vineri, 21 decembrie 2012

Poveşti din Ţara Codrului ( IV )



BLESTEMUL

            Prin anii ’90  ai secolului trecut, după plecarea din Oarţa de Sus a preotului Bechiş Ioan, ne-am trezit cu un păstor nou, venit de prin părţile Maramureşului. Era un tip relativ scund şi  rotofei, cu o privire ageră, comunicativ. Avea în jur de 40 – 45 de ani.
            Comunitatea l-a întâmpinat cu dragoste, ajutându-l să se instaleze şi să-şi asigure confortul necesar. I-a fost alături şi în demersurile legate de biserică. Îmi aduc aminte că  dumnealui i se datorează  revopsirea acoperişului şi refacerea gardului înconjurător. Cam puţin, zic eu, pemtru cei 5 ani cât a funcţionat aici. Oamenii erau mulţumiţi şi de felul în care se desfăşura liturghia şi chiar de calitatea predicilor pe care le susţinea. Se părea că toate lucrurile erau în ordine. Chiar cârcotaşii satului l-au acceptat fără prea multe murmure.
            Cam după 2 ani de zile Satana şi-a făcut apariţia. Preotul a pretins consiliului parohial să-i  permită să gestioneze singur veniturile bisericii, lucru care n-a fost acceptat. Apoi s-a observat că pălinca din Oarţa de Sus este foarte bună şi că părintele s-a îndrăgostit foarte tare de ea. La beţie devenea violent şi conflictele au fost inevitabile. Escapadele bahice s-au înmulţit. Biata doamna preoteasă a fost cea mai afectată, simţind consecinţele pe propria piele. Cuvântul “cuţit”  era folosit adesea ca atribut al originilor maramureşene şi ca dovadă de bărbăţie. Satul a constatat apoi cu milă statutul de inferioritate  conferit preotesei, angajată în calitate de simplu muncitor la o unitate economică locală. Chiar eu am văzut-o în una din zile săpând cot la cot cu nişte credincioase în tarlaua de porumb de pe iclejie, în timp ce părintele, îmbrăcat în costum,  se plimba cu mâinile la spate la capătul holdei. Mi-a spus atunci că statutul de preot nu-i permite să efectueze lucrări agricole. Apoi am aflat că acelaşi statut nu-i permitea nici să taie sau să crape lemne şi ca urmare a ajuns să bage butucii în sobă aşa lungi cum erau. Celălalt capăt  îl punea pe un taburet şi îl împingea pe măsură ce ardea. În discuţiile cu consiliul parohial revenea cu tot mai multă insistenţă la  cererea de a i se transfera spre gestionare banii bisericii.
            Au urmat reclamaţiile. Reprezentanţii protopopiatului şi ai episcopiei au venit unii după alţii pentru aplanarea  conflictului. În general au luat apărarea preotului. De fiecare dată s-au stabilit  măsuri de reconciliere. Toate nu făceau decât să amâne deznodământul, iar acesta nu putea fi altul decât plecarea preotului. Armistiţiile temporare  permiteau doar regruparea forţelor. Nici curatorii nu erau cu toţii iubiţi de enoriaşi. Au fost şi trădări. Preotul reuşise chiar să-şi găsească un grup de susţinători. Cu toţii erau pe picior de război. Biserica era pe cale să se transforme într-un câmp de bătălie. Gura satului avea un subiect “gras”, iar exagerările din ce în ce mai multe.
            Ierarhii şi-au dat seama că nu este cale de întoarcere şi până la urmă au decis transferul  preotului la o altă parohie. Tabăra învingătoare jubila. Ceilalţi au depus armele.
            Poate că despărţirea ar fi avut loc în condiţii normale,  dacă duşmanii preotului nu ar fi făcut un gest foarte urât. După ce îşi încărcase calabalâcul în maşini cineva a aruncat cu pietre şi i-a spart parbrizul  amărâtei  sale de Dacii. Era în prag de seară, iarnă şi un ger năpraznic. Cum nu avea nici o soluţie, sub ameninţarea unui nou bombardament cu pietre, a plecat aşa, cu parbrizul spart, alungat.  Ca “Blândul păstor”.
            Au trecut cam doi ani de zile şi în unul din drumurile mele am ajuns în Şieu, în Maramureş. Era mare sărbătoare acolo. Se sfinţea noua biserică a satului, o adevărată catedrală. Se adunaseră mii de oameni. Am profitat de moment şi m-am plimbat pe uliţele satului pentru a observa cât mai multe din arhitectura lemnului. Toate porţile erau deschise şi în fiecare curte erau mese pline de bunătăţi. Şi de pălincă, bineînţeles. Nu aveai nici o şansă să treci fără să intri şi să guşti. Oameni primitori, poate exagerat de primitori. La un moment dat mă simt prins de cineva  pe la spate, peste ochi. Când m-am întors, pe cine văd ? Pe fostul meu preot. Puţin mai rotofei, jovial, cu faţa îmbujorată :
-          Bată-te norocu, domnule director, dar ce vânturi te poartă pe aici ?
-          Ştiţi că drumurile mele sunt multe. Acuma m-am nimerit aici, la Şieu, la sfinţirea   bisericii.
-          Vă rog să nu scoateţi nici un cuvânt până când îmi răspundeţi la câteva întrebări.
-          Sigur că da.
-          A murit Onuţu lui Marchiş ?
-          Da. A murit.
-          Dar Dobrin ?
-          Şi el.
-          Dar fătu Cornel şi Rogozu din Orţiţa ?
-          Şi ei.
-          Au avut morţi groaznice ?
-          Da. Ambii au căzut în fântână şi s-au înnecat.
-          Dar Sabin ?
-          Nu, n-a murit.
-          Dar nu i-a murit nimeni din familie ?
-          Ba da, i-a murit băiatul cel mic, Sever.
-          Dar Emica Petrii lui Şandor ?
-          Nu, n-a murit, dar bărbatul i-a paralizat şi nu mai are multe de trăit.
-          I-am afurisit pe toţi aceştia. M-am rugat lui Dumnezeu să-i omoare. Ca să fie o pildă. Nu m-a deramjat că m-au uimilit ca persoană, dar eu sunt preot, domnule director, şi prin gestul lor l-au umilit pe Dumnezeu. Să se înveţe minte. Să audă şi alţii şi să creadă în puterile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Nu va rămâne nici unul nepedepsit. Regret doar că blestemul meu s-a abătut şi asupra unor nevinovaţi.
Am rămas uluit. Intr-adevăr în aceşti doi ani avuseseră loc morţi cumplite în parohia noastră, dar nu aveam de unde să mi le explic. Abia acum am făcut legătura şi slaba mea credinţă s-a întărit din nou. Mă întâlneam din nou cu acea lume nevăzută care mă înfioară de fiecare dată când ne trimite semne. Nu se mai poate vorbi de întâmplări sau de coincidenţe. Şi apoi, în ultimii ani m-am uluit de cel puţin trei asemenea manifestări concrete ale voinţei divine.
Am reluat dialogul cu fostul nostru preot :
-  Şi cum aţi reuşit atunci, pe acel ger năpraznic,  să ajungeţi la Baia Mare ?
- Domnule director, a fost un adevărat calvar. Am ajuns până la urmă, dar îngheţaţi bocnă şi ne-am îmbolnăvit cu toţii. Cum să nu-i blestem ?
- Şi acum unde funcţionaţi ?
- Vai, sunt în sânul lui Avraam. Am primit post la un spital de recuperare şi nu-i zi aproape să nu plec acasă cu buzunarele pline de bani. Pentru că,  recunosc, sunt stăpânit de boala banilor. Aici, în Maramureş, oamenii ţin foarte mult la statutul lor social. Iar acesta se poate dobândi doar printr-o stare materială bună. Ce să fac ? Şi prin mine curge sânge de moroşan !
- Şi de unde atâţi bani ?
- Domnule, în ticăloşia mea,  am pus la cale un plan diabolic. Împreună cu medicii. Lacomi şi ei. Când fac vizitele de dimineaţa exagerează cu starea  în care se află bieţii pacienţi. Le spun că ei şi-au epuizat soluţiile, că numai Dumnezeu îi mai poate salva. Îi conving apoi că rugăciunile preotului spitalului fac minuni. Au salvat sute de bolnavi. După medici  intru  eu şi bolnavii mă privesc ca pe Dumnezeu. Ii liniştesc şi îi asigur că totul va fi bine. Că o să mă rog pentru ei. Dar rugăciunile trebuiesc plătite. Aşa se adună banii. Sigur, medicii îşi primesc partea lor.
- Şi cum demonstraţi totuşi puterea vindecătoare a rugăciunilor dumneavoastră ?
- Foarte simplu. Între vizite se lasă un interval de timp mai mare. Prin tratament bolnavii îşi revin şi când medicii intră în salon se arată uluiţi de miracolul întâmplat. Îl pun pe seama rugăciunilor mele.
Vă las pe dumneavoastră să vă daţi seama ce am gândit în sinea mea ! Şi nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. Meditaţi la ceea ce deja ştiţi : „Nu faceţi ce face popa. Faceţi ce zice popa”. Eu v-am prezentat doar nişte întâmplări şi vă propun să faceţi domniile voastre comentarii. Pe Google. La Muzeul satului Oarţa de Sus. Acolo puteţi citi poveştile noastre din Ţara Codrului: www.oarta.32biti.com/ .
                                                                     22.12.2012
                                                                 prof.Traian Rus

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu