O adevărată surpriză a fost recitalul sopranei germane Diana
Damrau și al harpistui francez Xavier
de Maistre, din cadul programului „Recitaluri și
concerte camerale” de la Ateneu. Cei doi artiști
sunt fenomene artistice, de notorietate mondială. Soprana de coloratură,
Damrau, cu o voce perfectă, a cântat pe toate scenele mari ale lumii, mai ales
în opere de Mozart și Verdi. Fișa ei, ca și
premiile sunt impresionante. La fel De Maistre (n. 1873), cu un repertoriu
variat, o pezență constantă la toate
marile festivaluri, impunându-și stilul
iute și subtil. Mâinile lui fac ca
harpa să sune ca un fel de pian cu corzi. A dovedit-o și la Ateneu, cântând piese pentru harpă solo de Ravel, Debussy,
Franz Liszt și George Enescu, Allegro
de concert (1904), singura piesă pentru harpă solo compusă de un compozitor
român!
O minune, de o mare delicatețe
sufletescă. De altfel, harpa e un instrument divin. Sunetele ei te duc în
ceruri. Nu e un instrument popular. E un instrument folosit, de obicei, la curțile princiare, îi stă bine în compania
regilor, a prinților și prințeselor,
în ambianța palatelor sau a unor săli
ca Ateneul Român.
Noi, românii, nu avem în tradiția
instrumentală acest instrument. Insrumentele naționale
de bază sunt fluierul, țambalul, cobza,
ocarina, naiul, vioara, acordeonul, ca și
alte instrumente de împrumut, ca balalaica sau chitara, dar nimeni nu a auzit
de harpă la vreo curte domenească! Și,
în afară de piesa originală a lui Enescu, scrisă special pentru un concurs organizat
de Conservatorul din Paris, nu cred că aveam vreo altă compoziție pentru harpă. N-am cunoștință
de nici un contemporan român care ar fi compus așa
ceva, deși am auzit că avem o Asociație a Harpiștilor!
Deci, conform acestor date sumare, știute de toată lumea, există sau exista, cel puțin până acum, o prăpastie între harpă și lumea sonoră existentă la români.
Oare ce spectatori merg la un conceert de harpă?, mi-am zis,
mergând spre Ateneu, la o oră de după amiază, când a fost programat acest
recital. Dar poate că vin pentru Diana Damrau, fiindcă fani ai operei avem
destui. Desigur, celebra soprană, acompaniată de Xavier, ne-a oferit perle ale
liricii muzicale mondiale, piese una și
una, bijuterii sonore, lieduri compuse de Felix Mendelsshon-Bartholdy, pe
versuri de Heine, Goethe sau Schiller, romanțe
de Serghei Rahmaninov, ca celebra „Floare de liliac”, „Privighetoarea” lui
Liszt, „Fântâna din Baccisarai” de Vladimir Vlasov după poemul lui Pușkin, serenade de Reynaldo Hahn, sau
fenomenalul ciclu „Paiul scurt” de Francis Poulenc.
Muzică rafinată, de atmosferă, o muzică de meditație și
de mare interioroizare. Care nu are nevoie de apaluze. Bine fac americanii în
conceertele de la Carnegie Hall, când interzic aplauzele, care strică starea
sufletească a spectatorilor creată de muzica ascultată. De altfel, acolo, chiar
și la marile concerte, nu numai la
recitaluri, se aplaudă la sfârșit
foarte puțin, nici un minut, iar
spectatorii ies tăcuți, pătrunși de ceea ce au ascultat.
Ei bine, aici, la Ateneu, la recitalul Damrau-De Maistre, am
fost martor la ceva de neînchipuit, cred că în toată istoria muzicii nu s-a mai
întâmplat așa ceva. Înșiși
interpreții au fost uluiți de ceea ce au văzut și auzit: spectatorii din cocheta sală a
Ateneului, după fiecare piesă cântată, izbucneau în urale nebune, în strigăte și acalamții
ca la fotbal, ca în meciurile de pe youtube, când se pune galeria la fiecare
punct marcat. Adică se regizează sonor un meci.
Nu vă spun că încă de la intrare am fost șocat, când am văzut buluc de lume, așa cum este și
la Sala Palatului, unde nu se intră civilizat, ci în stil de turmă. Americanii
au creat niște cordoane, ca la
aeroport, ca spectatorii să intre ne-stresați.
De felul cum intri și ieși de la un concert depinde foarte mult reușita lui. Dar aici, la Festivalul „Enescu”,
s-au făcut de toate, s-au adus cei mai mari muzicieni ai lumii, mai puțin acest lucru elementar, să se creeze o
stare bună încă de la intrarea în sală, să nu fie ca în vorba „intrarea pe
brânci, ieșirea în coate”.
La ediția precedentă
am renunțat să mai intru în asemena
condiții. Am s-o fac și acum. E inadmisibil să mergi la un concert
de Schoenberg și să intri împins,
înghiontit, strangulat! E odios! Acest „succes” de casă, nu are nici o legătură
cu muzica simfonică, cu succesul estetic. Cine îi educă pe acești barbari? Ce fel de „Lumea în Armonie” e
asta? Poate lumea în babilonie!
Condițiile de la
Festivalul „Enescu” sunt subumane, inadmisibile! Acest buluc de lume este, de
fapt, cum mi-a spus o doamnă, văzîndu-mă supărat, era o veche cunoștință,
o melomană, cu abonament permanent la Filarmonică, o reacție de orgoliu și
un snobism al mitocanilor, care vor să arate lumii că România contează, că nu
are probleme. Păi ce probleme să aibă, dacă oamenii dau buluc la un concert
dodecafonic de Schoenberg și la un
concert de harpă?! Crezi că oamenii au venit în cunștință de cauză, nu, vin
din snobism!
Dar de unde manifestările la marginea huliganismului? La
recitalul de hrapă parcă totul era regizat. Xavier nici nu oprea bine corzile
harpei, când termina un cântec, că melomacii din spate, din loje, urlau ca iești din minți,
de parcă au fost plătiți să facă așa ceva, să arate ce succes are concertul, să
ucidă nemilos, de fapt, starea divină creată de muzică.
Uluitor, cu adevărat greu de înțeles, acest delir al spectatorilor, uralele cu care îi
întâmpinau pe artiști. Parcă totul era
aranjat. Apaudau și stigau în
disperare. Și s-au dat 3 bis-uri, după
ce artiștii au cântat peste 20 de
piese! Năucitor! Muzica sublimă, înaltă, se degustă ca o licoare sfântă, nu
trebuie să bei ca un măgar. Trăirea adevărată a unui concert poate duce la
nebunie dacă este exagerată sau bruiată sălbatic. La Ateneu nu erau spectatori
de muzică aleasă, erau apaludaci. Parcă ar fi vrut să nu se mai termine. Pentru
ei nu existau decât apauzele, acest moment îl așteptau,
să se manifeste cât mai zgomotos. Nu eram însă pe stadion sau la un spectacol
dat de Smilie și Agurida, unde fanii
urlă și aplaudă în delir.
Harpa și vocea
sopranei transmiteau liniște. Era o
muzică de atrmosferă, de meditație, îți transmitea o stare de reflexie, oricum, de
plăcere extatică. Nu de zbucium. Nu de delir. Cum e posibil, îmi ziceam, ca acești oameni să strice această stare, prin
urlete, să-i deranjeze pe cei care nu vor să piardă fructul oprit, sonoritățile divine? Ei nu sunt pătrunși de ce ascultă?
Mă gândeam, cel mult, la niște
aplauze discrete. Dar aici? De nedescris! Delir, repet.
Și un compozitor de
lângă mine, îmi spunea: Ei, ce ziceți?,
contează cine e și ce face primul
ministru? Contează că avem o datorie de 103 miliarde de Euro? Dacă poporul
aplaudă în delir la un concert de harpă, înseamnă că e bine?!
*
Când citești știrile sau urmărești disputele politice, te apucă amețeala, îți vine să
pleci, să nu mai auzi de România, dar iată că, datorită Festivalului „Enescu”,
poți descoperi și o altă Romînie. Care e România reală? Cineva, un vechi amic
de concerte, mi-a spus însă altceva, că în sală, cei care ovaționau în delir erau străini, nu români, că
grosul audienței îl formau spectatorii
din străinătate. Da, am observat și eu
această realitate, mai ales la concertele Filarmonicii din Berlin, când am stat
lână o doamnă venit special din Germania, unde locuiește, să-și urmărească
orchestra preferată și, desigur, să-și facă și
o vacanță de trei zile, să cunoască puțin și
România.
Concertele Festivaului „Enescu” sunt o cale ideală, aș zice, de a cunoaște poporul român, dacă considerăm că o sală de 3 mii de locuri
este un nucleu reprezentativ al lui. Desigur, trebuie precizat că este vorba de
un nucleu ce se vrea de elită, care face parte din categoria aleasă a
melomanilor.
Dar eu rămân la părerea că străinii, dacă sunt melomani
adevărați, nu s-ar manifesta așa, nu s-ar da în spectacol. Este vorba,
clar, de mitomani, de snobi, de cei needucați.
Am să-i urmăresc în continuare. Un festival trebuie judecat nu numai după ce și cum se cântă, ci și după cui se cântă, cine sunt spectatorii lui, cum se
manifestă. Reacțiile lor sunt oglinda țării, a civilizației în care trăiesc. Dacă așa
ceva nu există, se manifestă ca la ei în bucătărie. Reacțiile spectatorilor sunt foarte diverse și neașteptate. După
ele, îți dai seama că nu cunoști defel poporul român.
De pildă, la concertul de vioară a lui Schoenberg, sala nici
nu a reacționat, a reacționat la un bis al intrepretei, formidabila
Patricia Kopatchinskaja, cântat împreună cu un violonist din orchestră, ceva
bizar, anapoda, aproape clovnesc. Acest lucru a entuziasmat sala, nu prestația violonistei de până atunci, care a cântat
pătimaș concerul lui Schoenberg, ca o
pasăre de foc, într-un iureș al iuțirii de sine, marcând formidabil acele părți care i-au anticipat pe Stravinski și Șostkovici.
Muzica dodecafonică sau serială nu ne mai apare azi ca o
ruptură față de muzica impresionistă
sau romantică. Ce era radical, poate fi azi firesc încorporat în evoluția muzicii. Violin Concerto, terminat în
1936, surprinde foarte bine starea traumatizantă în care a fost scris, după ce
Schoenberg a ajuns în Statele Unite, pentru a evita persecuțiile naziste, surprinde tensiunile și frământăriule artistului din acei ani
dificili. Sunt pachete sonore care amintesc și
de Mahler, deși tot concertul, unicul
său concert de vioară, Schoenberg l-a scris pe baza unei serii de 12 sunete, pe
care le-a reluat în întreaga partitură, de la începutul celor trei mișcări ale ei (Poco Allegro /Andante grazioso
/ Allegro). Sunt momente care pendulează între extreme, unele vesele, altele
funebre. Părți sarcastice, iuți, săltărețe,
dar și un marș, în ultima parte, având și
o Coda, care reunește cele trei mișcări. Este cel mai dificil concert pentru
vioară care s-a scris vreodată. Este o performanță
uluitoare să-l cânți.
Iar melomacii sunt departe de a percepe așa ceva. Capitolul educație muzicală a fost șters din abecedar, ceea ce constituie un handicap
insurmontabil, indiscutabil, pentru soarta românilor, pentru calitatea lor de
oameni educați, civilizați, pentru viitorul României.
Grid Modorcea, dr. în arte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu