Cronică literară la volumul de poeme religioase „Minunea românească – De la bisericile de lemn la Catedrala Neamului” de Mircea Dorin Istrate
Cartea am primit-o cu dedicația
poetului:„Cu toată dragostea și aprecierea mea pentru tot ce faceți prin
scrisul Domniei Voastre pentru promovarea valorilor spirituale, morale și
naționale ale poporului român.”
Există cărți care se citesc cu
mintea și există cărți care se citesc cu sufletul. Volumul „Minunea
românească – De la bisericile de lemn la Catedrala Neamului”, semnat de
poetul Mircea Dorin Istrate, aparține, fără îndoială, celei de-a doua
categorii.
Cartea nu este doar o culegere de
poeme religioase. Ea este o mărturisire de credință, o declarație de dragoste
față de România și, în același timp, o întoarcere spre izvoarele spirituale ale
neamului românesc. Autorul își construiește universul poetic pornind de la
bisericuța de lemn, simbol al începuturilor, al satului și al credinței
moștenite din străbuni, și ajunge la Catedrala Națională, imagine a unei
credințe care continuă să existe și să se înalțe peste veacuri.
În acest sens, titlul volumului
este profund sugestiv. „Minunea românească” nu este numai o expresie
poetică, ci o adevărată concepție despre existența noastră ca popor. Minunea
este credința păstrată în timp, este limba română, este satul tradițional, este
memoria înaintașilor, este istoria, este jertfa eroilor și este biserica –
locul în care omul se întâlnește cu Dumnezeu.
Mircea Dorin Istrate este un poet
care a făcut din iubirea pentru țară una dintre axele fundamentale ale creației
sale. În versurile sale se regăsesc frecvent satul românesc, istoria, eroii,
tradițiile, limba maternă, Ardealul și valorile creștine. Critica literară a
remarcat această orientare a poeziei sale, evidențiind respectul pentru
înaintași și pentru valorile istorice și culturale românești.
În volumul de față, această
sensibilitate capătă o dimensiune aparte. Poetul nu privește credința de la
distanță, ca pe un simplu fenomen cultural, ci o trăiește. De aici vine
sinceritatea versurilor sale.
Biserica apare ca un spațiu al
memoriei și al comuniunii. Bisericile de lemn nu sunt doar monumente ale
trecutului, ci adevărate sanctuare ale sufletului românesc. În ele s-au rugat
străbunii, acolo au fost botezați copiii, acolo s-au cununat generații, acolo
au fost plânși cei plecați din această lume. Lemnul bisericuței devine, astfel,
lemnul unei cruci simbolice pe care istoria românilor și-a înscris bucuriile și
suferințele.
De la această imagine ancestrală,
poetul ajunge la Catedrala Națională, care dobândește în economia
volumului valoarea unui simbol al continuității. Nu este vorba despre opoziția
dintre vechi și nou, ci despre o legătură organică între ele. Bisericuța de
lemn și catedrala monumentală sunt două ipostaze ale aceleiași credințe.
Una vine din adâncul veacurilor,
cealaltă privește spre viitor.
Această perspectivă îi permite
autorului să construiască o adevărată istorie spirituală a românilor în versuri.
El nu scrie o istorie în sens academic, ci una afectivă, filtrată prin memoria
și sensibilitatea poetului.
În centrul acestei istorii se
află omul român, cu credința lui simplă și profundă.
Poetul recuperează lumea satului,
lumea în care Dumnezeu era prezent în fiecare moment important al vieții.
Clopotul bisericii, icoana, rugăciunea, lumina lumânării, sărbătoarea creștină,
cimitirul și crucea devin elemente ale unei geografii sufletești. Ele
alcătuiesc ceea ce am putea numi patria spirituală a poetului.
Un loc important în această
construcție îl ocupă limba română. Pentru Mircea Dorin Istrate, limba nu
este doar un instrument de comunicare, ci o moștenire sacră. Ea poartă memoria
unui popor și păstrează în cuvintele sale urmele generațiilor care au
precedat-o.
Nu întâmplător, poetul a scris și
alte poeme dedicate limbii române, în care aceasta este privită ca o moștenire
ce trebuie transmisă urmașilor.
În „Minunea românească”, limba,
credința și patria se întâlnesc într-un singur univers de valori. Poetul este
convins că un popor poate supraviețui istoriei atât timp cât își păstrează
limba, credința și memoria.
O altă dimensiune importantă a
volumului este memoria înaintașilor.
Poetul privește trecutul nu cu
nostalgie sterilă, ci cu sentimentul unei datorii morale. Eroii, voievozii,
martirii și oamenii simpli care au apărat credința și pământul strămoșesc apar
ca repere pentru generațiile actuale.
În acest punct, poezia religioasă
se întâlnește cu poezia patriotică.
De fapt, cele două nu pot fi
separate în universul liric al lui Mircea Dorin Istrate. Pentru el, iubirea de
Dumnezeu și iubirea de neam nu se exclud, ci se completează. Credința dă
profunzime patriotismului, iar iubirea de țară devine o formă de recunoștință
pentru darul primit de la înaintași.
Această viziune se înscrie într-o
tradiție importantă a poeziei românești. De la poeții vechi ai literaturii
noastre până la Eminescu, Goga, Nichifor Crainic sau poeții contemporani
preocupați de spiritualitate, poezia română a avut permanent o relație profundă
cu Dumnezeu, cu pământul natal și cu destinul național.
Mircea Dorin Istrate continuă
această tradiție într-un limbaj accesibil, direct și sincer.
Unul dintre meritele sale este
tocmai claritatea expresiei poetice. El nu caută cu orice preț obscuritatea
metaforică și nici nu transformă poezia într-un exercițiu intelectual rece.
Versul său dorește să ajungă la cititor, să-l emoționeze și să-l determine să
mediteze.
Această poezie este, înainte de
toate, o poezie a comunicării.
Poetul vorbește cu Dumnezeu,
vorbește cu neamul, vorbește cu strămoșii și, în cele din urmă, vorbește cu
cititorul.
De aceea, volumul poate fi citit
atât de omul credincios, cât și de cititorul interesat de istorie, tradiție și
identitate națională.
O particularitate a scrisului lui
Mircea Dorin Istrate este și îmbinarea limbajului religios cu elemente ale
limbajului popular și tradițional. Această combinație dă poeziei o anumită
oralitate și apropiere de doină. Uneori avem impresia că poetul nu scrie numai
cu pana, ci și cu vocea, ca și cum versurile ar putea fi rostite într-o
șezătoare, într-o biserică de sat sau lângă o troiță.
Această oralitate reprezintă una
dintre sursele farmecului său.
În plus, poetul valorifică
simboluri creștine fundamentale: lumina, crucea, icoana, rugăciunea, biserica,
clopotul, Dumnezeu, Maica Domnului. Ele nu apar însă ca simple ornamente
poetice, ci ca elemente ale unei adevărate gramatici spirituale.
Lumina este speranță.
Crucea este jertfă.
Biserica este memorie.
Rugăciunea este dialog.
Maica Domnului este ocrotire.
Iar Dumnezeu este centrul în
jurul căruia se ordonează lumea.
Din această perspectivă, „Minunea
românească” poate fi privită și ca o carte despre continuitate.
Continuitatea credinței.
Continuitatea limbii.
Continuitatea tradiției.
Continuitatea neamului.
Continuitatea memoriei.
De la biserica de lemn până la
Catedrala Națională, poetul urmărește simbolic drumul unui popor care, în ciuda
tuturor încercărilor istoriei, și-a păstrat aspirația către Dumnezeu.
Aceasta este, în fond, „minunea”
despre care vorbește autorul.
Nu o minune spectaculoasă, ci una
care se construiește în fiecare zi, prin memoria și credința oamenilor.
Volumul are și o importantă funcție
morală. Într-o societate în care valorile tradiționale sunt adesea relativizate,
poetul simte nevoia să reamintească cititorului câteva adevăruri simple: să-și
respecte părinții, să-și cinstească înaintașii, să-și iubească țara, să-și
păstreze limba și să nu uite de Dumnezeu.
Poate că unii vor considera
asemenea teme prea tradiționale pentru literatura contemporană.
Dar tocmai aici se află una
dintre justificările acestei cărți.
Literatura nu trebuie să fie
întotdeauna revoluționară. Uneori ea are datoria de a păstra ceea ce timpul
încearcă să șteargă.
Iar Mircea Dorin Istrate își
asumă această datorie.El este, în acest volum, poetul memoriei și al
mărturisirii. Scrie pentru cei de astăzi, dar și pentru cei care vor veni.
Scrie pentru ca urmașii să știe
că înaintea lor au existat oameni care au crezut, s-au rugat, au suferit, au
construit biserici și au apărat pământul românesc.
Din acest punct de vedere, cartea
are și o discretă dimensiune pedagogică. Ea poate fi citită de tineri ca o
introducere poetică în lumea valorilor românești și creștine.
Nu trebuie să uităm că memoria
culturală a unui popor nu se transmite numai prin tratate și manuale. Ea se
transmite și prin cântec, poezie, poveste, rugăciune și imagine.
Iar poezia lui Mircea Dorin
Istrate încearcă tocmai acest lucru: să transforme memoria în emoție.
În concluzie, „Minunea românească
– De la bisericile de lemn la Catedrala Neamului” este o carte de credință, de
iubire și de memorie.
Este o carte în care Dumnezeu și
România se întâlnesc în sufletul poetului. Este o carte despre trecut, dar și
despre viitor. Este o carte despre biserica mică a satului și despre catedrala
mare a unei națiuni.
Este, în ultimă instanță, o carte
despre nevoia omului contemporan de a nu-și pierde rădăcinile.
Mircea Dorin Istrate ne oferă
prin acest volum nu numai versuri religioase, ci și o mărturisire a identității
sale spirituale. El își așază poezia sub semnul crucii, al tricolorului și al
memoriei strămoșești.
Și poate că acesta este mesajul
fundamental al volumului:
Un popor care își uită credința
își uită o parte din suflet, iar un popor care își uită trecutul riscă să-și
piardă drumul spre viitor.
De aceea, „Minunea românească”
trebuie citită nu numai ca o carte de poezie religioasă, ci ca o carte-mărturisire,
o carte a sufletului românesc.
O carte care pornește de la
smerita biserică de lemn și se înalță, asemenea unei rugăciuni, către Catedrala
Neamului.
Al. Florin Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu