FLORICA
Continuăm poveştile satului Oarţa de
Sus. De fapt viaţa fiecăruia dintre noi este o poveste. Aş dori să le consemnez
pe toate, dar îmi este imposibil. Mă
rezum doar la cele mai
spectaculoase, la cele care m-au impresionat, la cele din care avem cu toţii de
învăţat.
Puţini dintre noi ne ştim bucura de ceea
ce Dumnezeu ne-a dăruit. Avem sănătate, avem cele necesare traiului, familiile
ne sunt bine şi totuşi nu ne ştim bucura. Şi mai ales nu ştim să-i mulţumim lui
Dumnezeu.
Povestea pe care am să v-o prezint
este despre o femeie căreia nu i s-a
hărăzit o asemenea viaţă. Dimpotrivă. Şi totuşi a reuşit să devină o
învingătoare. Pentru aceasta a căpătat respectul şi preţuirea mea. Am
considerat că exemplul ei de viaţă merită cunoscut. Poate că o să-i ajute şi pe
alţii.
Pe Florica am cunoscut-o cu mulţi ani în urmă. A fost o
femeie la locul ei, frumoasă şi harnică. Ceea ce n-am înţeles, şi a fost mult
timp o enigmă pentru mine, era faptul că
se căsătorise cu un bărbat din categoria
celor foarte slab înzestraţi de natură. Şi sub aspect fizic, dar şi
intelectual. Un retardat mintal.Ca să nu folosesc un termen mai aspru. Iar
Florica era atât de frumoasă şi de isteaţă ! Nici astăzi nu este urâtă.
N-am putut nici înţelege şi nici accepta cum a ajuns această femeie la un
asemenea măritiş. Apoi am aflat povestea vieţii ei....
S-a născut într-un sat de dincolo de
Codru, într-o familie de 13 copii, condamnată de mică la o viaţă
cumplită. Locuiau cu toţii la marginea satului într-o căsuţă din bârne, cu o
singură încăpere. Era atât de mică încăt dormeau claie peste grămadă. Nimeni nu ştie cum
încăpeau atâţia oameni acolo. Tatăl, Petre, era un „personaj” din categoria
celor de cea mai josnică teapă. Greu de încadrat în specia umană. Era un
zdrahon de bărbat, frumos şi plăcut la chip, extrem de mândru, dar complet
iresponsabil ca tată. Era un fel de taur comunal, iar viaţa în cencepţia lui se
rezuma doar la plăceri : băutură, distracţie şi femei. Nu s-a angajat nicidată
nicăieri. Presta doar munci ocazionale prin sat, atât cât să-şi câştige pentru
băutură şi plăceri. Stătea mai mult în
crâşma satului, considerând că
adevăraţilor bărbaţi acolo le stă bine. Familia nu l-a interesat
nicidată. Cutumele Ţării Codrului i-au conferit încă de la căsătorie rolul de
stăpân absolut. Responsabilitatea creşterii copiilor revenea exclusiv soţiei. Se ştie că femeile aveau un statut de inferioritate şi în
biserică. Stăteau în pronaos, de multeori afară, în bisericile mici,
neîncăpătoare. Şi pe drum trebuiau să meargă în spatele bărbaţilor. Domnica, soţia lui Petre şi-a respectat de la
început statutul. Accepta până şi faptul că din când în când mai trebuie să
primească câte o bătaie, că deh, altfel
n-ar şti că-i măritată. Cum şi-a crescut copiii bunul Dumnezeu ştie. Mai ales că bărbatul său
n-o lăsa nici să lucreze, munca fiind sub demnitatea lor. Rolul ei se limita
doar la a face şi a creşte copii.Nu-şi lucrau nici propriul pământ, cele 5
iugăre pe care Domnica le adusese ca zestre de la părinţi.
Aşa a copilărit Florica. În lipsuri
şi nevoi, într-o sărăcie cumplită. A supravieţuit doar dim mila rudelor şi a
vecinilor. Mereu flămândă şi dezbrăcată. Condamnată. Deşi era fată isteaţă n-a
avut nci posibilitatea să se instruiască. Şcoala era doar un vis şi un loc prin
care trecea arareori.
Anii au trecu şi Florica s-a făcut mărişoară. O fată frumoasă,
zveltă, ageră. Dar atât de săracă încât nici măcar la hora satului nu putea
merge pentru că nu avea cu ce se îmbrăca. Pentru ea şura danţului era cunosctă
doar din descrierile fetelor din vecini. Şi cât ar fi dorit să meargă !
Pe când avea
13-14 ani un pericol şi mai mare s-a abătut asupra ei. Sora mai mare a
rămas însărcinată. Fusese angajată slujnică în Satu Mare şi s-a zvonit că
„domnul” a lăsat-o „groasă”. Dar satul şi mai ales Domnica ştia că vinovatul
era chiar tatăl, Petre. Ticălosul săvârşise incestul. Zvonul cu „domnu” din
Satu Mare a fost doar aşa, ca o explicaţie de faţadă în faţa satului.
Domnica a realizat că trebuie
neapărat să găsească o soluţie de salvare pentru Florica, care se „pârguise” şi
ea, devenise o tentaţie pentru orice bărbat, iar „taurul comunal” nu avea nici
un Dumnezeu. Cu greu a reuşit să o angajeze şi pe Florica tot ca slujnică în
Satu Mare. Dar nu pentru mult timp,
deoarece şi acolo s-a găsit un „domn”, iar nurii Floricăi l-au făcut să-i aruce
bietei fete priviri languroase. Noroc că
„doamna” a observat imediat şi a dat-o pe Florica afară.
După acest episod ar fi urmat
întoarcerea fetei acasă şi iarăşi incestul. Domnica însă nu putea să mai accepte aşa ceva
. Trebuia neapărat să-şi salveze fata. A străbătut de nenumărate ori
Codrul căutându-i Floricăi un bărbat .
Şi-a căutat rudele din satele de dincoace de dealuri şi le-a cerut tuturor să o
ajute. Până atunci Florica a stat ascunsă
la una din surori, deja măritată.
Aştepta semnalul. Domnica o instruise pe
fată să se arunce în braţele oricărui fecior care va veni să o ia de nevastă.
Altfel ştia ce o aşteaptă.
Semnalul a venit tocmai din Oarţa de
Sus, una din mătuşile Floricăi reuşind să-i afle bărbat. Nu s-a pus nici o
condiţie. Orice ofertă era binevenită. Cănd mirele, Mihai, însoţit de părinţi
şi de mătuşa din Oarţa au mers după
mireasă, la prima întâlnire biata Florica a avut o tresărire. Un fior rece i-a
străbătut trupul. A stat preţ de o clipă, apoi i-a sărit în braţe viitorului
său soţ şi l-a sărutat. Şi-a acceptat soarta. Ce-o fi simţit atunci nu voi afla
niciodată !
S-au dus apoi să ceară acceptul
părinţilor fetei. L-au primit pe loc. Amărâţii de ei reuşisără să mai scape de o gură de hrănit,
iar Domnicăi îi ieşise planul. Au luat
şi „zestrea”, o bocceluţă cu câteva hăinuţe. Au făcut şi nuntă. Cu vecinii şi
neamurile. Dar totuşi nuntă.
Apoi Florica a început să-şi
organizeze noua ei viaţă. Mihai era
plecat cu lunile de acasă, la serviciu, dar fiecare bănuţ pe care îl câştiga
i-l dădea Floricăi. Era şi el fericit că reuşise să se căsătorească şi mai ales
că-şi aflase o femeie frumoasă. I s-a supus de la bun început şi a ascultat-o
fără crâncire. Era el retardat, dar
supus şi ascultător.
Din banii câştigaţi de Mihai şi-au
făcut casă. Florica s-a mutat de la soacră-sa şi a început să-şi încropească o
gospodărie. Cu toate cele necesare. Azi este prosperă, arată bine. Rând pe rând
au apărut şi copiii. Frumoşi şi normali. Nicunul nu seamănă cu Mihai, dar au
crescut şi fiecare are rostul lui. Florica a devenit bunică şi este mândră de
nepoţii ei. A căpătat dimensiuni în
plus, dar şi acuma arată destul de bine.
În comunitate şi-a căpătat un statut bun. Oamenii o apreciază şi chiar dacă
prin spate vorbesc despre taţii copiilor ei, o respectă pentru ceea ce a făcut
în viaţă.
Nu ştiu câţi oameni condamnaţi încă
din scutece la o asemenea viaţă ar fi răzbit. Sunt sigur că mulţi s-ar fi dat
bătuţi şi destinul lor ar fi fost foarte trist. Florica poate fi considerată o
învingătoare şi asemenea modele trebuiesc să fie exemple pentru toţi.
Oarţa de Sus, 10
decembrie 2012
Prof. Traian Rus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu