Mai cade-o frunză...

de Aurelia OANCĂ

Mai cade-o frunză roșie-n cărare,

Mai plânge cerul cu albastre ploi,

În suflet se adună întristare,

Iar pomii stau în drum, de frunze goi.

 

 Mai trecem iar pe drumul cu castanii

Ce policandre albe-atunci aveau,

La tâmple ni s-au pus grămadă anii,

Dar parcă-aș spune că eu nu îi vreau.

 

 O clipă efemeră îmi trezește,

O amintire-n care eram noi,

Cei doi eroi din tainica poveste,

În care ne credeam feriți de ploi.

 

 La braț cu timpul trec din nou pe-alee

Și-mbrățișez cu gândul un minut,

Ce parcă poartă-n el o azalee

Sădită pe tărâmul vechi, știut.

 

 Fereastra zării îmi arată cerul

Iar ochii mei salută-al său azur,

Accept acum cu dragoste misterul

În care viața mea e aur pur!