In memoriam prof. Ioana BODEA

 Azi e ziua în care mă gândesc la femei. E clar, am îmbătrânit, altădată mă gândeam la ele în fiecare zi :)) Oricum, femeile trebuie admirate și iubite de către noi, bărbații, chiar și pentru simplul motiv că fără ele am fi mai puțini. Parcă Fernandel zicea asta.

Am discutat zilele trecute despre o femeie pe care cei care au intrat în contact cu ea nu o pot uita. Chiar și pentru simplul motiv că trăia într-o lume a noastră, a bărbaților. Prin anii 1980 erau două antrenoare de rugby în România; Mariana Lucescu (din câte știu fără legătură cu Mircea Lucescu) și Ioana Bodea. Eram elev la Liceul Electrotehnic din Baia Mare, actualul ”Barițiu”, și Ioana Bodea îmi era profesoară de sport.

Făcusem un pic de fotbal în clasa a X-a și a XI-a, la juniorii de la FC Baia Mare, renunțasem și profesoara de sport m-a întrebat dacă nu vreau să fac rugby. Avea nevoie de un fundaș și lovitura mea de picior mă recomanda pentru postul ăsta. Talentul și familia, de asemenea :))

Habar n-aveam de sportul ăsta, cu ce se mănâncă și ce reguli are, dar mi-am zis că e bine să fac mișcare și, la urma urmei, nu are cum să fie ceva greu dacă antrenoare este o femeie. ȘI ce femeie! Un pic mai înaltă decât un chiștoc de țigară și când se încălța își dubla greutatea! Am văzut apoi la antrenamente câtă energie e în bucățica aia de humă... Nu mișca nimeni în front când vorbea ea. Era distractiv să vezi colegii de echipă care făceau parte din grămadă, bărbați la 100 de kile cel puțin, cum lăsau privirea în pământ și tăceau chitic când striga antrenoarea la ei!

Echipa liceului (din care făceam parte alături de Tibi Peștean, Dan Iștovan, Marinel Porumb - Riza, Ovidiu Ardelean, Vasile Hatos - am pomenit doar câțiva, aștept completările de rigoare) juca în campionatul pe Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor. Rugbyul era sportul oficial al acestui minister. În grupă cu noi era Liceul Auto din Baia Sprie și Liceul CFR din Satu Mare. I-am bătut și pe unii și pe alții și ne-am calificat la turneul final, ce urma să aibă loc la Constanța. În dulcele stil clasic, eu am făcut niște prostii (ce nu aveau nicio legătură cu sportul) și am fost exclus din echipa ce a plecat la mare. Chiar și pentru gestul ăsta o apreciez acum. Atunci nu prea cred :)). Acum înțeleg că viața sportivă și cea din afara terenului ar trebui să se împletească, să meargă împreună.

Vă spuneam că am pomenit-o zilele trecute. Întâmplarea face că acum sunt coleg la CSEI Baia Mare cu unul dintre copiii ei, Cristi Bodea. Mama lui a plecat prea repede să antreneze zdrahonii ăia de îngeri. Dacă auziți pe cineva strigând în rai, să știți că e Ioana, face ordine în grămadă și aranjează în teren linia de trei sferturi.

Notă. În fotografia, Vasile Lucaci și Călin Matei, doi dintre foștii elevi ai prof. Ioana Bodea.

Ioan BUDA TZETZU

La muuuuuuulți ani, Florine!

 Știam că am în maldărul de poze și una cu Florin Piersic. De demult, din vremea când eu aveam barba neagră, Piersic era la fel și nu se gândea nimeni că va fi mall în locul unde era o fabrică de lapte, în Baia Mare. La acea fabrică fusese invitat marele actor pentru un spectacol de 8 Martie. Venise cu George Ivașcu (scriitorul, nu actorul!) și soția acestuia, Monica (doamna din poză). Mă știam cu George, așa că nu mi-a fost greu să merg la întâlnirea cu ei, ca să scriu ceva pentru ”Glasul Maramureșului”, ziarul la care lucram atunci. Mi-a povestit multe Florin, articolul există prin colecția de la Biblioteca Județeană, îmi amintesc că mi-a zis atunci că a întârziat trei ore la propria nuntă. Nu mai țin minte la care din ele!

Am stat multe ore împreună, a venit la fabrica de lapte și Uțu Mihăilă, patronul hotelului Mara, care vorbise cu Piersic pentru un spectacol în restaurant, după cel de la Casa Sindicatelor. Alt cunoscut, fost coleg de grupă în facultate... Așa că am povestit multe, am mers cu Florin cu mașina la cele două spectacole, am râs și m-am simțit nemaipomenit. Să nu uit, în seara aia am mai dat peste un amic, doar amintit de actor, când a recitat poezia ”Doamne, dacă îmi ești prieten”, a gorjeanului Spiridon Popescu.

Parcă ieri s-au petrecut toate... M-am mai întâlnit de câteva ori cu Florin (așa mi-a zis atunci să îi spun, el îmi zicea ”talibanul din Baia Mare”, fiind vremea când talibanii făceau legea în Afganistan). Nu știu dacă ne-om mai vedea vreodată, știu doar că sper să trăiască atât cât îi doresc eu și milioanele de admiratori. La muuuuuuulți ani, Florine!

Ioan BUDA TZETZU

Despre evreii din Chioar

 

Nu îmi place să merg la înmormântări și, după cum am mai zis, nu m-aș duce nici la a mea! Mă mai duc la câte un priveghi, mai stau de vorbă cu oamenii, mai aud câte ceva despre ce a fost sau sperăm să (nu) fie. De la Vasile Lupuțiu (Țâca (după cum îl știam noi de când era mic), Blondu' (după cum e știut prin Șomcuta) am aflat multe lucruri sâmbătă seara. Printre altele, mi-a zis că a fost ghetou în Văleni, în zona unde a fost apoi sediul CAP-ului, unde au fost adunați evreii din sat, ce urmau să fie duși în lagărele de exterminare. I-au ținut trei zile acolo, fără apă și mâncare, păziți de jandarmi maghiari. Oamenilor din sat li s-a făcut milă de ei și au găsit o cale de a le duce apă și mâncare. Reghina Gavriș, care atunci avea cam 8 ani, a fost trimisă să le ducă evreilor un coș cu fân. Jandarmii au râs, spunând că asta li se dă voie să mănânce. Numai că sub fân erau cocuți, făcuți de vălenășițe.

După vreo 30 de ani, prin anii 70, unul dintre evrei s-a întors în sat, și-a adus aminte de episod și a căutat-o pe lelea Reghina. Soțul ei, om cu situație financiară bună, a negociat să cumpere mașina cu care venise evreul. Arăta altfel decât Daciile comuniste... Acesta i-a zis că i-o vinde, numai că ar avea de plătit vamă cam de trei ori prețul mașinii. Tranzacția a căzut.

Acum în sat nu mai este niciun evreu, a rămas doar un cimitir cu câteva pietre funerare. Cel puțin așa era cu zeci de ani în urmă, îl vedeam când mergeam prin Tămâieni, către Șomcuta. Mai este un evreu în Șomcuta Mare. Pe vremea când eram la ”Glasul Maramureșului”, am scris despre el. Am aflat că mai trăiește și tot singurul evreu din zonă a rămas...

Ioan BUDA TZETZU

Despre educația actuală, fără patimă

 

Se vorbește mult despre eficiența sau ineficiența sistemului educațional. Se aruncă păpușa dintr-o parte în alta, dinspre minister spre profesori și dinspre profesori spre managementul defectuos și programe școlare depășite. Anca Bărcuteanu, fosta mea colegă de la ”Anghel Saligny”, scrie: ”Țările nordice au constatat că digitalizarea învățământului nu are rezultatele scontate. Dimpotrivă, competențele de bază ale elevilor nu se dezvoltă așa cum ar trebui și puterea lor de concentrare scade.

Și ghiciți ce: nu au dat vina pe profesori!

În Suedia, de exemplu, au renunțat la digitalizare, revin la manuale și interzic folosirea telefonului la școală. Total, nici în pauze nu e voie. Asta nu înseamnă că lasă elevii să se lupte cu profesorii pentru telefoane (așa cum am văzut recent într-un video care circulă pe internet), ci elevii lasă telefoanele la poartă, dimineața, și le iau când pleacă acasă. Frumos, respectuos.

Două abordări diferite ale aceleiași probleme. Doar că la noi, profesorii sunt de vină. Always & Forever”.

Eu mă gândesc că am ore într-o instituție în care îmi las telefonul în mașină (sau la intrare) și mi-l iau când plec, verific apelurile și mesajele, reiau legătura cu cei care m-au căutat. Este adevărat, e pușcăria (unde am ceva ore) dar cred că nici elevii nu ar muri fără telefon câteva ore. Și fără țigări, și fără... Aici las imaginația fiecăruia să zburde!

Ioan BUDA TZETZU

Toate reacţiil14

Amintiri, amintiri...

 Viata mea a fost impartita in etape, fiecare caracterizata de locurile prin care am umblat si de oamenii pe care i-am cunoscut. Ieri a murit o parte din, poate, cea mai frumoasa etapa a vietii mele: Izvorul Muresului. Am ajuns in linistita (acum) statiune prin '85 sau '86. Atunci l-am cunoscut si pe unul dintre cei care erau responsabili cu o parte din agitatia de atunci, DJ-ul Tavi Anesie. Terminase facultatea la Petrosani asa ca, atunci cind mi-am luat o pauza de la studii (nu ca in restul timpului m-as fi omorit eu cu invatatul!) de vreun an si jumatate (prin '87-'88) nu-i de mirare ca m-a primit in statiune si chiar mai mult, in camera lui. Multe sunt de povestit despre omul acela mic si supraponderal (cum se zice acum!), al carui veselie era molipsitoare. Imi lipsesc ceasurile alea de auditie muzicala pe care le facea inainte de a da drumul la muzica de dans. Facea cultura muzicala pentru cei care veneau mai repede in discoteca dotata de Nicu Ceausescu. Asa ca il inteleg ca s-a speriat un pic cind niste vlajgani care ma cautau (consateni de-ai mei, dornici sa ma vada, cu ginduri bune!) au spus ca sparg tot daca nu le spune unde sunt. "Daca aveti un milion puteti sparge!", le-a zis Tavi. "Singur n-am dar toti trei avem", a raspuns unul dintre ei. S-au linistit, normal... Imi lipsesc dedicatiile "Pentru Tetu si gasca lui de soc" cind apaream in statiune cu copiii angajatilor (Florin Borda cu sora lui, Adela, Kati Lukacs, Claudiu Moldovan si frate-sau s.a) care se rugau de mine sa ma duc sa-i iau de la parinti si sa-i duc la discoteca, Imi lipsesc povestile lui vesele si diminetile de luni cind plecam sa iau apa minerala, incepeam cu un sprit lung-lung si incercam sa ne aducem aminte ce am mai facut dupa ce s-a terminat discoteca :)). Imi lipsesc meciruile de fotbal cind era greu sa treci de Tavi, pentru ca isi punea burta intr-o parte si fundul in alta si ocupa mult din teren :)) Imi aduc aminte cum parintii lui au incercat sa il duca la Oradea, de unde erau ei. O matusa, asistenta, a vrut sa-i faca lipeala cu o doctorita. Pregatise masa, toate cele in cabinet. La final, matusa i-a spus unei asistente dragute care era si ea acolo ca vor pleca acum, pentru ca Tavi o conduce pe domnisoara doctor. "Matusa, du-te cu domnisoara doctor, ca o conduc pe domnisoara asistenta!", a fost raspunsul lui Tavi. Tot ce construise femeia s-a darimat si Tavi s-a intors in Izvorul Muresului, s-a casatorit cu iubita lui din Tg. Mures, Melinda Anesie, si s-a facut om de casa. L-am mai intilnit o data dupa 1990, am mai vorbit, rar, la telefon. Am aflat insa de la un alt prieten din acea vreme, Corneliu Misaila, ca ramasese acelasi om vesel, pus pe glume . Tot Cornel mi-a spus, duminica, ca Tavi e in coma. Ieri am aflat ca nu mai e printre noi, s-a dus sa le puna ingerilor si dracilor deopotriva sa asculte rock si disco. Tavi, cind ajung acolo sa stii ca ma duc sa cumpar apa minerala. Vezi sa iti ramina vreo sticla-doua de vin de cu seara... Ne punem iar pe treaba si incercam nu sa ne aducem aminte de ceva ci sa uitam de toate! Odihna vesnica sa ai, Tavi!

Tot ieri am aflat ca s-au dus in subteran alti doi fosti colegi de la Petrosani, din generatii diferite: Cornel Jurca si Fane Bolea. Ce-o fi cu doamna asta cu coasa de a inceput sa umble prin amintirile mele? Ia mai lasa-ne in pace cucoana! Dumnezeu sa-i ierte!

Ioan BUDA TZETZU

Mărturisiri...

Am citit în urmă cu câteva minute o poezie semnată Sorin Poclitariu, având ca subiect plecarea (nu spre Moscova!) lui Prigojin. La final, poetul dă un mesaj, încheiat cu ”Să știți că v-am iubit!”. Treaba asta mi-a adus aminte de vremea studenției mele, de un spectacol în Aula Institutului de Mine Petroșani și de administratorul cantinei, Gurlui.

Nu mai țin minte anul, prin 1985-1986 cred, într-un spectacol prezentat în aula institutului, am jucat o scenetă despre o ceată de studenți care, după ce au picat examenele, au plecat în pădure și s-au făcut haiduci. Țin minte că Mitică Moglan era potera și se tot învârtea în jurul focului la care stăteam eu, Radu Pietreanu și ceilalți haiduci. ”Sunt potera, v-am înconjurat!”, zicea apoi. ”Nu am observat”, i-am răspuns. ”Nu-i nimic, vă mai înconjor o dată”, a zis Mitică și a mai făcut o tură în jurul focului. Apoi a început lupta. Potera ne-a biruit, până la urmă. Eu, căpitanul haiducilor, m-am târât, cu ultimele puteri, până la marginea scenei și, privind spre spectatori, am zis:”Spuneți-i administratorului cantinei că l-am iubit!”.

Treaba asta se petrecea sâmbătă seara și întâmplarea a făcut că grupa mea a intrat de serviciu la cantină luni dimineața. Nici nu am ajuns bine că am fost chemat de Gurlui la el în birou. ”Măi Țețule, de ce mă iubești tu pe mine?”, m-a întrebat. ”Nu știu, tovarășe administrator, nici eu nu îmi pot explica”, i-am răspuns. ”Debarasat, spălat veselă, spălat pe jos”, a venit sentința. M-am apucat de treabă și, după ce am terminat maldărul de vase murdare, am primit o vizită. Gurlui a dat cu degetul pe o farfurie și a decretat: ”Operațiunea este executată necorespunzător, se repetă!”. Am mai spălat o dată vasele dar am primit același verdict. ”Tovarășe administrator, spăl vasele astea de câte ori vreți dar teamă mi-i că o să îmbolnăvesc pe toți ce care mănâncă din ele”, i-am zis. ”De ce?”, m-a întrebat. ”Am blenoragie”, i-am răspuns. ”De ce nu ai zis până acum?”, a venit altă întrebare. ”Acum mi-au apărut simptomele”, i-am răspuns. ”Nu te cred până nu îmi aduci hârtie de la medic”, mi-a zis. Nu știu ce credea el despre bolile venerice dar eu nu am auzit ca blenoragia să se transmită prin veselă...

Am ajuns la cabinetul doctorului Iliaș, cel la care ajungeau toți cei pe care îi mânca pielea! Era doctor la Dermato-Venerice. Când m-a văzut mi-a zis: ”Iar?”. ”Nu, acum îmi trebuie numai adeverință”, și i-am explicat ce mi s-a întâmplat. Am primit hârtia, am arătat-o administratorului cantinei și mi-a zis să nu mă mai duc prin cantină, să îmi las numai colegii să lucreze. Normal că așa am făcut!

Deci, Sorin Poclitariu, înțeleg că ne iubești dar să nu te prind că ajungi pe la mine prin bucătărie să îmi speli vasele că nu te văd bine!

Ioan Buda TZETZU

Mărturisiri, alte mărturisiri...

Sunt un om care schimb destine. Nu întotdeauna în bine, e adevărat. Dovadă pentru ce zic este destinul soției mele...

Un destin schimbat este al unei tinere al cărui nume nu l-am știut și nici nu-l voi afla (cred!) niciodată. Venise să dea examen la facultate, la Petroșani. Eu eram student acolo, eram într-o perioadă de practică și, știți cum e în timp ce ai practică sau cursuri, băusem! Îmi era foame și am mers în cămin la niște colege, să mănânc ceva. Cu ele în cameră era cazată și admitanta cu pricina. Venise cu maică-sa, așa că am început să îi spun femeii ce înseamnă studenția. ”Doamnă, aici băieții ajung bețivi (eu nu am băut alcool până să vin aici) și fetele curve. Uitați-vă la fetele astea, așa o să ajungă și fata dumitale. Nu degeaba avem pe clădirea facultății o carte și două ciocane de miner. Lozinca facultății este: Fetelor, veniți aici, ciocănim ca la carte! Faceți ce vreți dar eu vă zic să nu o lăsați aici”.

Mi se împleticea mie limba dar am fost destul de convingător. A doua zi, mi-au spus colegele mele: ”Tu ești nebun, s-a dus maică-sa și i-a scos dosarul!”. ”Am salvat-o!”, le-am răspuns.

Înțeleg că sunt acum alte domenii de studiu la Institutul de Mine. Sper din tot sufletul că nu au schimbat lozinca!

Ioan BUDA TZETZU

„Viața asta-i o fecală!”

Am fost, sunt și voi fi un om vesel. Cu toate că acum nu mă recunosc nici eu și, cu atât mai puțin, cei care mă cunoșteau din alte vremuri. Mediul este mai tare ca omul, am auzit și habar nu am cine a spus asta. Dar mare dreptate a avut. Din lumea boemă a studenției mele lungi, presărată cu spectacole și alcool, am trecut în lumea dură a mineritului. După trei luni îmi apăruseră pete în barbă, de mărimea unor monezi mărișoare, în care nu îmi mai creștea părul. Mi-am impus atunci altă abordare a vieții etc., etc. bla-bla...

Am văzut accidente teribile, chiar mortale, a fost o lecție dură pentru mine, Vedeam viața altfel, nu numai partea veselă a ei.

Apoi am intrat între mafioți. Din postura de redactor sau redactor șef al unor publicații sau de realizator de emisiuni de televiziune am avut contact cu o grămadă de oameni politici, de la nivel local la nivel central. Am constatat că pe măsură ce treceau anii le creștea nesimțirea. Și în relația cu ei am abordat acel stil pe care mi-l impusesem după cele trei luni de minerit: să nu mă mai consum atât, să găsesc soluții la orice problemă etc., etc., bla-bla...

Numai că în ultima vreme am dat nas în nas cu o problemă pentru care nu am cum să găsesc soluție. M-am întâlnit cu ea de mai multe ori, indirect, și m-a afectat, m-a făcut să îmi aduc aminte de alte vremuri.

Era prin 1981, terminasem liceul, cu medie scăzută la purtare, dat afară din cămin, eram un licean bun la învățătură dar care fugeam noaptea din internat pentru a merge la chefuri. Vara nu am intrat la facultate, la Cluj, la Electrotehnică (absolvent de actual Barițiu fiind) și am mers toamna să dau la Brașov. Acolo am vrut să dau și vara, aveam un prieten cu care copilărisem. Eu picasem cu 5,01, la Brașov se intrase cu 5 și sunt sigur că rigorile la corectare nu au fost așa mari. A mers cu mine și un coleg de școală generală și de liceu, Ioan, bun la învățătură. Am văzut că erau vreo 7-- înscriși pe 6-7 locuri și am zis că sunt șanse mici să fim între primii, așa că eu am plecat la Petroșani, pentru Facultatea de Mine. El nu a venit. Eu am intrat, viața mea a avut cursul ei, a lui a fost pe alte coordonate. Și s-a terminat la doar 3 luni după ce ieșise la pensie....

După ce am revenit în Baia Mare l-am cunoscut pe Marian Ilea. Contestat sau admirat, era o voce puternică în zonă, nu numai în lumea presei. Am fost, relativ recent, la înmormântarea lui. M-a frapat faptul că lume cu care împărțise multe o perioadă lungă nu au fost lângă el pe ultimul drum. Sunt multe de zis, incluziv eu îmi reproșez că nu am fost la o înmormântare din familia mea...

Ce m-a lovit însă în suflet a fost atunci când am fost aproape de sicriu, după ce a fost dat jos capacul, și am văzut că Marian nu mai semăna cu cel pe care îl știam. Imaginea lui m-a făcut să refuz și invitația Ramonei Coardă și a lui Ghiță Porumb de a merge la pomană. Am ieșit din cimitir cu lacrimi în ochi. Adi Paraschiv, amic pierit într-o avalanșă pe Creasta Cocoșului, spunea: ”Omule, iubite sat/ Viața asta-i o fecală!”. MI se adeverește, cu fiecare zi ce trece, că avea mare dreptate!

Nu numai că e o fecală dar atunci când pleci de pe lumea asta nici măcar nu pleci cu chipul pe care îl aveai. Camelia Sava, soția lui Semaka (membru în ”Vacanța Mare”, mort în accident de mașină) nu a fost de acord să se ridice capacul sicriului, pentru ca lumea să și-l amintească pe Dan așa cum era înainte, nu cum arăta după accident...

Așa-i că am gânduri vesele duminică seara?!

De încheiere, așa, un bănculeț pe tema asta. Se întâlnesc doi bătrânei. ”Salut!”, ”Salut, ce mai faci?, discuția clasică. Apoi unul îl întrebă pe celălalt ce îi mai face soția. După ce a pus întrebarea și-a adus aminte că soția ăluia murise. ca să o dreagă, a întrebat: ”Tot moartă, tot moartă?”...

Ioan BUDA TZETZU

Sper ca anul 2025 să îmi aducă senzații noi și plăcute!

 

Termin anul 2024 cu un gust ciudat. Am primit, în urmă cu câteva zile, un borcănaș cu adjica. Nu adus din Georgia, ci din Ucraina. Nu livrat cu vreo bombă (Doamne ferește!), ci adus de cineva și înmânat cu mâna proprie. În dimineața asta am gustat, împreună cu ”porcării” românești. Cum sunt un iubitor de mâncare cu gust iute, normal că mi-a plăcut adjica. Sper ca anul 2025 să îmi aducă senzații noi și plăcute.

Același lucru îl doresc tuturor celor pe care îi cunosc sau nu. Așa să vă fie anul nou, cu gust nou și bun! La mulți ani!

Ioan BUDA TZETZU

Mărturisiri cu prieteni duși...

Reîntors în Baia Mare după (vreo) 20 de ani, l-am cunoscut (și) pe Valeriu Sabău. Mare prozator, un boem de spiță nobilă, prieten cu multă lume și amator de lichide cu grade, Valeriu scria... că am uitat să vă zic, era o vreme când exista presă scrisă și apăreau și texte cu mesaj diferit de ”șoc și groază”, unde se vedea că literatură se face și în pagini de ziar... revin, Valeriu scria, în ”Informația zilei” despre ”Prietenii de dincolo”. Erau duioase aduceri aminte despre scriitori maramureșeni plecați într-o lume mai bună, că și Iadul, la urma-urmei, este o lume mai bună pentru scriitori decât lumea asta.

Despre un prieten plecat dincolo și despre o vară fierbinte petrecută alături de el am vrut să scriu de multă vreme. A venit vremea să butonez și să înșir vorbe despre Remus Butuza.

Petroșănenii nu au cum să nu își aducă aminte de el. Remus era ceea ce se cheamă un bărbat frumos, stilul Alain Delon. Ieșea în evidență unde se ducea, gagigile erau nebune după el. Dincolo de asta, era un tip chiar timid, poate de aia ne-am apropiat. Eu eram un nebun, boem până dincolo de limită, așa că au fost niște contrarii care s-au atras. El timid, eu... nu prea Alain Delon! Orișicât, în vara anului 1987, plecat de la facultate, i-am zis lui Remus să vină cu mine la Orșova, unde făceau practică studentele de la Geografie - O limbă străină. Aveam, în anul II, o prietenă, numai că am constatat că la stațiunea de cercetări geografice și meteorologice (sau cum s-o fi numit) erau în practică studenții de anul I și anul II. Adică vreo 50 de fete și 3-4 băieți. Unul din Sighet! Țin minte replica lui Remus: ”Mergem după Mircea!”. Așa că am mers la Gura Barza, pe lângă Brad, unde făcea practică Mircea Dumuța, l-am luat și pe el și am mers la Petroșani, după chitara electrică și stația de amplificare. Ne-am cazat apoi la mănăstirea din vârful dealului, Sfânta Ana, construită de Pamfil Șeicaru în amintirea luptelor la care a participat și el, în acea zonă. Pe vremea comuniștilor acolo era un restaurant, lângă biserică, și lângă restaurant erau niște căsuțe de lemn, clasicele căsuțe cu două paturi. Noi eram trei, așa că o căsuță era pentru o persoană care nu voia să fie singură...

Mircea și Remus s-au lipit de niște tinere studente, din anul I, eu m-am despărțit de prietena mai ”în etate” și am intrat și eu la junioare. Au fost zile și nopți faine... Am plecat de acolo la nunta surorii unui alt petroșănean, Meclă pe numele de alint, la Bâcleș, tot prin Mehedinți. Normal că noi trei și studentele de la București. La nunta aia am furat mirele! Voiam să furăm mireasa dar ne-au luat-o alții înainte, așa că am furat mirele, pe Gusti, pe care l-am adus legat cu o funie de la car. Am primit în schimbul lui o ladă de bere și o sticlă de coniac, am plecat de la nuntă în casa unui vecin și am continuat cheful acolo. A doua zi, vrând să plecăm, l-am întrebat pe fratele miresei de unde am putea face rost de benzină. Ne întâlnisem la nuntă cu Călin, fiul unui profesor universitar din Petroșani, care venise cu mașina. Meclă ne-a zis să luăm dintr-o canistră, a nașului, cu care am înțeles că fuseseră niște divergențe financiare. Ne-a zis să lăsăm ceva benzină în canistră dar au apărut alte divergențe, așa că am luat și canistra! Am pus benzina în rezervor și umblam apoi să cerem câte un litru-doi, benzina fiind marfă de lux pe atunci. M-a bufnit râsul, gândindu-mă că există riscul să primim câțiva litri de benzină, să îi punem în rezervor și să dea pe dinafară, că nu știam câtă benzină fusese inițial, plus câtă am pus din canistră etc.

Am plecat din Bâcleș spre Strehaia, norocul nostru fiind că ne-am rătăcit și nu am luat-o pe drumul pe care trebuia să mergem. Așa că am ajuns în Craiova, ulterior aflând că nașul sunase la Miliție și ceruse să fim opriți și să ne verifice câtă benzină avem în rezervor...

Am revenit la Gura Barza, unde Remus și Mircea făceau practica în producție. Remus avea cafea de vândut, celebra Alvorada, lucru care s-a aflat. Nu e de mirare că, la plecare din practică, plutonierul Matei a oprit autobuzul în care eram și a făcut percheziție la bagaje. Numai că ne așteptam la asta și trimisesem cafeaua cu o altă mașină, cu persoane care prezentau încredere!

Au mai fost multe faze faine în vara aia. După ce am plecat din Valea Jiului nu m-am mai văzut cu Remus. Nu știu dacă cu Mircea Dumuța m-am mai întâlnit. Am aflat că Remus a fost aflat mort în apartamentul său din Deva, de către un prieten, care fusese sunat de soția lui Remus că el nu mai răspunde la telefon. Urma să meargă la ski, că am uitat să vă zic că omul ăla era frumos și sportiv. Era...

Ioan BUDA TZETZU

Declarația zilei - Ioan Buda TZETZU

 „Ieri am avut două senzații. Îmbătrânesc, înțelegeți-mă... Prima a fost că Adi Paraschiv, un amic mai vechi, mort într-o avalanșă pe Creasta Cocoșului, avea dreptate. Salutul lui, la plecare de undeva (cel puțin când ne despărțeam noi) era: ”Omule, iubite sat/ Viața asta-i o fecală”. Am fost la Luminație și am avut exact aceeași senzație ca Adi.

După, am mers acasă și am constatat că e greu să te desparți de trecut. Am făcut ordine prin haine. Și erau unele care îmi erau dragi dar, după cum am zis și altădată, dacă nu le porți cam un an, se micșorează!”

Mărturisiri, cu speranța că faptele s-au prescris (episod cu iz bahic)

Am fost o perioadă inginer minier la o exploatare minieră din Gorj. Locuiam în Mătăsari, un orășel care l-a marcat pe antropologul Vintilă Mihăilescu, acesta stând mult mai puțin ca mine în zonă!

Acolo am auzit o expresie, ”Iar s-au ridicat steagurile în Mătăsari”, rostită în zilele de salariu. Niciun restaurant, nicio bodegă nu avea steaguri la intrare dar atunci fâlfâiau flamurile peste tot. Și, credeți-mă, erau crâșme multe. La parterul blocurilor de garsoniere erau câte două bodegi, față în față. Multe ar fi de zis, cunoscut fiind apetitul minerilor pentru alcool. Pomenesc doar de Cristi Bițu, un fost patron de restaurant care a început cu crâșma într-un apartament de la parter, apoi a tot adăugat compartimente în exteriorul blocului. Omul a fost omorât în bătaie de niște clienți beți, cărora nu a vrut să le mai dea de băut. Plecasem deja de acolo, nu eram cu acei clienți!

Trec la ceva mai vesel, totuși. Apăruseră crâșmele pe lângă mine, ca ciupercile, că alcoolul trebuia dat în natură... Știam că dacă îi scap pe mineri în bodegă, s-au dus și nu mai vin. Așa că le-am zis că dacă apar la gura minei după mine îi trimit acasă, pontându-i doar o oră în acea zi. După ce am făcut de câteva ori treaba asta au văzut că nu au ce face și intrau în crâșmă doar la plecare. Nea Mihai, un miner cu experiență, combainier la un abataj, a venit și s-a rugat de mine să îl las să meargă să bea o vodcă, altfel nu funcționează. ”Ai 15 minute, nea Mihai”, i-am zis. Omul a acceptat, a apărut după sfertul de oră acordat, a intrat în mină și ziceam că totul e OK. Când am ajuns la el la abataj l-am găsit dormind. M-am gândit că n-o mai rezista la alcool și, ajuns în abataj, căldura l-a pălit și a picat. Dar, fiind acolo, eram liniștit. Se trezea peste vreo oră, muncea și, la ieșire din mină, le dădea de băut ortacilor care munciseră pentru el când el dormea. Azi așa, mâine așa, am început să mă enervez și am zis că nu îl mai las să își bea vodca, din moment ce nu rezistă și doarme. E drept, dacă erau probleme, îl trezeau ceilalți și dădea soluția, era meseriaș. Apoi am aflat ce se întâmpla. Mi-a zis un miner: ”Domnule inginer, nea Mihai când zicea că bea o vodcă, înseamnă că bea o sticlă de vodcă!”. Mai mult, la jumătatea de litru pe care o bea în 15 minute se mai adăuga o sticlă, pe care o lua la brâu și o bea pe drumul către abataj. Omul ăla topea un litru de vodcă în jumătate de oră. Normal că dormea apoi. Puțin, ce-i drept, cât să facă loc altor sticle, consumate după ieșirea din schimb...

Ioan BUDA TZETZU

Sunt proaspăt căsătorit...

 Sunt proaspăt căsătorit! Săriți și urați-mi și, mai ales, faceți-mi casă de piatră! Și acum să vin cu explicațiile.

Prin 1990, toamna, la Craiova se chefuia de zor, în septembrie 8, la cantina Antrepriza Construcții Căi Ferate. Un maramureșean, adică eu, tocmai ce semnase că va conviețui alături de o olteancă... Chef mare, cu peripeții! Sar peste chef și mă duc spre partea actelor. Atunci a fost emis un certificat de căsătorie.

Peste vreo 20 de ani, o prietenă de familie a constatat că era trecut greșit codul numeric personal al nevesti-mii. La lună, în loc de 6 era trecut 7. Am zis că o să schimbăm actul, că... Au mai trecut niște ani. La începutul lunii ianuarie am avut nevoie de o copie legalizată după certificatul cu pricina. Notarul nu a vrut să facă, pentru că un amic, chiar din sistemul de evidență a populație, a vrut să îmi facă un bine și (cam prin anii 2000) a plastificat actul. Atunci nu era bai, acum se consideră că actul nu mai este original, ci doar o copie color. Prin urmare, am luat legătura cu cei de la Evidența Populației din Șomcuta Mare, care au povestit cu cei de la Craiova. Așa am aflat că eu eram căsătorit cu o persoană inexistentă. Codul numeric trecut pe certificat în dreptul soției nu corespundea nimănui. Mai mult, seria și numărul de pe certificat nu corespundeau cu cele din registrul de la Craiova!

Actul a fost refăcut, l-am primit și sper că acum totul e în regulă. Nu mă mai țin nervii să mă însor și a treia oară!

Deci, săriți cu materialele pentru casa de piatră, de meseriași oi face rost cumva!

IOAN BUDA TZETZU

Mărturisiri... Altele!

Prin anii nebuni ai studenției mele am intrat în istoria CFR pentru două lucruri: proces cu Căile Ferate Române pentru neplata biletului (episod povestit cândva pe aici) și amendă pentru călătoria cu... mărfarul.

Prin anii '80, produsele cosmetice de calitate erau o raritate. Cu un săpun sau un spray cucereai fetele, îmbunai medicii, rezolvai orice problemă. Dacă puneai și un pachet de Kent lângă, ohooo!

La un sfârșit de săptămână, aflând că mă duc la Alba Iulia (unde aveam mulți prieteni, și mai am dar nu i-am mai văzut de multă vreme!), câteva colege m-au rugat să le cumpăr sprayuri. Aflaseră că sunt în magazine sprayuri 8X4 și Bac, habar n-am prin ce conjunctură ajunse acolo. Am petrecut câteva zile prin Alba Iulia și am plecat spre Petroșani cu un rucsac plin de sprayuri. Luni dimineața, am urcat într-un tren care pleca din Simeria spre Petroșani. Numai că nu m-am uitat că, pe panoul cu Plecări, la trenul respectiv era o steluță și, în josul panoului, se preciza că trenul circulă, lunea, doar până în Baru Mare (o localitate de pe traseu). Ne-am pomenit rămași în Baru o grămadă de oameni, care habar nu aveam de treaba asta. Unii au ieșit la ocazie, alții au urcat într-un mărfar despre care aflasem că adusese cărbune și acum se întorcea gol în Valea Jiului. Pe traseu au mai coborât câțiva călători, sărind din tren în localitățile unde trebuiau să ajungă.

Când a oprit trenul în gara Petroșani, am văzut mai mulți milițieni pe peron. Am coborât și m-am dus la cișmea, să mă spăl de praful de cărbune cu care mă umplusem în timpul călătoriei pe scările vagoanelor mărfarului. Am auzit o voce: ”Și ăsta a fost!” și apoi un miliția m-a luat și m-a dus la Miliția TF (Transporturi Feroviare). M-au pus să scot ce am în rucsac și, când au văzut muntele de sprayuri, concluzia a fost: ”E marfă pentru bișniță. Se confiscă!”. Le-am spus că nu e pentru bișniță, că m-au rugat câteva colege să le iau sprayuri și una dintre ele e chiar fata lui Chelaru (care pe atunci era ceva șef peste milițienii din zonă). ”Sunați-l pe tovarășul Chelaru și întrebați-l dacă mai vrea sprayurile alea pentru fiica dânsului sau vi le lasă dumneavoastră!”, le-am spus. Fac o mică paranteză. Chelaru avea două fete, una chiar îmi era colegă de an dar nu cred că îmi zisese să îi cumpăr vreun spray. Poate își aduce aminte Camelia Corina...

Oricum, s-au dus cei doi milițieni care mă ”interogau” în altă cameră, au vorbit între ei și apoi au dat verdictul: ”Ne-am dat seama că sprayurile nu sunt pentru bișniță. Dar călătoria cu mărfarul e interzisă și trebuie să plătiți amendă”. Nu mai știu cât era, dar am plătit. Că nu am fost chemat în alt proces cu CFR-ul, pentru neplată!

Autor: Ioan Buda Țzetzu

Ce frumos e acum Costineştiul!

Când eram mai tânăr şi la trup deja întinat, petreceam luni întregi la Costineşti. Trebuia doar să fac rost de bani pentru naşul şi să mă duc seara pe terasa Radio Vacanţa. Acolo mă întâlneam cu prietenii, găseam unde să dorm, fiecare căsuţă fiind un adevărat popas turistic, unde studenţii stăteau ciorchine, pe paturi şi printre paturi. Am amintiri frumoase din staţiunea tineretului dar am constatat că s-au schimbat multe între timp. Am aflat asta după ce m-am uitat pe pagina de Facebook a tinerei şi talentatei Gabriela Chirilă, actriţă la teatrul băimărean. Arată bine Costineştiul, nu?!

Ioan BUDA TZETZU

Ioan Buda Tzetzu își face de cap pe facebook!

 ”Ziceți-mi și mie dacă ați pățit așa ceva. Am primit mai înainte, pe Facebook, mesajul următor: ”Se pare că ai folosit această funcţie în mod incorect, cu o viteză prea mare. Ţi-a fost blocat temporar accesul la funcţie.

În cazul în care consideri că nu încalcă Standardele comunităţii, anunţă-ne.”

Am scris un mesaj în care am cerut lămuriri și, înainte de a-l trimite, a apărut un mesaj scurt, cum că am fost blocat din greșeală și mesajul vechi a dispărut.

Am fost tras puțin de urechi pentru ce am scris, ceva de genul ”Ia vezi!”?!

P.S. Domnule profesor, poate ai deranjat că ai participat la Marșul demnității din Baia Mare? Poate deranjezi că spui, în stilul propriu, cât de proști sunt cei din guvern și individul de la Palatul Cotroceni!?! GDL

Mărturisiri, cu speranța că s-au prescris faptele (alt episod!)

 

După ce am plecat din minerit (cu disponibilizările din 1997 - al doilea val, la primul aveam buletinul la schimbat și nu am putut să plec mai repede, cum doream...) a dus la multe întrebări. Înainte de a pleca. mă întrebau minerii de ce mă disponibilizez și ce ar trebui ei să facă. Le-am spus că nu văd un viitor roz pentru minerit, că am o vârstă la care pot să mă apuc de altceva (35 de ani atunci), că pot să plec cu niște bani în buzunar sau cu mai mulți/ un picior în fund în anul următor etc. Lor le-am spus să își facă fiecare calculele și să analizeze dacă au posibilitatea să opteze pentru alt domeniu.

Sunt multe de zis despre ce a urmat, de la minerii care și-au dat banii pe whiskey și coniacuri scumpe (”Numai șefii să bea din astea și noi nu?”) sau pe televizoare și aparate electronice pe care le-au vândut luna următoare la jumătate de preț, să cumpere mâncare, până la cei care au mers în piața sârbilor, din Turnu Severin, și au cumpărat țigări de unde erau mai scumpe, să vadă lumea că ei au bani.

M-am întrebat mereu de ce nu s-a făcut o reorientare profesională a minerilor, cei din Gorj și Hunedoara fiind prinși în proiecte de infrastructură (viitoarea Transalpina, de exemplu), unde ar fi primit bani în urma muncii lor, nu salarii compensatorii nemuncite. S-ar fi făcut ceva, iar oamenii ar fi avut ce munci, nu ar fi plecat peste hotare în căutarea binelui.

Valul de deznădejde care i-a cuprins l-am văzut și când a fost înființată firma Olservmin, care angaja foști mineri disponibilizați, ieșiți din șomajul ce a urmat plecării din minerit. Ei erau angajați pe o perioadă de 9 luni și apoi reintrau în șomaj, ciclul repetându-se. A fost buluc la angajare, unii dintre cei care nu au fost pe listă au intrat în greva foamei, au dat firma în judecată. La un astfel de proces am ajuns și eu, ca martor, fiind angajat și eu la firma respectivă, a sindicatelor miniere, ca responsabil pentru zona Motru. Disponibilizații nu au avut câștig de cauză, fiind stabilite niște criterii clare de angajare (să fi lucrat în unități direct productive, nu prestatoare de servicii etc.).

Și iată-mă ajuns unde voiam! La procesul ăsta, așteptând în sală, am aflat că un bătrân vânduse aceeași bucată de pământ cam la jumătate satul. ”De ce ai vândut pământul la mai mulți?”, a fost întrebat. ”Dacă toți l-au vrut...”, a răspuns. ”Și le-ai luat banii” ”Păi, dacă l-am vândut, normal că am luat banii!” ”Și la care dintre ei ai dat pământul?” ”La niciunul!” ”De ce?” ”Că pământul e al meu” ”Cum e al dumitale, dacă l-ai vândut?” ”La mine e titlul de proprietate!”.

Povestea asta îmi aduce aminte de evreul care a ajuns în aeroport, a băgat bani să ia o cafea și aparatul nu i-a dat nimic. A băgat alți bani, tot nimic. A insistat, cu alți bani. Tot nimic. ”Genial”, a zis evreul.

Concluzia: prin satele noastre (mai) avem evrei!

Autor: Ioan Buda Tzetzu