Ca să fim sobri și corecți cu noi înșine…de la Titulescu încoace, mai toată lumea a bâjbâit în materie de politică externă. Chiar și el a fost o excepție, înainte de el aveam strategia de a fugi în munți sau de a ne da cu cel mai puternic. Ceea ce facem și azi, nu?
De aceea, să ne iertați dacă judecăm dur, dar
pozițiile României pe plan internațional, regional etc sunt de categoria
gagurilor lui Chaplin: dă o palmă și fuge. În timp ce noi ne dăm aliați cu
oricine până trecem puntea, o româncă cu un iranian, atenție… încearcă să intre
în bază navală britanică, cu submarine. Arde la propriu sursa de țiței a lumii,
noi ne câcăim să pornim platforma de forare din Marea Neagră, ba oprim
rafinăriile, le facem revizie. Cam ca golirea acumulării Firiza de câțiva ani,
în plin an secetos istoric. Strategii noștri au lipsit la orele de geopolitică.
Dar te miri? Păi e dovadă nea Georgel, care se căciulea (la propriu, are șapcă
de aia cu Make… great again) și cerea Anul SUA în România, dar când au adus
bombardierele a zis… Neeee, cât suntem încă pe pace, eu îți spun bine-ai venit!
Dar dom’ președinte Dan? Care e gata să trimită și el ceva… orice… în
strâmtoarea Ormuz?
În ce privește poziția noastră geopolitică, „flancul
estic”, iar suntem ușor defazați. Mai țineți minte când se organiza Grupul de
la Vișegrad? Noi nu, ne tot uitam spre stânga și dreapta, să cerem aprobare.
Da, grupul a fost oarecum deturnat, a devenit ușor opozant UE la un moment dat,
dar ce forță ar fi avut! Doar Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia. Cum ar fi
arătat cu tot cu Serbia, Croația, România, Bulgaria? Ba și cu țări nordice? Ce
forță de negociere ar fi avut în interiorul Europei și nu numai? Acum, așteptăm
fonduri europene transfrontaliere, să ne pice ceva, acolo… Las’ că-n schimb am
avut o reacție „demnă” când cu Consiliul Păcii al lui Trump. Apropo, de ce nu-i
cheamă în sprijin pe ăia, în loc să strige la NATO? Pentru că și el, ca noi,
înțelege zero geopolitic, doar că are atuul forței și abordarea mercantilă. Noi
nici aia nu o avem. Dar ne amintim abordarea noastră la alternativa ONU: ne-am
dus pâș-pâș, să ne facem poze. Cu mesajul „noi nu suntem contră, ci
dimpotrivă”. Strategia asta de frate cu Dracu ne va mai și costa într-o zi,
deși chiar ne costă deja, la credibilitate. Analiști serioși au spus că România
trebuia să negocieze la sânge, atât prezența acolo, cât și acceptul folosirii
bazelor către Iran. Nu vorbe, nu poze, concret. Iar statutul de țară europeană
ne putea învăța ceva: ăia nu stau la povești, se prefac doar. Sub zâmbete,
voturi, vetouri, stau realități și cifre nevăzute, nu de Breaking News. De când
Trump aruncă-n aer relațiile cu Europa, aici s-a făcut treabă. Acord de liber
schimb cu America de Sud. Cu India. Urmează cu Australia. Cu Canada. Invitație
de parteneriat NATO spre Japonia și Canada. Buget militar comun. Da, se
împiedică ei în avionul european, dar Germania duduie de uzine ce fac iar
armament. Franța, Anglia la fel. Scut nuclear la care noi ne mai gândim…
Dar nu e totul pierdut. Hai să fim o țâră optimiști.
Războiul din Iran se va termina, criza petrolului odată cu el. Războiul din
Ucraina se va termina și el, cumva. Ucraina, întreagă sau nu, va deveni țară
UE, poate NATO. Oricum, un scut excelent. Nu ne rămâne decât să fim prieteni cu
vecinii. Și cu Europa. O seamă de lideri de azi vor deveni istorie și cu ei și
regimurile lor, cu abordările lor. Știți la cine ne referim, de la cei mondiali
la unii vecini. Odată cu ei, se încheie o lume. Sigur că poziții dictatoriale
sau naționaliste vor exista cât va fi lumea. Dar parcă e vremea de încă un
secol de pace. Dar bine-ar fi să nu mai intrăm în el ca fratele mic, ponosit,
rupt în fund…. cu ochii la ce zice „șefu”.
Autor:
Alexandru Ruja
Sursa:
Graiul
Maramureșului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu