WILLI ANDREICUŢ
Acest nume
mi-a atras atenţia încă de la venirea mea în Oarţa de Sus. Au trecut mai bine
de 40 de ani până m-am putut apleca asupra lui. Poate şi faptul că Wili a fost
mai mult dus pe alte meleaguri şi doar
în ultimii ani s-a reinstalat în satul natal a făcut să-mi reprim atâta vreme
curiozitatea. Ceva nu mi se părea în regulă : Andreicuţ, nume 100% românesc,
tipic pentru Oarţa de Sus, Willi, prenume 100% nemţesc. L-am abordat acum o
lună şi ceva şi am descoperit încă o poveste de viaţă care merită să fie
cunoscută şi pusă în şirul poveştilor din Ţara Codrului.
Willi s-a născut în 22 septembrie
1947 în localitatea Verhoi Lisiciansc, de fapt în lagărul de muncă de acolo, în
fosta U.R.S.S, undeva în regiunea
bazinului carbonifer al Dombassului. Tatăl său, Andreicuţ Teodor
(Toaderu lui Miclăuş) se refugiase în toamna lui 1940 în România. Şi în Oarţa
de Sus se auzise de Ip şi Tresnea, de cumplita teroare hortistă ce se abătuse
asupra Ardealului. A preferat să fugă din faţa furtunii împreună cu alţi tineri
din sat. Ajuns în România a fost recrutat în armată şi din 22 iunie 1941 a
participat la războiul antisovietic. Basarabia, Odesa, Cotul Donului. A căzut
prizonier la ruşi şi apoi în lagăr. Aş fi dorit să aflu mai multe informaţii
despre „aventura rusească” a lui Toaderu lui Miclăuş, dar le-a dus cu el în
mormânt. Mama lui Willi se numea Sofia Şip. Era o săsoaică din localitatea
Zeliştea, lângă Braşov. Ea a ajuns în lagărul din Verhoi Lisiciansc împreună cu
ceilalţi saşi din Ardeal, ridicaţi şi internaţi în lagărele sovietice de muncă
drept pedeapsă pentru că erau nemţi. Pentru că făceau parte din neamul fuhrerului.
Şi Toader şi Sofia au lucrat într-o
mină de cărbuni. Acolo s-au cunoscut.
Între ei s-a născut o frumoasă poveste de dragoste şi aşteptau momentul să se
căsătorească. Autorităţile sovietice le-au dat de înţeles tuturor celor
internaţi în lagăre că nu se vor mai întoarce niciodată în ţara lor.
Prizonierii, organizaţi oarecum, au cerut ruşilor ca în acele condiţii să le
dea dreptul să-şi întemeieze familii. Ceea ce s-a şi întâmplat. Toader şi
Sofia s-au căsătorit şi ... s-a
născut Willi. L-am întrebat dacă nu cumva a fost o căsătorie de formă, pentru a
beneficia de avantaje : locuinţă separată, program de lucru redus pentru mame,
o raţie alimentară mai consistentă. Mi-a răspuns că s-au căsătorit din dragoste
şi că toată viaţa lor s-au iubit.
Nou născutul a primit numele de
Willhelm Şip, numele mamei. Nu exista în lagăr posibilitatea de a se oficia
căsătorii, dar certificat de naştere a obţinut totuşi. Apoi a venit
repatrierea. După 6 ani în cazul lui Toader (1943-1949) şi după 4 ani în cazul Sofiei
(1945-1949). Mai întâi au fost eliberate femeile şi Sofia a avut o grea dilemă
: unde să se întoarcă ? Părinţii nu vroiau să o mai primească. Nu puteau
accepta faptul că a plecat fecioară şi se întorcea cu un copil. Principii.
Onoare. Biata de ea, mai încasa o lovitură. Nu i-au fost suficienţi cei 4 ani
de calvar în lagărul din Rusia. N-a avut de ales şi s-a întors în Oarţa de Sus.
Aici o
aştepta o soacră, Anica lui Miclăuş, care de la bun început şi-a intrat în rol.
Nici ea nu putea să accepte o asemenea noră. Aşa le este dat unor oameni. Sofia
a trebuit să îndure din nou. A strâns din dinţi şi a rezistat. După câteva luni
s-a întors şi Toader.
Lucrurile au început să intre pe un
făgaş normal. S-au mutat la casa lor şi şi-au oficializat căsătoria. Din păcate
şi acest demers a fost foarte complicat. Abia la Cluj au găsit un birou de
tradus acte şi un notar care să le întocmească certificatele. Willhelm a
devenit Willi. Dar ce mai conta ? Apoi familia s-a înmulţit. Au venit pe lume
Kalman, Doiniţa şi Voichiţa. Una din fete s-a căsătorit cu un evreu, cealaltă
cu un ungur. Bătrânul Miclăuş, bunicul lui Willi era fericit : putea sărbători
Paştile şi Crăciunul mai multe zile la
rând. Chiar considera că este obligatoriu să se cnstească. Şi o făcea şi de Paştile
ungurilor şi ale evreilor şi ale nemţilor şi ale românilor. Iar Anica lui nu avea ce să comenteze Trebuia să-l
servească cu câte un pahar de pălincă de fiecare dată!
Willi a devenit mecanic şi şi-a petrecut viaţa mai
mult pe şantiere. Acum, la pensie, s-a
întors la vatra părintească. Şi-a tranformat gospodăria într-o grădină a
raiului şi trăieşte fericit. După un drum foarte lung, de la Verhoi Lisiciansc
la Oarţa de Sus
Oarţa de Sus, 10
decembrie 2012
prof Traian Rus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu