Între zale și purpură

de Gheorghe Pârja

M-am întrebat, nu de puține ori, de ce am rămas atât de atașat de istorie? După atâtea cărți citite, cred că totul a pornit de la poveștile din pruncie, cu mărturisirile oamenilor care au făcut războiul, din duminicile satului. Senzaționale! Apoi am fost stăpânit de ideea de unde venim? Noi și alte nea­muri. Am desprins ideea că istoria este trecutul, cu toată fascinația lui. Pe când istoriografia este încercarea de reconstituire a trecutului. Cei care reconstituie trecutul după impresii pot fi excelenți eseiști, literați, pictori, muzicieni, dar nu istorici. Asta o știu din sursă sigură, din crezul unui istoric contemporan. Adică din opera sa. Istoricul are menirea de a porni de la izvoare, să le descifreze, să le întregească, să le traducă, să le compare. Să se apropie, cât mai mult de lumea pe care vrea să o lumineze.

Respectând aceste exigențe, mă raportez la istorie ca un cititor pasionat, și nu de puține ori ca jurnalist. Folosesc uimirea și comentariul pentru a desluși vremea. După schimbarea lumii, din acel decembrie, mi-am dat seama, pe viu, că istoria a devenit un domeniu extrem de sensibil. Dar când nu a fost? Luați partea de lume actuală pe care o trăim tragic. Istoria este prilej de moarte și ruină. Mai nou, întâlnesc, în lecturi și prin păcătoase ima­gini, o altă viziune asupra unor evenimente istorice, cu o altă morală la urmă. Istoria este, și a fost, un abil instrument de propagandă. Suntem martorii unei ciudate deșurubări a istoriei.

Ce-i de făcut? În măsura în care am la îndemână, recurg la documente, la izvoare. Apoi îmi iau aliați specialiștii, adică istoricii la care descopăr puterea argumentului. Asistăm și la un nou curent, care propagă rescrierea istoriei. Ea, istoria, este împinsă spre a sluji unor politici conjuncturale. Să mă apropii de câteva exemple. Domnitorul Mihai Viteazul este un erou național, cu vocații unificatoare ale românilor. Acum se spune, pe spații largi, că a fost un cuceritor, un aventurier fără calități și idealuri. Conștiința mea de cititor român respinge asemenea afirmații. Mai ieri, un tânăr politician spunea să nu ne agităm cu istoria noastră, deoarece Napoleon, la Paris, este un simbol național, iar la Londra este hulit.

Stranie comparație. Ce să mai vorbim despre Răscoala din 1907? Istoricii botoșăneni cred că a fost o revoltă populară, la care au participat nu doar țărani, ci și orășeni, muncitori și soldați. Rămâne ura surdă împotriva arendașilor, dar în peisaj apar și studenți care împărțeau manifeste. Ce să mai vorbim de Ștefan cel Mare? Devenit cel Sfânt. Ni s-a propus o nouă imagine despre Pintea Viteazul. Adică Pintea a fost un răufăcător. Un tâlhar de drumul mare. După ce am crescut în spiritul legendelor despre Pintea, auzite la Budești, în casa familiei Chindriș, apoi cărțile și filmul, este foarte greu să-mi vând o cămașă de zale pe o cămașă de purpură.

Cert este că în ultima vreme s-au afirmat multe curente și direcții de înțelegere a istoriei. Ba au apărut isterii politice, absolut caraghioase după opinia mea, care se folosesc de sentimentul național, împărtășit confuz și semidoct, pentru a câștiga un fel de putere. Contribuie serios la demolarea înțelegerii adevărului istoric. Cât poate fi el adevăr istoric. Suntem martorii unui drum care duce de la istoria romantică și pozitivistă, la istoria cu tendințe negativiste, generalizate. Sunt la modă tratarea unor teme insolite, frângerea tiparelor, un limbaj istoric superficial și tendențios. Și atunci mă întreb: de ce s-a intimidat predarea istoriei în școală? Eu chiar nu pricep de ce se întâmplă asemenea aberații. În timp ce o studentă româncă, cu studii în Elveția, își susține doctoratul cu o temă din istoria României.

Nu-i chiar de disperat. Mai sunt tineri fascinați de întâmplările din trecutul neamurilor. Dar puțini. Oamenii caută mereu noutăți, dar revin și la vechi paradigme. Închei cu gândul unui istoric clujean: „Istoria este însăși viața noastră, iar a prigoni istoria înseamnă a atenta la esența vieții. Sunt multe alte pericole care ne amenință, nu istoria.” Iar noi, cei care prețuim istoria și în Maramureș, discernem deosebirea dintre cămașa de zale, istoria cu documente, și cămașa de purpură, istoria după ureche. Mă refugiez în înțelepciunea unui poet și filosof român, Lucian Blaga: „Există două realități, a căror imensă, zguduitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria.” Aceea în zale!