Mai târziu, dezgustul față
de odiosul personaj noutestamentar s-a transformat sub presiunea exemplelor
oferite de semeni, într-o certitudine deloc încurajatoare: Spiritul mult
hulitului Baraba n-a murit, ci, de la o generație la alta, el a fost preluat de
fratele fiului risipitor, inspirata expresie a lui Constantin Noica, prin care
gânditorul nostru căuta să definească fariseismul pernicios al indivizilor
preocupați doar de gândul de-a părea cât mai demni!
Fiecare epocă, fiecare
zonă și colectivitate își are propriul Baraba, un Baraba multiplicat
exponențial pe măsură ce omenirea urcă pe scara civilizației. De fapt, într-o
lume ultracreștină și foarte puțin credincioasă, precum cea în care trăim, câți
dintre semenii noștri cu stare se sinchisesc de crucea prea grea pe care
cohorte nesfârșite de vitregiți o poartă pe umerii lor slăbănogi, într-un urcuș
epuizant pe Golgota concurenței fără cruțare?
N.B. Ei da, ca de fiecare dată, în actuala campanie pentru foarte
confortabilele fotolii parlamentare, puzderia competitorilor de toate
gabaritele materialului și culorile interesului, încearcă cu disperare să
semene speranțe în cugetele și intențiile de vot ale alegătorilor, promițând
marea cu sarea, deși ei știu prea bine că toate aceste speranțe se nasc moarte,
întrucât sunt rezultatul nerușinatei împerecheri dintre minciună și necinste...
Dacă privim lucrurile din
acest unghi, atunci noutestamentarul Baraba ne apare ca un biet mielușel în
comparație cu ferocii săi discipoli, lepădați de istorie pe toate meridianele
globului, iar de fatalitate pe meridianele și paralele mioritice.
De fapt, ce vină i se
poate imputa lui Baraba că a fost preferat de iudei în dauna Mântuitorului? Era
condamnat la moarte pentru faptele mârșave comise și, pesemne, omul chiar se
împăcase cu soarta, deși iubea viața. Deodată, hodoronc-tronc, este anunțat
că-i liber, iar el observă cu uimire că altcineva, un necunoscut slab,
gârbovit, cu fața acoperită de lațele părului său lung, poartă cu greutate
crucea ce-i era lui menită.
Sigur că se miră. Ar vrea
să știe cine-i condamnatul care i-a luat locul, dar străjile romane îl înjură
și-l alungă. Iar afară, lumina puternică a soarelui îi rănește ochii și
urletele mulțimii înfuriate îl asurzesc. De-abia într-un târziu se dumirește că
lumea n-are nimic cu el, nici măcar nu-l bagă în seamă. Ea are ce are cu acel
sărman strivit sub greutatea crucii. Pe el îl înjură și-l scuipă, lui îi cer
moartea și, după cum constată Baraba, pe el l-ar sfârteca mulțimea în bucăți
dacă gărzile romane nu i-ar curma avântul, lovind în dreapta și în stânga cu
săbiile și sulițele.
Deci, ce vină are Baraba,
mai ales că Mântuitorul își anunțase moartea și învierea?! Baraba și Iuda, nu
au fost decât niște unelte oarecare, prin care s-au împlinit punct cu punct Scripturile
și s-au adeverit spusele Învățătorului.
Scriitorul suedez Pär
Lagerkvist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1951, prezintă
în romanul său Baraba (Barabbas în original), roman apărut în
anul 1950, enorma schimbare petrecută în ființa și viața lui Baraba după
evenimentul major din ziua Paștelui iudaic.
Într-un cuceritor stil
simplu, scriitorul prezintă drama lui Baraba datorită necunoașterii lui Iisus
și a misiunii sale. Dorința lui de a se apropia de mesajul cristic, dar nedusă
cu fermitate până la capăt, refuzul comunităților creștine de a-l primi după ce
el își declină numele („Piei de-aici, blestematule! îi spuseră cu furie”),
însingurarea și izolarea în brațele cărora se abandonează, toate acestea îi
accentuează posomoreala pe măsură ce înaintează în vârstă, pentru ca la Roma să
moară crucificat alături de creștinii nevinovați, dar acuzați de împăratul Nero
că au dat foc orașului, după ce el, renegat mai înainte de-a deveni creștin
împlinit, fusese cu adevărat surprins de soldați în timp ce incendia, convins
fiind că „răstignitul de pe Golgota se întorsese” ca „să pună capăt acestei
lumi, (...) să o pună pe foc, așa cum promisese”.
Personajul lui Lagerkvist,
magistral înfățișat cu lașitățile, trădările, frica de moarte și obstinația
însingurării sufletești și a izolării de semeni prin necunoașterea, mai exact
prin neaplicarea mesajului cristic de a iubi, un asemenea personaj mai degrabă
stârnește mila decât oroarea.
Deși s-a caracterizat
drept „un credincios fără credință, un ateu religios”, Pär Lagerkvist își
desfășoară acțiunea romanului pe coordonatele câtorva dintre marile adevăruri
ale acestei credințe: în creștinism nu există deșeuri umane, toți oamenii sunt
egali în fața lui Dumnezeu, fiecare om păstrează în sine și în faptele sale
șansa mântuirii...
Sighetul Marmației,
3 dec. 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu