Căram iubirea cu ulcioare sparte din care se prelingea puțin câte puțin, fără să-mi dau seama că în curând nu va mai rămâne nimic din ea; nu știam, nu puteam să descifrez din suspine ce avea să vină.
Despărțirea a fost mai grea decât am crezut vreodată că poate fi. A trecut prin mine ca un fulger din creștet până în tălpi. Am citit odată că despărțirea e o traumă mai mare chiar, decât moartea; nu știu cât e de adevărată, știu doar că simți cum se scurge din tine toată vlaga, nu ai putere să articulezi cuvinte, îți trebuie multă vreme să poți să ieși din casă, din cuibul pe care ți-l faci cotlon, să nu vezi și să nu te vadă nimeni.
Era întuneric între amintiri și vise și s-a făcut lumină în pântecul orelor, lumină venită din culoarea caldă a zâmbetului tău. Se iveau la crepuscul speranțe și gândurile mele își aflau lăcaș doar în chipul pe care azi, cu mare greu îl mai pot încropi.
Aș fi vrut să păstrez ceva din tine, ceva care să-mi amintească zorile iubirii noastre, dar nu a rămas nimic, în afara zâmbetului tău.
Sunt și eu o diletantă, îmi amintesc de tine a nu știu câta oară și scriu…
Rodica Mureșan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu