Se spune, și pe bună
dreptate, că tot românul este poet. Mai ales acuma, cu ofensiva
postmodernismului, nici n-ai trebuință de mare lucru ca să te poți împopoțona
cu titlul de poet: nu tu cultură, nu tu reguli gramaticale, nu tu har poetic și
sensibilitate.
Totul este ca respectivul
să se pună temeinic pe scris, înșirând cuvintele după o logică de-a baba oarba,
de care simțirea poetică fuge mai ceva ca dracu de tămâie, că de celelalte se
ocupă alții: de ai prieteni în tagma scriitoricească și reportericească, te
publică ei tot acuși-acuși, chiar cu riscul de-a pierde unii cititori
insuficient dați la rindeaua culturii fără frontiere în ale formei și
conținutului; iar de ai cunoștințe printre condeierii cu pretenții în ale
criticii de toate culorile, apoi om te-ai făcut și poet cu acte-n regulă te-ai
văzut, că doar ăsta-i rolul unora ca aceștia – să contrazică până și logica
divină cu acei indivizi doritori de nemurire ce li s-au lipit de suflet și a
căror neînzestrare poetică este direct proporțională cu ambiția de care se lasă
îmboldiți...
Prin urmare, într-o țară
așa ca România, unde toate merg ca pe roate chiar și acuma când șandramaua-i cu
roțile-n sus, cetățenii ori se îndeletnicesc cu tainele scrisului la plesneală,
ori intră-n politică pentru ca neam de neamul lor să nu mai știe ce-i ”sărăcia,
și nevoile, și neamul”, ori se-apucă în văzul lumii de tâlhării pe picior mare,
ceea ce înseamnă că au îmbrățișat cea mai demnă și sigură profesie de pe aceste
meleaguri – aceea de ciocoi.
Mă rog, că se scrie pe
rupte nici nu-i așa de rău. Că doar florile au nevoie de bălegar pentru a-și
desăvârși menirea prin gingășia culorilor și dulceața amețitoare a parfumului.
Altele sunt neajunsurile
cu acești nostimi poetași și cu producțiile lor fără nici un chichirez. Este
treaba revistelor care, vrând să-și facă stocuri, acceptă atâtea făcături din
categoria acestor simple îmbinări de cuvinte ce nu spun nimic dar au darul să-i
irite pe cititori, încât redactorul șef se vede obligat la un moment dat să-i
înștiințeze pe colaboratori că primește orice fel de material, mai puțin
poezie. De asemenea, este treaba unor asemenea condeieri, care nu izbutesc să
vadă pădurea emoției artistice din pricina formei copacilor, dacă se apreciază
unii pe alții până acolo încât ajung să se considere reprezentanții de frunte
ai poeziei românești contemporane (măcar la nivel regional), dovadă că, aidoma
unor veritabili clasici, ei nu lipsesc din nici o antologie de acest gen, în
pofida faptului că vreo câțiva – fără discuție, deosebit de importanți – își
susțin pretențiile la nemurirea locală cu una, cel mult două plachete de
poezioare.
Dar - și asta nu este
numai treaba lor! – aceste sărmane plachete s-au dovedit la vremea apariției
lor într-atât de valoroase pentru anumiți factori decizionali, încât de îndată
le-au asigurat autorilor pătrunderea în Uniunea Scriitorilor din România (USR)
și – după cum spuneam mai sus – veșnica lor pomenire în toate terfeloagele cu
iz antologic și laudativ, unde ei apar nu doar în calitate de versificatori și
intelectuali, ci și în aceea de personalități ale zonei!...
Și când te gândești că în
recent apărutul cărțoi cu personalități maramureșene, cărțoi care se impune
atenției doar prin greutate (circa 5 kilograme) și preț (colo către 800 lei),
în această monstruozitate, zic, au intrat de-a valma, după vrerea autorului
Vasile Iuga (de Săliște), străbuni cu biografia incompletă, dar mai ales
nenumărați și însemnați contemporani, de la tehnicieni veterinari și pînă la
dascăli universitari, a căror operă este cuprinsă între zero cu ochi, vorba lui
Shakespeare, și inepuizabilele plachete de care am tot amintit!
Da, dar cei mai firoscoși
dintre aleșii lui Vasile Iuga își completează biografia (totodată își dovedesc
dreptul incontestabil la statutul de personalitate a locului) fie prin precizarea faptului că sunt neobosiți
activiști pe tărâm cultural (fac parte din naiba știe câte cenacluri literare)
sau pe tărâm social (cetățeni de onoare ai unor renumite localități de pe văile
Maramureșului), fie că sunt coautori ai unor importante lucrări pentru cultura
și știința locală.
Pesemne că Vasile Iuga a
urmărit ca prin recenta apariție editorială să se apropie de performanța
celebrului logician englez Bertrand Russell, cel care și-a cărat cu trăsura
manualele de logică elaborate în colaborare cu A.N.Whitehead, motiv pentru care
conjudețeanul nostru s-a văzut nevoit să-i ridice la rangul de personalități
atât pe prieteni și consăteni, cât și pe sponsori (coșcogeamite cărțoiul costă
nu glumă!). Pe lângă aceștia mai este și grupul celor cu care autorul pare să
se fi înțeles în prealabil să strecoare pe careva din familie printre
personalități, cu condiția ca aceștia să-i pună în palmă prețul de coșmar al
unui exemplar, bani cu care la o adică puteau să-și cumpere aproape o jumătate
de bibliotecă.
Dar, de, nu poți fi
personalitate, fie și a locului, fără să ieși în evidență prin ceva anume...
De altminteri, dorința de
evidențiere cu orice chip, chiar cu riscul de-a părea ridicol, este atât de
aprigă pe aceste plaiuri, încât mi-a fost dat să cunosc pe autorul unui volumaș
pricăjit (la propriu și la figurat) de versuri postmoderniste, care după ce s-a
văzut cu opera în brațe, se gândea foarte serios să-și facă dosarul pentru
intrarea în USR... Dar iarăși revin și zic că o fi avut el niscaiva informații
despre felul cum și-au aranjat alți confrați intrarea în acest club hiperlăbărțat,
caz în care fenomenul devine de masă, iar ridicolul se banalizează până la
dispariție.
Acuma să nu-și închipuie
cineva că postmodernismul își face mendrele doar în poezie. Nu, el este prezent
pretutindeni în arte, ba chiar și dincolo de acestea. Iată de ce în romanul Magicianul, scriitorul englez John
Fowels îl pune pe straniul său personaj Maurice Conchis să afirme: „Romanul
este mort. Mort, cum este moartă alchimia”, pentru ca puțin mai încolo să
vorbească de necesitatea întemeierii unui meta-teatru
sau teatru fără limite, altfel spus un teatru
metafizic sau terapeutic.
Nu știu cât de convins a
fost scriitorul englez de cele afirmate, atâta timp cât romanul lui este viu
tocmai datorită faptului că urmează linia clasică a scrierilor de acest gen, o linie
garantată de estetica raționalității și bunului simț, prin care autorul menține
o legătură strânsă cu cititorii – el își expune concepțiile și crezurile
artistice, iar ei îl înțeleg, căci sufletele lor rezonează la unison.
Vrând parcă destinul să mă
pună la încercare, în urmă cu ceva timp am primit de la un scriitor hipermodern
două scrieri, pe care el se încăpățâna să le numească romane. Mă ruga să le
citesc și să scriu despre ele, notând pe internet și în scrisoarea ce însoțea
coletul că a citit câteva articole semnate de mine și că ele l-au convins că eu
aș fi una din puținele persoane care poate pătrunde în înțelesul ascuns al
cărților lui.
Martor mi-i bunul Dumnezeu
că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după
parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv
aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile
voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem.
Crezând că eu am probleme
în receptarea acestui gen de scriere și nevroind să-l dezamăgesc pe autorul
atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari,
cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne
confruntăm impresiile.
Dacă întâlnirea noastră
n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina
(unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt,
susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se
scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească,
repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse
pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!
Dovadă în acest sens este
neputința de ani și ani a atâtor minți lucide de pe întinsul globului de a opri
ofensiva inconștientului cu iz nuclear din mințile politicienilor și
generalilor...
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu