P O E S I S

                                           Poveste sentimentală

                                                                                de Nichita Stănescu

                                                    Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.

                                                    Eu stăteam la o margine-a orei,

                                                    tu – la cealaltă,

                                                    ca două toarte de amforă.

                                                    Numai cuvintele zburau între noi,

                                                    înainte şi înapoi.

                                                   Vârtejul lor putea fi aproape zărit,

                                                    şi deodată,

                                                    îmi lăsam un genunchi,

                                                    iar cotul mi-înfigeam în pământ,

                                                    numai ca să privesc iarba-nclinată

                                                    de căderea vreunui cuvânt,

                                                    ca pe sub laba unui leu alergând.

                                                    Cuvintele se roteau, se roteau între noi,

                                                    înainte şi înapoi,

                                                    şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât

                                                    repetau, într-un vârtej aproape văzut,

                                                    structura materiei, de la-nceput.