DOAMNA ELENA CUZA

Foarte multe scrieri au fost dedicate făuritorilor Unirii, vrednicilor bărbați de stat care au contribuit la înfăptuirea acesteia în anul astral 1859.

Despre soțiile care au stat în spatele lor și au avut o contribuție însemnată s-a scris prea puțin.

În cazul Doamnei Elena Cuza lucrurile stau ceva mai bine, ei i-a dedicat o monografie documentată Lucia Borș. Elena Cuza și-a cucerit un loc în inima românilor, deși nu a reușit să câștige și inima soțului ei pe deplin. Aceasta i-a purtat lui Cuza, încă din anul 1844 când s-au căsătorit și după moartea acestuia în 1873 la vârsta de 53 de ani ca și regele Carol al II-lea, în exil, aceeași dragoste dedicându-și întreaga energie perpetuării memoriei celui care prin faptele sale în slujba țării și a poporului său a intrat în posteritate. Fapte ca Unirea, împroprietărirea clăcașilor, secularizarea averilor mânăstirești, legea electorală, crearea unei oștiri naționale care mai târziu va lupta pentru neatârnare pe câmpiile Bulgariei, autonomia țării și a bisericii, instrucția publică gratuită și obligatorie, etc, aparțineau definitiv istoriei, oricât dușmanii au încercat să-i scadă meritele. Printre altele și pentru acestea l-a iubit Doamna Elena Cuza. Nicolae Iorga spunea: „Cuza Vodă a fost un om iubit. Mai iubit chiar decât cele mai mari chipuri din trecutul nostru. Românilor le-a plăcut totdeauna în toate vremurile oamenii frumoși și Cuza Vodă a fost un om frumos. Ca un om frumos el se înfățișează pe scena istorică. Ceea ce plăcea la Cuza Vodă nu era numai frumusețea, chiar și frumusețea energică ce ședea bineunui bărbat; plăcea cavalerismul său, un cavalerism care se vădește în figura sa și în toate gesturile și cuvintele sale”.

De la începutul până la sfârșitul domniei sale, Cuza a fost văzut oriunde de oricine. S-a apropiat fără trufie și de cei mai mici și a avut urechea deschisă pentru plângerile lor. El n-a scăzut prin aceasta, dar i-a înălțat pe ei, căci oamenii se înalță totdeauna prin acea superioară virtute a iubirii care au dovedit tragere de inimă și bunătate față de dânșii.

Cuza era un om cinstit plin de dragoste față de țara sa, nu era amețit de succes, foarte hotărât să pună în practică Unirea și ideile sale de reformă și progres care erau idealurile revoluției pașoptiste.

Cuza deși detronat a lăsat în urmă amintiri neuitate simpatii înrădăcinate adânc în inimile românilor, mai ales ale celor din clasa de jos.

Domnia septenală (1859-1866) a lui Cuza a fost mai rodnică decât cele patru decenii și mai bine a succesorului său Carol I de Hohenzollern, Cuza nu și-a pătat mâinile și obrazul cu sânge de român cum a făcut-o Carol I.

Ca orice om a avut și slăbiciunile sale. Marea pasiune a lui Alexandru I. Cuza ca bărbat de stat pentru o femeie de lume mai frumoasă și mai feminină decât soția sa a lăsat o pată rușinoasă pe chipul domnitorului Unirii. Maria Obrenovici a influențat comportamentul politic al domnitorului și a contribuit substanțial la căderea lui. Maria Obrenovici a fost și și pricina unor mari suferințe sufletești pantru Doamna Elena Cuza care a avut tăria să se stăpânească, să nu lase să se vadă decât foarte rar și numai rudelor sale – mamei și cumnatului ei Iordache Lambrino – furtuna ce-i răvășea inima. Acum se știe că Maria Obrenovici cu toată afecțiunea pe care o avea față de Al. I. Cuza a fost atrasă în conjurația februariștilor care urmăreau detronarea domnitorului. Unii complotiști doreau chiar asasinarea lui Cuza, împotriva acesteia erau soldații și ofițerii care intraseră în complot. Maria Obrenovici a acceptat să intre în complot ca să salveze viața lui Cuza.

Atât de mult l-au urât boierii speriați de politica sa ca de un eveniment apocaliptic, încât C. Suțu s-a rugat de sultan să trimită armata împotriva lui Cuza și Kogălniceanu pentru actul de la 2 mai 1864.

La 11 februarie 1866 Cuza a părăsit domnia cu demnitate pe care a păstrat-o ca pe un „depozit sacru” totdeauna la dispoziția natiunii. Prin tot ce a făcut în cei șapte ani de domnie Cuza a intrat în HRONIC ca un ocârmuitor prin excelență popular. Cu toate că a fost forțat să abdice, poporul n-a încetat să-l iubească, iubire ce s-a răsfrânt și asupra soției sale, și să-i construiască legenda. Elena Cuza era întruchiparea bunătății, generozității simple și blânde, care făcea binele fără ostentație, fiind modelul de devoțiune și sacrificiu pe măsura măreției domnitorului. Vasile Alecsandri îi dedică Elenei Cuza volumul de poezii populare, ca semn al legăturii ce se făceau între sufletul ei și al poporului în ceea ce avea el mai bun.

Elena Cuza femeia plăpândă și sfioasă a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața într-un fel sau altul.

Poate este cazul să amintim că Alexandru Ioan Cuza își găsește corespondent în istoria noastră națională în persoana Regelui carol al II-lea. Întâlnim niște similitudini frapante.

Astfel, și Cuza cât și Carol al II-lea au murit la vârsta de 53 de ani, în exil, bolnavi, veghiați cu dragoste și îngrijiți de soțiile lor.

Au fost în viața lor fumători și cafegii înrăiți. Au fost mari amatori de femei frumoase.

Ambii au lăsat în istorie urme adânci și cu toate acestea contemporanii nu i-au înțeles pe deplin.

Elena Cuza și-a revendicat locul și rolul de drept în societate ca primă Doamnă, a afișat până la sfărșitul mandatului soțului său un comportament public ireproșabil.Totodată și-a asumat responsabilitățile ce decurgeau din rolul său social.

A fost apreciată și stimată de cuplul princiar (apoi regal) de Hohenzollern, care a sprijinit-o în actele sale caritabile.

Elena Cuza avea o răbdare proverbială, armă cu care și-a dezarmat pe dușmanii ei și ai soțului ei.

Pagini emoționante și pline de respect îi dedica Elenei Cuza, V.A. Urechia în Amintirile sale, care menționând că „nu pot uita bunătatea cu care ne trata pe toți fără osebire. Câte graiuri de la novila sa inimăn-aș voi eu astăzi să pot grava aici, pentru cunoașterea tuturor”.

În semn de respect față de persoana sa pelerinajele de la Ruginoasa de ziua Unirii aveau loc în fiecare an ocazionând ca și moartea Elenei Cuza întâmplată la 2 iulie 1909, pioase rememorări.

Elena Cuza a dus o viață de exemplară frumusețe morală încurajând opere de binefacere, fiind ca și soțul ei devotată poporului român.

În conștiința populară, Doamna Elena Cuza era cea mai iubită doamnă din istoria noastră. Ea a înțeles cel mai bine frământările, curajul și misiunea soțului.

Elena Cuza își va urma soțul în exil stând alături de acesta până la moartea lui, fiind apreciată de români pentru iubirea pe care a păstrat-o nestinsă pentru cel care a fost eroul României și eroul iubirii sale.

Elena Cuza a fost o femeie cum rareori s-a văzut nu numai în zona noastră balcanică, dar și în întreaga Europă, îndurând cu abnegație suferințele pricinuite de soțul ei, mai ales din cauza legăturii amoroase cu Maria Obrenovici și nu numai.

Doamna Elena a mers până acolo, încât a luat sub ocrotirea sa cei doi copii nelegitimi Alexandru și Dimitrie pe care domnitorul îi avusese cu principesa sârbă Maria Obrenovici. Se pare că acești copii nici măcar nu erau ai lui Al. I. Cuza după cum menționează în memoriile sale Sabina Cantacuzino, ci ai lui Cezar Liebrecht după cum îi spusese A.D. Sturdza, care „avea scrisorile acestor doi complici și mi-a arătat dosarul care le conținea”. La întrebarea Sabinei Cantacuzino „De ce le ții ascunse, d-le Sturdza, istoria e istorie””, „Dar, dar, de ce însă să fac scandal cât sunt liniștiți. Să nu ridice capul spre ce nu li se cuvine, că le public”.

D. A. Sturdza era vărul Elenei Cuza și a locuit o bună perioadă la palatul domnesc, fiind secretar particular al domnitorului și a avut dese conflicte cu acesta, ba a fost acuzat de trădare publicând o scrisoare a lui Napoleon al III-lea din 1860 adresată lui Al. I. Cuza în care îl îndemna pe acesta să-și întărească armata și să o concentreze pe malurile Dunării pentru a proclama Independența. Prin publicarea acestei scrisori Împăratul a fost pus într-o postură delicată și va trimite la București o telegramă dură. „O țară care are asemenea trădători nu merită independența”. Domnitorul l-a pălmuit pe A. D. Sturdza , dându-l afară din Palat dorind să-l aresteze, dar trădătorul fugise la Giurgiu și de acolo trecuse Dunărea în Turcia.

A. D. Sturdza îl ura pe domnitor îl acuza că este ușuratic, îngâna și fluiera cântece franțuzești scandaloase sau pe vremea când era ministru se prezentase la Domnitor cu un document ce trebuia semnat, găsindu-l pe acesta în compania unei femei goale (Maria Obrenovici) fără a se simți stânjenit câtuși de puțin De o pudicitate proverbială, a. D. Sturdza se arăta oripilat. Se spunea despre acesta că era și impotent.

Elena Cuza care-i păstra memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciunile soțului ei Domnul Cuza pe care le cunoștea, le îngăduise – și o spunea cu mândrie – le iertase ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.

Chiar dacă părea firavă, Elena Cuza a rămas retrasă departe de lume până la sfârșitul zilelor, convinsă că și-a făcut datoria față de societate, față de țară, față de soț și chiar față de amanta (țiitoarea) ai cărei copii i-a adoptat și crescut.

Elena Cuza s-a bucurat în timpul vieții de simpatia împăratului Napoleon al III-lea și a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiați ai soțului ei, a lui Carol I, Ferdinand și a Mariei. Napoleon III aflând de prezența ei la Paris o invită la Palat făcându-i o primire așa cum se cuvine unei principese domnitoare. Nu putem uita că Napoleon al III-lea a fost un prieten constant al românilor.

Pentru V. A. Urechia, doamna Elena Cuza era un „tip de madonă dulce și rezignată”. În continuare spune că „În viața mea nu pot uita bunătatea cu care ne trata pe toți fără osebire. Câte graiuri de la nobila sa inimă n-aș voi eu astăzi să pot grava aci, pentru cunoașterea tuturor”.

La solicitarea lui V.A. Urechia în 1880 de a adera la societatea Macedo-Română, Doamna Elena Cuza răspunde de la Paris că îi felicită pe inițiatorii societății „de a împiedica deznaționalizarea macedo-românilor răspândiți pe pământul Turciei europene”, cerând înscrierea sa printre embrii acestei societăți.

Pentru principele Nicolae Suțu, complotiștii de la 11 februarie 1866 și mai ales „ofițerii însărcinați cu paza palatului fiind vârâți în conspirație, l-au silit pe principe (Cuza, n.n.) să abdice și l-au răpit ca să-l sechestreze într-o casă particulară”. Dacă față de Al. I. Cuza avea sentimente contradictorii deși „fusese în relații foarte bune cu acesta, care era „om de societate, dacă nu cultivat, cel puțin fin și subțire, în afaceri dăduse dovadă de corectitudine, iar în funcțiile ocupate fusese drept în judecăți”. Pentru soția sa avea mai multe cuvinte de respect. De menționat că februariștii conspiratori ar fi vrut să urgenteze operațiunea îndepărtării din țară a lui Cuza, dar atât Ploieștiul cât și județul Prahova „sunt în mâna fostului regim” după cum arăta Dim. Ghica ministru de interne. Din această cauză pentru a nu întâmpina obstacole, Th. Văcărescu este numit prefect de Prahova și însărcinat de guvern a merge imediat la Ploiești pentru a-l înlocui pe prefecul „”cuzist” Istrate Negulescu, după care, dispunând discreționar de autoritatea civilă și militară împreună cu „vechiul liberal” Anton Arion trebuia să asigure îndeplinirea misiunii „de mare importanță pentru țară” – trecerea peste graniță a lui Cuza. La Ploiești, în momentul în care s-a aflat de debarcarea forțată a Domnitorului, unii locuitori și chiar pe clădirile publice s-a arborat steagul țării în bernă.

Pentru Constantin Bacalba;a, Al. I. Cuza a fost un patriot el nu a dorit să fie domn „deși țara l-a voit, pentru că el nu a voit rezbel civil, pentru că a voit pacea acestei ‚țări, pentru că a voit să fie demn de numele ce poartă”.

La moartea ilustrului Domn al Unirii în 1873 Constantin Bacalbașa o implora pe văduva acestuia să nu plângă „căci Alexandru Ioan I nu a murit! Alexandru Ioan I nu poate să moară! Nu lacrimile acelora care sunt aci vor putea dovedi aceasta, ci lacrimile tuturor, lacrimile unui popor întreg; lacrimi ce se varsă de oriunde se vorbește românește.De la Carpați până la Marea Neagră și de la Tisa până la Nistru nu este hotar politic pentru tristețea ce se poartă de soția lui Alexandru Ioan I! Vecinica lui amintire în spiritele noastre nu se va șterge din inimile noastre și ale fiilor noștri. Și cât va avea țara aceasta o istorie cea mai frumoasă pagină va fi accea a lui Alexandru Ioan I”.

Prințul sârb Efrem Obrenovici căsătorit în august 1854 la Iași cu Maria Catargi fiica Smaraldei Balș și a lui Constantin Catargi a avut un fiu pe prințul Miloș care era fratele (prin mamă) al fiilor Alexandru I. Cuza și rudă cu prim ministrul României Lascăr Catargiu.

În scrisoarea sa A.D. Xenopol trimisă în iunie 1916 lui N. Iorga acesta amintea de contribuția Elenei Cuza la întemeierea unui Așezământ pentru orfani. Iată ce spunea A.D. Xenopol: „Cine nu știe cu cât acânt sufletesc Doamna Elena Cuza a întemeiat azilul care poartă și azi numele ei? Care au fost rezultatele date de el, le știm; în decurs numai de câțiva ani, a trebuit preschimbat dintr-un azil al dezmoșteniților, într-o școală a celor săraci, care aveau câte o rudă și care puteau din când în când să vie să vadă ce se întâmplă cu acești copii”.

Elena Cuza a mai trăit atât cât să vadă răzbunată nedreptatea făcută lui Cuza Vodă.

Coincidență sau nu, D.A. Sturdza trecea în lumea celor săraci cu duhul tocmai la momentul solemnității prilejuite de semicentenarul Unirii, pe care n-a mai avut putința să-l împiedice.

Cuza le-a apărut complotiștilor februariști ca întotdeauna superior. Dându-și seama că nu-i era în puteri să facă ceva primi înțelept detronarea și în întrevederea pe care o ceru lui n. Golescu, I. Ghica, C.A. Rosetti declara că se supune țării și acceptă să părăsească de bună voie teritoriul Dușmanilor săi nu le-a fost îndeajuns că l-au detronat dar l-au umilit pleca din țară hulit și păzit ca un tâlhar. Autorii loviturii de stat erau cei ce-l aclamaseră cu ocazia alegerii sale ca domn al Românilor. Colonelul Cuza pleca din țară însoțit ca un ostatic în timp ce doi ofițeri de la palat maiorul N. Lecca și col. Dimitrie Haralambie erau proslăviți ca cei trimiși de PRONIE „pentru faptul mîntuitor de la 11 februarie”. Peste tot și peste toate a strălucit figura legendarului Cuza Vodă

Dacă înainte C. A. Rosetti îl vedea pe Cuza ca o personalitate de seamă, după abdicare l-a ponegrit prin cuvinte jignitoare. N. Iorga nu i-a iertat lui C.A. Rosetti cuvintele urâte ce le adresase lui Cuza îndată după abdicare. La moartea lui Al. I. Cuza, chiar adversarul său C. A. Rosetti avea să recunoască că „Cuza Vodă a fost un bun român”.

Elena Cuza a purtat o puternică afecțiune prietenilor sinceri ai soțului ei. Amintim aici pe lângă cei cunoscuți ca Costache Negri, V. Alecsandri sau M. Kogălniceanu pe francezul de mare caracter Arthur Baligot de Beyne, fost secretar particular al lui Al.I. Cuza și mentor al copiilor lui Cuza. Cu ocazia îmbolnăvirii acestuia în anul 1883, doamna Elena Cuza îi trimite acestuia 24000 franci. De menționat că acesta a fost un mare filoromân, care a avut o dragoste nețărmurită față de al. I. Cuza și români.

În anul 1888 într-un cadru solemn s-a inaugurat la Iași statuia cronicarului Miron Costin, monument de for public ridicat din inițiativa lui M. Kogălniceanu, B.P. Hașdeu, Titu Maiorescu, V. A. Urechia etc. și la inaugurare a fost invitată și Elena Cuza.

Dimitrie Bolintineanu este de fapt întâiul biograf de substanță al principelui domnitor. Cartea sa Viața lui Vodă Cuza. Memoriu istoric, până în 1873 a fost retipărită în cinci ediții consecutive.

Unul dintre fiii lui Al. I. Cuza, prințul Alexandru Cuza a fost implicat într-o mișcare anticarlistă la 1888. Barbu Delavrancea îl acuză pe fiul lui Cuza că este tributar privilegiului osului domnesc, depășit de dreptul constituțional modern. Deoarece Alexandru Cuza a fost printre fondatorii ziarului Adevărul alături de Alex. Beldiman fostul prefect al poliției Capitalei, rudă cu Al. I. Cuza și Grigore Ventura (tatăl actriței Maria Ventura), care avea ca program „înlăturarea monarhiei ereditare și domn pământean” și care a militat pentru aducerea pe tron a lui Alexandru Cuza fiul. Acțiunea se stinge de la sine prin decesul prematur al prințului Cuza în martie 1890 la Madrid, fiind înhumat la Ruginoasa.

Teodor Rosetti, fratele Doamnei Elena Cuza trimite la 1 septembrie 1907 din Piatra Neamț o scurtă scrisoare lui I. Balassan șeful Gării RUGINOASA prin care îi mulțumește din însărcinarea Elenei Cuza „pentru toate serviciile ce i-ați adus și pentru îngrijirea ce ați arătat cu ocazia șederii Domniei Sale în gara RUGINOASA”.

Motivul trimiterii acestei scrisori este că în anul 1907 Doamna Elena Cuza s-a ocupat personal de dezgroparea osemintelor domnești de la RUGINOASA și pentru a fi așezate în cripta bisericii. Ceremonia este un episod al dramei celei dintâi Doamne a României. Oficialitățile s-au distins prin lipsa participării lor la această creștinească acțiune.

Deoarece Doamna Cuza nu mai putea intra în fosta reședință princiară, a trebuit să se odihnească în vagonul-salon închiriat și garat pe linia peronului Ruginoasa. În semn de respect față de Elena Cuza, șeful gării a luat de la sine putere hotărârea ca încă din stațiile Pașcani și Tg Frumos trenurile de călători să-și înăbușe semnalele ca să nu tulbure liniștea Doamnei Elena care se odihnea în vagon. I. Balassan a fost martor ocular al sobrei ceremonii, când ilustra bătrână spăla sub ochii țăranilor, scumpele rămășițe.

Epistola primită de șeful gării Ruginoasa din partea lui Teodor Rosetti era păstrată cu sfințenie de familia acestuia.

În anul 1907 lt. col. I. Manolescu – Mladian ca fost ofițer de ordonanță al domnitorului al. I. Cuza trimite văduvei acestuia, Elena Cuza o scrisoare în care arată că a „rămas un credincios al acestui mare patriot și iubitor de neam, ale cărui acte de nemărginită dragoste au plămădit și pus bazele consolidării Statului nostru, de unde a decurs Regatul român de astăzi”. Pentru acesta „Ruginoasa unde se află înmormântat Al. I. Cuza – va fi pe viitor Mecca Românilor; aici vor veni Românii de pretutindeni cum se duc creștinii la Ierusalim”.

La 2 noiembrie 1899, Elena Cuza trimite de la Piatra Neamț „din singurătatea în care m-am retras să-mi amintesc de marile și glorioasele fapte ale răposatului meu soț” o scrisoare lui B. C. Livianu din București prin care îi mulțumește pentru relatarea unui episod din viața domnitorului, menționând că „sunteți aproape singurul care v-ați gândit să puneți vederea contimporanilor faptele mărețe ale fostului domnitor”.

Elena Cuza a fost o susținătoare energică a înfăptuirii reformei agrare. În ziua de 21 mai, ziua onomastică a Doamnei Elena Cuza, comisia a Comunicat lui Cuza rezultatul plebiscitului din 1864.

După moartea soțului ei Doamna Elena Cuza se întoarce în țară. De multe ori trecea neobservată pe străzile întortocheate ale Iașului.

Face un ultim drum la Ruginoasa – palat cumpărat de soțul ei în 1862 și care era locul ei de refugiu numai cu soțul ei unde țiitoarea Maria Obrenovici nu avea acces – adună ce a mai rămas din omul care a fost numai energie și le îngroapă în cripta bisericii de la Ruginoasa.

Doamna Elena Cuza și-a donat cea mai mare parte din averea personală săracilor și s-a retras la Piatra Neamț într-o casă pusă la dispoziție de familia Bacalu, deoarece casa ei o dăruise lui Theodor Rosetti, fratele ei.

Aici a vizitat-o istoricul N. Iorga „în zilele sărbătorilor amintitoare ale Unirii”, când „întovărășiam două studente ale Universității din București care veniau să-i înfățișeze o adresă de omagiu din partea colegelor lor”. Credem că este cazul să amintim că doamna Elena Cuza a fost vizitată la Piatra Neamț și de un grup de soldați din Prahova aflați la manevre în Moldova în anul 1909, printre acești soldați se afla și subofițerul de artilerie Theodor Pâslaru, care a descris această vizită în amintirile sale.

Nu putem trece cu vederea faptul că Doamna Elena Cuza a contribuit la creșterea prestigiului țării noastre peste hotare, fiind cunoscută în mediile politice și culturale. Astfel, Ida Vegezzi Ruscala – fiica binecunoscutului istoric și deputat italian precum și prieten sincer al românilor – drept pentru care guvernul român îi va acorda cetățenia de onoare – dedică „Elenei Doamna” legenda scrisă în versuri „Baba Dochia” publicată în Revista Contemporană din Torino. Elena Cuza îi răspunde printr-o emoționantă scrisoare în care se spune: „Domnișoară Ida Vegezzi Ruscala, nu voi întârzia să vă mulțumesc în numele Domnitorului și în numele lor chiar, pentru cartea ce ne-ați trimis-o și pe care ați binevoit a mi-o dedica. A vă spune, Domnișoară, că am citit această frumoasă lucrare cu un viu interes, nu ar fi îndestul; am citit-o cu adâncă recunoștință. Isvoarele din anale, pe care le-ați povestit și dezvoltat sub o formă atât de mișcătoare, sunt din acele care onorează mai mult țara noastră, în acest trecut plin de lupte uriașe, care au scăpat naționalitatea română.

Mamele noastre au fost demne de străbunii noștri. Nu cunosc nimic mai eroic, decât pe muma lui Ștefan cel Mare. Doamna Elena care încalcă strigătul inimii sale ca să recheme la datorie către acel domnitor, care va deveni mai târziu mândria noastră. Sufletul Bătrânei Italii se poate inspira de la aceste suflete generoase. D-ta, Domnișoară, demnă fiică a unui om care are atâtea drepturi la recunoștința Românilor, încearcă să arăți compatrioților Dumneavoastră trecutul acestei mici națiuni surori. Nimic nu va fi mai binevenit spre a explica conservarea noastră în mijlocul atâtor încercări și nefericiri, pentru a ne atrage simpatia atât de folositoare a Italiei”.

În încheiere, putem spune că a vorbi atât despre Al. I. Cuza cât și despre Doamna Elena Cuza este practic o întâlnire de destin. Fără a greși, putem afirma că Elena Cuza a fost într-un fel inspiratoarea și sprijinitoarea marilor acte ale soțului său.

                                                Prof. dr. Constantin Dobrescu

BIBLIOGRAFIE

1.Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu, 1821-1891, Humanitas, București, 2015;

2.VA Urechia, Din tainele vieții. Amintiri contimporane (1840-1882), Editura Polirom, Iași, 2014;

3.Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată 1871-1877, Humanitas, București, 2014;

4.Constantin c Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1966;

5.Lucia Borș, Doamna Elena Cuza, ediția a III-a, București, 1940;

6.Nicolae Iorga, Oameni care au fost, Editura militară, 1975;

7.Nicolae Iorga, Conferințe. Ideea Unității Românești, Editura Minerva, București, 1987, ediție îngrijită de Ștefan Lemny și Rodica Rotaru;

8.James William Ozane, Trei ani în România, Humanitas, București, 2015;

9.Nicolae Iorga, Sfaturi pe întunerec, Conferințe la Radio, Editura militară, 1976, ediție îngrijită de Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu;

10.Nicolae Iorga, Istoria Românilor în chipuri și icoane, Humanitas, București, 1992;

11.Memoriile Principelui Nicolae Suțu mare logofăt al Moldovei (1798-1871), Humanitas, București, 2013;

12.Cuza Vodă. In memoriam, Editura Junimea, București, 1973, coordonatori L. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub;

13.Mihaela Damean, Personalitatea Omului Politic Dimitrie A. Sturdza, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012;

14.Dobrescu T. Constantin, Memoria documentelor, Editura Elapis, Ploiești, 2011

15.Neamul Românesc, 20 noiembrie 1907;

16.Neamul Românesc Literar, iunie 1909.