Neîncrederea în autoritate reprezintă astăzi norma în America. În copilăria mea, în anii ’60, dacă apărea un preot într-un restaurant aglomerat, el era lăsat imediat să treacă în fața rândului. Dacă urmăriți o conferință de presă a președintelui Eisenhower sau a președintelui Kennedy, veți fi uimit de respectul și deferența manifestată de reporterii acelor vremuri, complet diferită față de ce se întâmplă acum în mod regulat la conferințele lui Barack Obama (articolul a apărut în anul 2016 – n.trad) sau, înainte de el, la conferințele lui George W. Bush. În școlile publice din Ohio unde eu am mers era o practică obișnuită a elevilor să se adreseze profesorilor cu „Domnul” și „Doamnă”. Dacă un profesor acuza un copil de vreo nefăcută, părinții în mod tipic acceptau verdictul profesorului fără alte întrebări și cel mai probabil impuneau acasă o sancțiune mult mai severă decât orice se întâmpla la școală. Astăzi, dacă un profesor acuză un copil de vreo obrăznicie, părinții, cel mai probabil, se vor transforma în avocați cerând dovezi și ridicând obiecții.
Această neîncredere în autoritate și
corolarul ei – lipsa de dorință de a exercita autoritatea – au ajuns acum să se
infiltreze în fiecare sferă a vieții americane, inclusiv acasă. Nu mai departe
de acum 40 de ani, majoritatea părinților americani le spuneau copiilor lor cum
să se îmbrace, ce să mănânce, cum să se comporte. Astăzi, părinții americani
întreabă. Însăși ideea de a da instrucțiuni mai degrabă decât a pune întrebări
pare de modă veche, dacă nu de-a dreptul greșită.
Sunt un doctor care încă practică. Am
obținut o licență în medicină la Universitatea din Pennsylvania în anul 1986.
În ultimii 30 de ani, am avut mai bine de 90.000 de vizite. Am văzut copii,
adolescenți și părinții lor, proveniți dintr-o varietate de clase sociale și
circumstanțe. Am putut observa din perspectiva intimă – și cu toate acestea,
obiectivă – a doctorului de familie schimbările profunde din viața americană
din ultimele decade. Am fost martorul direct al prăbușirii parentingului.
De pildă: o mamă și un tată au venit
recent cu fetița lor de șase ani la cabinet. Fetița avea febră și dureri în
gât. M-am uitat la urechile ei și arătau bine. Am spus: „acum o să arunc o
privire la gâtul tău.” Înainte de a începe, mama a întrebat: „te superi dacă
domnul doctorul se uită foarte puțin la gâtul tău, draga mea? După, te duce
mama să-ți ia niște înghețată.”
Această mamă credea că face exact ceea
ce trebuie, fiind sensibilă și protectivă, dar intervenția ei a schimbat cursul
examinării. Fetița a făcut o pauză și a izbucnit în plâns strigând „Dar nu
vreau!” Ceea ce trebuia să fie o examinare de două secunde s-a transformat
într-un chin întins pe durata a mai multe minute, care a necesitat intervenția
unui asistent pentru a potoli copilul. Scopul mamei s-ar putea să fi fost acela
de a ușura disconfortul fetiței, dar nu a făcut decât să înrăutățească
lucrurile.
Nu negociați cu un copil de șase ani –
aceasta este regula mea. În 25 de ani de experiență clinică, am învățat că
soluția pentru a analiza medical un copil bolnav este pur și simplu să-l
analizezi. Dacă un copil are febră și un gât dureros atunci îi fac un test
pentru streptococ. Copilul nu are dreptul să voteze. În cazul nostru, mama l-a
împovărat pe copil cu iluzia că el are de luat o decizie. Intervenția ei a
schimbat decizia mea într-o cerere negociabilă și apoi a transformat negocierea
într-o mituire. Autoritatea adulților a fost subminată. Când a fost întrebată
„te superi dacă doctorul se uită la gâtul tău?” fetița de șase ani a auzit o
întrebare de tip bona fide, iar răspunsul la întrebare a fost acela că se
supără și nu îl lasă pe doctor să facă asta. Acest tip de momente nu existau
atunci când eu m-am apucat de medicină în urmă cu 30 de ani.
De ce ne simți atât de stânjeniți de
noțiunea de autoritate? O parte din răspuns rezidă, cred, în infiltrarea
sensibilităților politice în relațiilor de familie. Din punct de vedere
politic, povestea ultimilor 50 de ani poate fi rezumată ca acordarea de drepturi
unor persoane care au fost văduvite de ele. Oamenilor de culoare li s-au promis
drepturi egale în fața legii. Femeile au putut accede mai ușor în câmpul muncii
și au fost protejate de sexism. Discriminarea instituționalizată a fost
ridicată, locurile publice au fost deschise tuturor, femeile au mers în masă la
universități iar programele de asistență socială au fost extinse. Conceptele de
autoritate și ierarhie au devenit suspecte, incorecte politic. Nimeni nu a spus
direct: „Da, este bine că oamenii de culoare, femeile, etc. să aibă drepturi
egale cu bărbații albi. Dar de ce nu ar fi aceleași relații între copii și
adulți precum cele dintre adulți pur și simplu?” Să dăm drepturi la toți! De ce
nu și copiilor?
Pentru că prima treabă a părinților este
să-i învețe pe copii, nu să le ceară sfatul. Când doctorul spune că trebuie
faci un test pentru streptococ, atunci faci testul. Trebuie să-ți mănânci
legumele înainte de desert. Școala este un loc în care înveți, nu un show de
modă sau un club social, așadar trebuie să te îmbraci și să te porți cum
trebuie. Acestea sunt lecții fundamentale.
Părinții trebuie să îi învețe de
asemenea pe copiii să distingă binele de rău. Niciunul copil nu se naște cu
această cunoaștere. Copiilor trebuie să li se spună despre această diferență,
ceea ce înseamnă (în contextul de față) să accepte instruirea ca pe un adevăr
al autorității. Iar predarea autoritară necesită autoritate.
Când părinții renunță la autoritatea
lor, ei îi amețesc complet pe copii. Copiii au nevoie de un ghidaj ferm. Când
părinții lor nu le oferă acest lucru, ei se îndreaptă către colegi, către
social media sau internet. Ce găsesc acolo este Miley Cyrus, Justin Bieber,
Akon, Eminem, Nicki Minaj, Kim Kardashian și Lady Gaga. Este un amestec confuz
de sex, selfiuri și goana nesfârșită după popularitate și atenție. Ceea ce
contează cu adevărat în lume este cine este sexy și cine are cei mai mulți
urmăritori pe Twitter și cele mai bune fotografii pe Instagram (…)
Cartea dr. Leonard
Sax, „Prăbușirea Parentingului”, bestelling New York Times, este în curs de
apariție la Editura Contra Mundum.
Sursa: https://contramundum.ro/2024/10/09/nu-i-intrebati-pe-copii/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu