TĂCERI ÎMBRĂCATE ÎN CUVINTE
Motto: „ Cărțile intonează muzica pământului în
culorile sufletului, sărutând nemurirea secundei, sunt aripi de soare, pe meandrele timpului...”
Cartea Mioarei Baciu – „ Așezăminte
sufletești” e un amalgam de simțiri sufletești așezate în palme lumești. ( idee
sugerată de copertă) Astfel mâinile poetei îndreptate spre cer încearcă să facă
o legătură a acestuia cu pământul prin sclipiri de stele și de gânduri
omenești: „Arșița unui gând
mi-e de ajuns/ s-aprind stele în
priviri de lut/ îngemănate/ pe luntrea vremii/ care a uitat/ să-și numere
secundele.”
Poeta caută cuvinte potrivite a-i
atinge sufletul plin de dor și dăruire pentru frumos, adevăr și credință.
Astfel, poezia închinată mamei ne poartă pe aripi de vers spre căldura casei
părintești:
„ E ziua ta și-mi ești o primăvară
Ești alfa și omega sufletului meu
Mi-ești leagăn, cel dintâia oară
Sfânt cânt, pe lira lui ORFEU.
Surâzi când viața ne zâmbește
Te întristezi dac-un necaz ne apasă
Te asiguri că nimic nu ne lipsește
Cu dor pribeag ne-aștepți, mereu,
acasă...”
( De ziua ta, Mamă )
Nu există ceva mai frumos decât o
floare, un om bun și un răsărit de soare.
Cuvinte și imagini vii, mângâietoare
găsim și în poezia următoare:
„ Mi-am stropit sufletul/ cu roua
aducerilor aminte/ și mi-a zâmbit sfios/ eternitatea clipei.../clepsidra
revederii/ am repornit-o/ în iureșul
inimii... M-am urcat în trenul/ ce zboară spre inima ta/ plină de așteptare...
și voi coborî/ din trenul Speranței/ în stația Revederii/ atunci când/
vremurile care străbat/ sinuoasele cărări ale vieții/ se vor îndura de noi... ”
( Trenul Speranței, Stația
Revederii )
Nu e uitat nici de Eminescu căruia i se închină un poem:
„Eminescu e iubirea
E Luceafăr țării sfinte
Este însăși nemurirea
Limbii noastre-i e sorginte.”
Însă Eminescu este/ Nepereche-ntre
poeți/ Și cât simțim românește/ Ni-i profet între profeți!”
(Dacă n-ar fi Eminescu)
Soarta românului se vede-n oglinda cuvântului:
„Plătim prea des greșelile comise/ De
ai pământului mai mari stăpâni,/ Se sparg în cioburi visele promise/ Ni-i
veșnic tristă viața de români.
Cârmuitori se trec sau se vor naște/
Contează însă ce rămâne-n urma lor/ Și dacă România noastră va renaște/ Purtând
în suflet mândru tricolor!„
( Ni-i tristă soarta, dragi români)
Întrebările existențiale ocupă un loc
aparte în poeziile Mioarei Baciu iar scriitoarea dă un răspuns plauzibil
acestora:
„Cine sunt eu?/ Mugur ce așteaptă/
să-nflorească speranța/ în copacul iubirii/ pe ramul veșniciei...
Cine suntem noi?/ Căldura luminii/
ce-mbrățișează fiorul întunericului,/ ce-și scaldă frumusețea/ în muzica
universului sau, poate, însuși universul/ ce se-așterne/ în straie de
sărbătoare/ în leagănul cuvântului...”
(Cine suntem noi)
Corola de minuni a lumii este completă
(ată) prin versurile poetei Mioara Baciu:
”Prin raza gândului ce va străbate
norii
Cât soarele-mi va fi frate și surată,
luna
Voi cerne versuri, rânduri, lumii
Și-mi voi purta pe cerul viselor,
cununa.„
(Raze de gând)
Poetă a luminii din suflet, a binelui
și al frumosului din natură, Mioara Baciu aduce prin bucuria cuvântului scris
un plus valoric în poezia feminină din
perioada postmodernă.
Îi dorim prosperitate, inspirație și
să ne mai încânte cu versurile sale.
Prof. OLIMPIA MUREȘAN, Ulmeni, MM,
UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu