In memoriam Ioan Es Pop. Aș fi putut să-l cunosc...

As fi putut sa-l cunosc. Direct, nu din carti. La o betie frumoasa de cuvinte si de bere. As fi putut...

   Nu demult, Dorin Pop m-a chemat la Varai, ,,hai c-a venit acasa Ioan Es Pop, trebuie sa-l cunosti!". Si Lutzu Chisiu mi-a zis, tot atunci, ,,hai sa-l cunosti! Sigur o sa te placa!"

   Atunci m-a impiedicat ceva, nu mai stiu, vreo urma de raceala, vreo iesire a mea in alta zona...

  Ieri, in timp ce mergeam spre Ocolis sa ma intalnesc cu Ioan Marchis si cu Horia Muntenus, am aflat c-a murit poetul nostru din Varai, cel pe care eu nu am apucat sa-l cunosc. Lui Horia i-am spus, lui Tatuca n-am vrut sa fiu eu cel care ii da aceasta trista veste....Noi, insine, am lasat atat timp sa treaca fara sa ne vedem...

   Mi-am propus ieri, in drum spre Ocolis, ce propus?!, am decretat: nu voi mai amana niciodata sansa de a cunoaste un Poet!

INTERVIU LUAT DE IRINA NECHIT LUI IOAN ES. POPI

Ioan Es. Pop: „Sper că la capătul rugăciunilor mele se află Cineva”

 – Dragă Ioan Es. Pop, cum începe o zi obişnuită a Dvs.? Dar o zi neobişnuită?!

Una obişnuită este aceea în care mă pot trezi dimineaţa viu şi nevătămat de coşmarurile nopţii care a trecut şi ajung la serviciu la o oră rezonabilă pentru a nu-mi fi ruşine că am întârziat. Neobişnuite sunt toate celelalte în care spaimele nopţii se prelungesc întreaga zi şi o confiscă.

– Ce are la micul dejun poetul Ioan Es. Pop?

De cele mai multe ori, o cutie cu bere, pentru a stinge fiertura de cu seară.

– Înainte de a vă apuca de scris, spuneţi o rugăciune?

Nu mai scriu, dar, pe vremea când scriam, mă rugam adesea pentru a fi iertat de păcatul de a scrie despre păcat şi cu păcat. Acum, mă rog pur şi simplu. Aşa cum pot şi cât pot.

– Aţi debutat la 36 de ani. Aţi scris mult până la această vârstă?

Foarte mult, dar rareori am fost mulţumit de ceea ce scriam. Am lăsat să intre în cărţile mele doar puţinul care rămânea în picioare în urma unor revizuiri nemiloase.

– V-aţi păstrat în vorbire accentul maramureşean?

Când mă duc în Maramureş, vorbesc ca în Maramureş. Aici, între regăţeni, vorbesc

cât se poate de regăţeneşte.

– Vă place să vorbiţi? Ori sunteţi un taciturn? Câte ore poate dura o discuţie cu un confrate poet?

M-am trezit uneori – la diverse interviuri, în reviste, la radio şi la televiziune – că

limba mea aleargă mai repede decât ştiam eu că poate. Şi că uneori spune vrute şi

nevrute, iar alteori se crede mai înţeleaptă decât este. Altminteri, însă, în lipsa

paharului, sunt un ins depresiv şi înfricoşat de faptul că aş putea spune prostii sau că aş putea greşi.

– Ce vă interesează în poezia română de azi? Ce nu vă interesează?

Atâta cât pot, încerc să mă ţin aproape de cărţile celor din ultimul val, în special de

cărţile lor de poezie. Despre izbânzile multora am scris. Nu vânez eşecuri, nu le ţin

minte şi nu isc cruciade împotriva lor.

– Felicitări pentru Premiul Cartea de Poezie a anului 2011, acordat pentru

volumul „Unelte de dormit” (Ed. „Cartea Românescă”). Care e atitudinea Dvs. faţă de premiile literare?

Sunt o pedeapsă pentru că mă obligă să ies în public, să mă prefac că sunt plin de

vervă şi că socializez, când tot ce mi-aş dori în asemenea momente ar fi să mă ghemuiesc într-un colţ de încăpere, nevăzut de oameni, şi să dârdâi de remuşcare.

- Sunteţi unul din cei mai citiţi poeţi români contemporani. Aţi fost citit şi la Ieud? Credeţi că astăzi Ieudul are ieşire, spre deosebire de perioada când aţi scris cartea „Ieudul fără ieşire”?

Ieudul meu descrie un spaţiu şi un timp simbolice, care funcţionează şi acolo, şi aici, şi ieri, şi azi, şi înăuntru, şi în afară. „Oriunde aţi fugi este ieudul”, spuneam în „Ieudul fără ieşire”. Cine crede c-am scăpat se înşală. Cât despre cititorii mei din Ieudul geografic, cel de pe hartă, aceştia există fie şi pentru că, în cele mai neaşteptate momente, mă sună şi purtăm conversaţii în prelungirea unora începute în urmă cu treizeci de ani.

- Nenorocul şi deznădejdea apar obsesiv în poezia Dvs. Cum se întâmplă că, totuşi, continuaţi să nădăjduiţi?

Sper că la capătul rugăciunilor mele se află Cineva. Câteva cărţi citite în ultima vreme mă îndeamnă să reevaluez invizibilul, impalpabilul, inaudibilul.

- „Nu mă consider nici urban, nici rural sau, luând-o pe dos, mă consider şi rural, şi urban, un ins continuu în discontinuitate, născut la sat în Maramureş, trăitor la oraş în Bucureşti şi dornic să se aşeze, peste ani, într-o comună din Moldova, undeva pe lângă Humuleştii Neamţului”, mărturisiţi într-un interviu publicat în revista „Luceafărul”. Personal, am îndoieli că cea mai dorită destinaţie pentru Dvs. ar fi „o comună din Moldova”. Ce-o să faceţi într-o astfel de comună?

Sufletul mi l-am mutat deja acolo, trupul trebuie să mai stea o vreme la oraş. Un prim-pas l-am făcut însă şi în această ultimă privinţă: petrec acolo câteva zile pe an. Iar soţia mea stă la ţară pe toată durata vacanţelor şi se simte fericită şi plină de viaţă. Când revine la slujba de la oraş, simte că se ofileşte. Nu din pricina mea, cred.

-Vă urăm bun venit la Chişinău, ca invitat special al Primăverii Poeţilor 2012! Ce aţi dori să le spuneţi cititorilor Dvs. din Republica Moldova?

Îi rog să mă ierte dacă îi voi dezamăgi. Şi să se simtă chiar ei invitaţii speciali ai Primăverii Poeţilor.

aprilie 2012

Interviu inclus în volumul „Malul stâng întreabă malul drept” de Irina Nechit, editura Junimea, 2018

Sursa: Pagina de facebook a lui EMIL COSTIN