De la evenimentele din
Decembrie ’89 şi
până în prezent am avut posibilitatea să discut cu foarte mulţi compatrioţi
despre libertate şi democraţie. Ei bine, dacă pentru cei mai mulţi dintre
aceştia libertatea este o noţiune goală şi inutilă atâta timp cât ei nu pot
să-şi facă mendrele (unii chiar regretau binefacerile fostului regim!), pentru
toţi democraţia se cheamă şansa împlinirilor materiale, indiferent de
mijloacele întrebuinţate, nicidecum şansa renaşterii moral-spirituale şi abia
pe urmă – în chip firesc – cea a prosperităţii, fie ea şi prosperitatea strict
necesară pentru asigurarea unui trai decent.
Ca unul care ani la rând a
avut de-a face cu interogatoriile şi mijloacele de intimidare ale fostei Securităţi,
m-am străduit să-i fac pe interlocutori să înţeleagă că libertatea este un bun
aproape la fel de preţios ca sănătatea (oare câţi s-au jertfit pentru ea?) şi
că democraţia înseamnă în esenţă respectul Creatorului, al semenilor şi al
legilor, chiar şi al acelor legi care necesită modificări şi adaptări la
necesităţile cetăţenilor.
Nu ştiu dacă am izbutit să
clintesc convingerile cuiva...În atari condiţii, ce rost ar fi avut să le
vorbesc partenerilor de dialog despre opiniile deloc încurajatoare a doi
democraţi de marcă:
a)Winston Churchill:
„Democraţia, o formă de guvernământ exasperant de imperfectă. Dar daţi-mi alta
mai bună şi voi crede în ea...”;
b)Henri Bergson:
„Democraţia este singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană.
Dar are un viciu de fond: Nu posedă criterii de selecţie a valorilor!”
*
Se ştie că îndată după Decembriadă,
Iliescu şi ciracii lui erau atât de preocupaţi de viitorul României scăpată de
Ceauşeşti, dar şi mai avan strivită sub seculara greutate a năravurilor
orientalo-muscăleşti, încât nu se puteau hotărî în privinţa modelului de
democraţie ce trebuia împrumutat aidoma unei haine şi apoi urmat fără crâcnire
de întregul bobor, cam aşa cum s-a
procedat în perioada de glorie a dictaturii proletariatului, ulterior botezată
democraţia proletară, o democraţie care nici măcar de ochii lumii occidentale
nu-şi ascundea totdeauna ghearele dictatoriale şi la cărei edificare puseseră
cu nădejde umărul înşişi pretinşii democraţi postdecembrişti.
“Să fie democraţia suedeză, ori
poate cea japoneză?” se întrebau ei cu îngrijorarea omului pus să facă ceva ce
nu mai făcuse niciodată, ba până mai anţărţ chiar urâse acel ceva cu elanul
doctrinar izvorât din pasiune şi alimentat cu deplina convingere în victoria
finală a bolşevismului mondial.
Şi – după cum spuneam – neputându-se
hotărî cât ai bate din palme asupra formulei de împrumut şi apoi de
implementare, ştiut fiind că asemenea megaproiecte în amploare şi adâncime au
sorţi de izbândă fie printr-o atentă colonizare în urma unui război de cucerire
(cam aşa cum au procedat romanii după cucerirea Daciei), fie – în vremuri de
pace aparentă – prin masive dislocări de populaţie după eficientul reţetar
stalinist, ei bine, în acele vremuri tulburi când se impuneau măsuri energice şi
rapide pentru câştigarea încrederii poporului deja ameţit de pe urma succeselor
îndoielnice, până la urmă s-a optat pentru democraţia
originală.
Nici că se putea o alegere mai
inspirată, probată prin suita de memorabile fapte care au urmat şi care au contribuit
la ruina totală a ţării: alegerile din Duminica Orbului, mineriadele, punerea
economiei naţionale pe butuci, aducerea la disperare a majorităţii românilor
prin sărăcirea lor progresivă, afirmarea ciocoismului în viaţa publică,
ridicarea tâlhăriei şi neruşinării la rangul de virtute naţională
postdecembristă, hemoragia neîntreruptă de materie cenuşie prin politica de
deznaţionalizare promovată de cârmuitori etc., etc.
Dar iată alte două mostre
convingătoare, extrase din meniul bogat al originalei noastre democraţii
postdecembriste:
1)Referendumul
sau plebiscitul reprezintă însăşi coloana vertebrală a unei democraţii, căci
este vrerea poporului în anumite chestiuni de interes naţional aflate într-un
prelungit dezacord politic, fapt pentru care şeful statului se vede nevoit să
recurgă la votul liber exprimat al cetăţenilor, cu indiscutabila sa calitate de
instanţă supremă în acele ţări care cu adevărat cultivă democraţia.
Şi încă ceva. Cum plebiscitul este
instrumentul de lucru al unei democraţii dinamice, preocupată de aflarea celor
mai mulţumitoare soluţii pentru popor, în mod normal n-ar trebui să mai existe
forme mascate de opoziţie (discuţii, ezitări, tergiversări) din partea
făcătorilor de politică (indivizi, clanuri, partide) după ce cetăţenii şi-au
spus cuvântul, ci “sentinţa” dată de ei trebuie respectată de toată suflarea şi
de îndată aplicată în formatul său iniţial. În caz contrar, fiind vorba de
însăşi esenţa democraţiei – punerea în practică a voinţei exprimată de poporul
liber şi suveran, înseamnă că democraţia este doar mimată, nicidecum respectată
şi promovată de conjuncturala putere a politicii în exerciţiu, ce-şi permite să
ignore puterea poporului, adică rostul de-a fi al democraţiei (demos=popor,
kratos=putere).
Ori o asemenea politică are prea
puţin din adevărata democraţie şi prea mult din metehnele găzduite pe
intervalul dintre demagogie şi tiranie pentru a nu-şi merita cu prisosinţă
numele de circărie…
Ei bine, în anul 2009 românii au
fost invitaţi să-şi spună părerea în legătură cu revizuirea Constituţiei şi cu
noua alcătuire a Parlamentului. Dar deşi peste 80% dintre cei care s-au
prezentat la vot au optat pentru un Parlament unicameral cu maximum 300 de
aleşi, iată că au trecut mai bine de doi ani şi voinţa românilor a fost
sistematic ignorată prin acea admirabilă solidaritate întru apărarea
intereselor personale şi de partid, chiar în dauna poporului şi a democraţiei,
solidaritate care seamănă grozav de mult cu cârdăşia politică.
Deşi în calitate de şef al statului,
Traian Băsescu avea la îndemână instrumentul constituţional pentru transpunerea
în practică a rezultatului referendumului, anume dizolvarea Parlamentului în
situaţia în care nevrednicul for legislativ suprem al ţării ar fi continuat
să-şi condimenteze nepăsarea cu sfidare, el nu numai că n-a uzat cu curaj şi
promptitudine de această armă eficace a democraţiei pentru a o scoate din
impas, dar – printre imputaţii şi lamentaţii – chiar a profitat din plin de
gravul atentat la adresa fragilei noastre democraţii prin închiderea ochilor la
compromisuri şi prin cedări la făţişe şantaje politice (ca, de pildă,
chestiunea nepolitică privind UMF din Târgu-Mureş), toate având ca scop
prelungirea agoniei preahidosului arc guvernamental şi salvarea de la înec a
partidului cu care el şi ciracii lui au trăit ani buni într-o foarte profitabilă
simbioză.
Dar cum corabia PDL pluteşte mai nou
în derivă pe marea învolburată a nemulţumirilor politico-sociale şi cum e
puternic biciuită de vântul dezertărilor, personajul de la Cotroceni şi-a
reamintit cu drag de prima lui iubire, aşa că în plin an electoral a pus mâna
pe portavoce şi şi-a anunţat demisia, cu condiţia trecerii de îndată la
revizuirea Constituţiei.
Adică încă o surprinzătoare manevră
din inepuizabila colecţie de găselniţe băsesciene, care urmăreşte nu doar
salvarea a ce se mai poate salva din falnicul său partid-echipaj de odinioară (fie
şi prin abaterea atenţiei de la problemele cu care acesta se confruntă), ci şi
dinamitarea Uniunii Social Liberale (USL) prin îndreptarea atenţiei
electoratului înspre aceia care la viitoarele alegeri trebuie sancţionaţi,
nicidecum răsplătiţi cu voturi pentru şiretenia cu care au ştiut să se sustragă
consecinţelor vătămătoare generate de aplicarea referendumului.
2)Patibularul
Patapievici este produsul tipic al democraţiei noastre originale. Pentru
gravele şi descalificantele atingeri aduse valorilor supreme ale
spiritualităţii româneşti – limba română şi Eminescu, el nu numai că n-a fost
destituit din postura de preşedinte al Institutului Cultural Român, dar cu
puţin timp în urmă Universitatea de Vest din Timişoara chiar i-a răsplătit
activitatea de mânjire sistematică a spiritului românesc cu titlul de doctor
honoris causa!
Vedem în suita de întâmplări cu
acest nedemn individ nu doar mai vechea slugărnicie românească vizavi de
autoritatea statului, chiar şi atunci când ea este reprezentată prin lichele
străine de neam şi ţară, ci şi vâna groasă a nepăsării vizavi de protestatari,
oricât sunt aceştia de galonaţi şi oricât de întemeiate şi bine intenţionate
sunt protestele lor.
Cum altfel poate fi explicată
incalificabila indolenţă a preşedintelui şi a consilierului său pe teme de
cultură vizavi de poziţia constant antiromânească a patibularului H.-R.
Patapievici, mai ales după ce prin memoriile adresate preşedinţiei, eminentul
om de cultură româno-canadian Corneliu Florea i-a tras pe amândoi de mânecă în
mai multe rânduri?!
În acelaşi reprobabil chip a fost
ignorat de rectoratul Universităţii de Vest din Timişoara şi protestul semnat
de zeci de personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti, prin care se cerea
argumentat şi insistent să se renunţe la un asemenea demers descalificant în
favoarea unui impostor demn să fie pus la stâlpul infamiei, iar nu să fie
răsplătit cu diplome şi onoruri.
Ce să ne mai mirăm că sărmanii
Ceauşeşti au fost burduşiţi cu titluri academice! Greu de precizat în ce măsură
aceste titluri le-au fost oferite pe tavă de către obedienţii conducători ai
instituţiilor de cultură, ştiinţă şi învăţământ din acele vremuri şi în ce
măsură a fost forţată mâna acestora, posibil chiar prin şantaj, astfel ca ei
să-i roage pe iubiţii conducători să le accepte. Că dacă luăm aminte la memorabila
întâmplare cu cetăţeanul Patapievici, dar mai ales la faptul că preşedintele
Băsescu este membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România
(AOSR), atunci concluzia se impune de la sine: Erori, linguşitori şi lichele au
fost şi-n veci vor fi pe plaiurile mioritice!
N.B.Cum din pricina crizei morale în
necontenită creştere, starea de spirit a românilor este deplorabilă, iar
şansele de îndreptare a dezastrului din ţară în inseparabilă legătură cu ea,
cred că ar cam fi timpul după cei 22 de ani irosiţi să renunţăm la speranţe
deşarte cum că noile alegeri vor aduce schimbări în bine şi, în consecinţă, prin neprezentarea la vot într-o proporţie
zdrobitoare de circa 90% (grevă electorală generală), să facem din
anul 2012 anul României curajoase şi lucide, adică societatea civilă să facă
mult mai mult decât s-a scremut întreaga şleahtă de politicieni-tâlhari şi de
ciocoi respingători de la evenimentele din Decembrie ’89 încoace.
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu