Mărturisiri cu speranța că faptele s-au prescris (III)

Episodul de azi e în amintirea lui Adi Albescu

Prin toamna anului 1988, cred, mă întâlnesc cu Adi Albescu prin Petroșani. Eram prieteni, cu toate că nu am înțeles de ce și el, și alții, s-au grăbit să termine facultatea! Adi era mai mic cu un an ca mine dar terminase studiile, era inginer la mina Aninoasa (rezolvase Chimu, taica-său, maestru în artă culinară) sau maică-sa (șefă de restaurant în Lupeni) să ajungă pe la ceva birou.

Îmi zice Adi să mă duc cu el până la mină, să semneze condica și apoi să-l căutăm pe Iulică, nașul lui de cununie, și să mergem să ben ceva. Iulică era milițian și, după ce Adi a semnat, a fost căutat la postul de miliție. Normal că nu era acolo. L-am căutat la crâșma de peste drum, nu era nici acolo și l-am găsit apoi acasă, mersese să mănânce. Ne-a povestit, la un pahar, că postul de miliție e la parterul unui bloc în curtea căruia e o centrală termică de cartier. Acolo se mai ascundeau millițienii când voiau să bea ceva.

Într-o zi, un bărbat bine îmbrăcat a ajuns în fața blocului respectiv, unde stătea fochistul, nea Stan. L-a întrebat dacă nu știe unde poate fi găsit plutonierul X (numele de familie al lui Iulică...). ”Pe bețivul ăla îl căutați? Nu știu”, a răspuns fochistul. Omul respectiv era tatăl lui Iulică, care l-a cam muștruluit apoi și l-a sfătuit să aibă mai mare grijă unde și cu cine bea. Așa că Iulică era pornit să se răzbune pe nea Stan. Normal că am intrat în joc.

Am mers la centrala termică și milițianul ne-a prezentat ca fiind directorul (eu), respectiv inginerul șef de la Preparația Coroiești. ”Dar domnul iginer șef nu era la noi la mină?”, a întrebat nea Stan, arătând spre Albescu. ”Ba da, nea Stane, dar am venit eu director, m-au trimis de la Baia Mare (mă gândeam că n-o cunoaște el ce e prin Maramureș!) și normal că l-am luat pe Adi lângă mine, suntem prieteni vechi. Dar mata îi cunoști pe cei de la preparație, ce fel de oameni îs? Vreau să știu și eu de cine să mă feresc”, i-am zis. A început nea Stan să turuie, să îmi spună câte-n lună și-n stele despre toți șefii. ”Mulțam fain, nea Stane, pentru ce mi-ai zis. Te ajut și eu, ca răsplată. Mata cu ce încălzești aici?”. ”Cu cărbune, tovarășe director”. ”De unde îl aduci?” ”De aici, de la mină”. ”Ăsta e cărbune prost. Albescule, de mâine nea Stan se aprovizionează pentru centrală cu cărbune de la noi de la flotație, din ăla sortat, bun.” ”Am înțeles, tovarășe director”, a intrat Adi în joc. ”Și acasă cu ce te încălzești, nea Stane?”, am continuat discuția cu fochistul. ”Tot cu cărbune, tovarășe director”. ”Și ai?” ”Nu prea”. ”Albescule, mâine dimineață două Rabe cu cărbune se duc la nea Stan acasă. Ai unde să le pui, nea Stane?”. ”Nu”. Albescule, mâine dimineață 10 oameni, cu materiale, cu tot ce trebuie, îi fac depozit lui nea Stan. Să știii că nu mă joc, suntem prieteni vechi dar ordinul nu se discută”. ”Am înțeles, tovarășe director, nicio problemă”.

Nea Stan, bucuros și în același timp cam fâstâcit, mi-a zis că are 2.000 de lei pe care mi-i poate da atunci. Era un salariu bun (din alt domeniu, nu minerit!), buzunarele mele nu mai văzuseră atâția bani de multă vreme dar nu voiam să îl bag în alte belele pe Iulică. Așa că i-am răspuns: ”Nea Stane, bani am destui. Dar am înțeles că ai mata o țuică bună”. ”Bine-nțeles, tovarășe director”. A mers nea Stan la dulapul metalic în care-și ținea hainele, a scos de acolo un litru de țuică, slănină, brânză, ceapă, carne, pâine și ce își mai pusese omul la el, a întins masă mare, ca pentru dl. director care-l ajută. Am mâncat, am băut țuica (stilul țuicii de Hațeg, ceva intermediar între pălincă și țuica oltenească, cam ca răchia bănățeană). Apoi Iulică a plusat: ”Măi nea Stane, tovarășul director îți dă două Rabe de cărbune și dai numai un litru de țuică?” ”mai am unul, îl scot și pe ăla!”.

La despărțire, sătui și puțin amețiți, ne-am luat rămas bun de la nea Stan. ”Să nu mă uitați, tovarășe director!”. ”Nu te uit toată viața. nea Stane!”, i-am răspuns.

Mama îmi spunea cândva că eu numai pui de udubeci n-am făcut în viața mea. ”Ce-s ăia, mamă?” ”Nu știu, dar cred că și din ăia ai făcut!”. Nu cred că lui nea Stan i-am făcut un pui de udubec atunci dar cred că despre o mică înșelăciune, escrocherie se poate vorbi. E prescrisă, nu?

Autor: Ioan Buda Tzetzu