marți, 29 ianuarie 2013

Doi ani fără Veronica Crăciun Perșe pe scena cântecului popular


,,Cântecul popular îţi este trimis şi transmis, pentru a nu fi singur în caz de uitare sau singurătate.
Cântecul popular este cel care dărâmă zidurile dorului.
Cântecul popular alungă orice tristeţe, ba chiar mângâie pe cel mult întristat”.

A iubit cântecul popular așa cum a iubit rugăciunea. A iubit cântecul popular așa cum și-a iubit familia și neamul din care se trage. A fost un artist devotat cântecului autentic. A  fost o interpretă de cântec popular autentic, dar și soție și mamă. Desigur, tare mult și-ar fi dorită să ajungă soacră și bunică. Dar, oare putem să ne alegem ora de plecare? Desigur, nu! Asta e realitatea vieții. A plecat fără să ne spună nimic, iar noi am condus-o cu lacrimi, flori, durere și regrete.
Se împlinesc doi ani de când Veronica Crăciun Perșe nu și-a mai cântat cântecele. Se împlinesc doi ani de când glasul Veronicăi Crăciun Perșe nu s-a mai auzit decât din înregistrările de televiziune sau radio, casete sau c.d.-uri audio. Se împlinesc doi ani de când prietenii care au iubit-o (și-o vor iubi mereu), nu i-au mai auzit vocea sau glasul spunând, așa cum numai ea știa să spună: ,,- Ce faci, puiu? Hai la o cafea!”. Se împlinesc doi ani de când cei care au iubit-o cel mai mult – familia – o plâng și o regretă. Sunt ferm convins că lacrimile nu se vor opri niciodată, cunoscându-i.
Am pierdut un Prieten și un Om pe care l-am cunoscut prea puțin. Am pierdut un Prieten și un Om care știa să-și iubească prietenii. Am pierdut un Prieten și un OM care a știut defini prietenia și omenia cel mai bine. Am pierdut un Prieten și un Om care n-a știut ce înseamnă ura, disprețul, neîncrederea, minciuna sau fățărnicia.
Nu știu câți vor citi aceste rânduri, dar știu un singur lucru – ele sunt sincere, așa ca sufletul celei pe care o vom plânge mereu. Nu știu câți își amintesc de prietenia acestui Om, dar știu că sunt câțiva care o vor regreta mereu. Nu știu câți au știut s-o prețuiască așa cum a fost, dar știu că ea a prețuit pe toată lumea. Nu știu cât a fost de înțeleasă, dar știu că ea a înțeles pe toată lumea.
Talentul nu i-a fost deloc străin, ba dimpotrivă, Dumnezeu, în marea Lui iubire i-a dăruit mult prea multe. Veronica Crăciun Perșe a fost un Om care și-a recunoscut talentul, darul și harul lui Dumnezeu, și-a făcut tot ce i-a stat în putință, pentru a-l arăta sau a-l dărui și altora. Ea a primit un talant și-a știut ce să facă cu el, nu la irosit, dimpotrivă, la înmulțit, și din el, a dat tuturor. Și-ar fi dat viața și sufletul pentru prieten și familie.
Citindu-i rândurile, post-mortem, e adevărat, am mai învățat ceva: să fiu sincer și să-mi iubesc familia. Nu știu dacă voi reuși vreodată să-i iubesc așa cum a știut Veronica să-i  iubească! Am să încerc (dar nu știu dacă voi reuși!), să fiu sincer în fața prietenilor.
Veronica Crăciun Perșe m-a învățat ce înseamnă doi ani fără de un prieten – uneori au fost lacrimi, alteori au fost vise. Uneori au fost regrete, alteori uitare și resemnare. Uneori a fost lipsă, alteori gând bun și speranță. Între regretul personal și durerea ce o simt, atât eu cât și familia (inclusiv cei din Chiuzbaia), există o bucurie – bucuria că am reușit să-i împlinesc Veronicăi un vis. Acela de a așeza în paginile unei simple cărți - gândul, bucuria, valoarea, emoția, înțelepciunea, trăirea acesteia. 
Nu-mi cereți să spun cât am știut prețui din toate astea cât Veronica era în viață, că sincer m-aș roși! Și dacă tot am vorbit de sinceritate, lăsați-mă să spun că mă simt dator unor oameni cu niște mulțumiri. Mulțumirile le îndrept în primul rând celor din familia Crăciun -Perșe, care au avut deplină încredere în mine și în munca mea. Apoi, tot pentru un mulțumesc, mă îndrept spre toți și toate care au susținut ideea mea și gândul Veronicăi. Dacă așa nu era, nu cred că ajungeam această clipă. Și tot ca o promisiune mai permiteți-mi să rostesc și următoarele: nu cred că drumul meu se va opri aici. Atâta timp cât voi avea susținerea necesară, voi merge mai departe pentru a arăta lumii ca Veronica Crăciun Perșe nu este uitată. 
Adevărații prieteni n-o vor uita niciodată! 
.........................................


De la Lăpuș pân-la Binș

De la Lăpuș, pân-la Binș,
Nu-mi trebuie hididiș,
Hididiș îi glasul meu,
Pot zice cu el ce vreu.
Hididiș îi gura mea,
Pot zice cu ea ce-oi vrea.

Că hidedea-i o scândură,
Gura mea zice singură,
La hidede-i trebe corzi,
Zi-i ca mine dacă poți.
            Da-i mai trebe și arcuș,
            Mie-mi trebe hididiș.

Zi-i măi Radă, danțul meu,
Ardă focul arcul tău,
Zi-i pe struna cea mai groasă,
Ca pe la noi prin Petreasă.
            Iară zi-i pe cea subțire,
            Dacă nu eu zâc din gură.

M-a făcut măicuța mea,
Să mă-ntrec cu hidedea.
M-a făcut toamna la șură,
Veselă, dar rea de gură.
            Zi-mi Firondă și-mi dă pace,
            C-alta maica nu mai face!
.........................................

Pasiunea pentru cântec a avut-o din anii copilăriei, participând ca solistă de muzică populară la serbările ce se organizau la sfârșit de an școlar sau cu ocazia sărbătorilor naționale, fapt pentru care a fost remarcată și trimisă la concursurile de muzică populară.
În anul 1976 la festivalul județean ,,Mândru-i cântecu-n Bihor”, ediția a V-a, a obținut premiul II. În urma acestui premiu a fost trimisă la festivaluri interjudețene de muzică populară, ca reprezentantă a județului Bihor. Acestea au fost:
-         ,,Aurelia Fătu-Răduțu”, ediția a IV-a, Bocșa 1980 – premiul II;
-         ,,Festivalul cântecului și portului popular”, Arad, 1981 – premiul II;
-         ,,Cântec nou în Mehedinți”, ediția a XI-a, Drobeta Turnu-Severin, 1981 – premiul I, pentru creație și interpretare;
-         ,,Sub arcuri de lumini”, Călan, 1982 – premiul II;
-         ,,Cântecele Streiului”, Simeria, 1983 – premiul I;
-         ,,Voci tinere”, Costești, 1983 – premiul I;
-         ,,Alină-te dor alină”, ediția a V-a, Cicârlău – premiul I;
și altele.
            În tot acest timp a cules folclor de la bătrânii și bătrânele satului și a cântat să-și îmbogățească repertoriul cu cele mai frumoase cântece de joc, doine, trăgănate și colinzi din zona Beiușului.
            Mutându-și domiciliul în Baia Mare, împreună cu familia, a adus cu ea zestrea folclorică din zona Beiușului. Ca urmare, în 1998, împreună cu Onișor POP, a realizat o casetă audio cu cântece din zona Beiușului și zona Lăpușului, intitulată ,,De la Lăpuș pân-la Binș”.
În perioada 1 septembrie 1998 – 28 februarie 1999 a fost angajată a Ansamblului Național Folcloric Transilvania ca solistă de muzică populară. A fost colaboratoare a Ansamblului ,,Lioara” și ,,Nuntașii Bihorului” din Oradea și a Ansamblului ,,Hațegana” din Hunedoara.
Se stinge din viață la data de 2 februarie 2011, în ziua de Întâmpinare a Maicii Domnului.
În același an, 2011, cel care semnează și această apariție editorială, îi ,,face cadou” Veronicăi, o carte intitulată ,,VERONICA CRĂCIUN PERȘE – un suflet printre stele”, apărută la Editura Eurotip, Baia Mare, 2011, 102 pagini. De fapt, demonstrează că este un om de cuvânt. Cartea a fost lansată în localitatea Petreasa, comuna Remetea, județul Bihor – satul natal al Veronicăi – la data de 13 noiembrie 2011, în prezența unui public impresionant de mare, public ce a iubit-o, a admirat-o, a susținut-o și a încurajat-o în toată cariera ei de interpret. 
...........................................

Vestea Plecării a fost ca un tunet – fiecare a plâns în felul său, fiecare s-a supărat în felul său, nimănui nu i-a venit să creadă ce se aude ... Veronica Crăciun Perșe deja și-a început Călătoria spre stele. Lacrimi, regrete, păreri de rău, întrebări fără răspuns și iar lacrimi pe obrazul celor care au iubit-o, apreciat-o, respectat-o, îndrăgit-o sau admirat-o. Păcat. Veronica Crăciun Perșe avea foarte multe lucruri de spus și de arătat lumii. Acuma când scriu toate acestea îmi dau seama că și eu, care i-am fost prieten de ani buni, am cunoscut-o prea puțin, ba aș zice aproape deloc.
Pe lângă cântecul popular pe care l-a sfințit și slujit, Veronica scria poezie, croșeta și tricota lucruri absolute impresionante – trăistuțe, mai ales. Își iubea familia – soțul și copiii. Mă bucur că una dintre trăistuțele făcute de ea este și în casa mea, deși în multe case au ajuns  lucrurile ei!
Considerați că toate acestea câte le-am spus până în clipa de fața sunt doar câteva din cele care le-am spus despre Veronica. Este doar un început. De această dată nu mai vreau să promit că – personal mă voi ocupa de promovarea, fie și ,,post mortem” a Veronicăi, dar considerați că am rostit acest cuvânt – promisiune.
Sunt convins că de-acolo din cer ne vede pe fiecare – colegi de cântec pe care i-a respectat, prieteni de familie pe care i-a respectat, și-și supraveghează părintește familia, cea care o va plânge mereu. Nici neamul nu-l uită – căci prea l-a iubit și-mi place să cred că și acesta a respectat-o, admirat-o și îndrăgit-o.
Veronica Crăciun Perșe – n-a murit! Ea, a Plecat puțin, să se odihnească în grădina raiului, și de-acolo, din rai, va culege frumusețea florilor și bucuria vieții pe care le va transforma în poezie și cântec.  Nu va trece multă vreme și-o să-i rostim Veronicăi poeziile, iar ea, de oriunde va fi, se va opri din drumul său, pentru a ne asculta, a ne vedea, a ne încuraja și susține – căci Veronica s-ar fi bucurat de toate astea.
Ai avut mulți prieteni care spun că te-au cunoscut. E adevărat! Dar, vin și-i întreb, câți  te-au cunoscut cu adevărat? Câți dintre ei pot fi numiți prieteni adevărați? Vin și spun că te-au cunoscut de zeci de ani! E adevărat ce spun, nu am cum să-i contrazic, dar cu regret, trebuia să-și mărturisească sinceritatea și adevărul celor rostite – prea puțin te-au știut și cunoscut în adevăratul sens al vorbelor.
Nu vreau nici să judec, nici să condamn pe nimeni. De-acolo, din cer, dă-ne un semn că ești. Noi, cei care te iubim vom continua să te plângem, să te regretăm și să-ți slăvim și să-ți cinstim memoria.
...............................
Veronica Crăciun Perșe –  noi rămânem doar cu regretul plecării tale

Toți regretăm plecarea Veronicăi spre stele, spre cer. Începutul drumului a marcat profund și pe prieteni și pe neprieteni. A fost condusă pe ultimul drum cu cinste și lacrimi. Cu amar și durere. Drumul ei s-a oprit deodată, acolo, la Petreasa, în Bihor. De acolo, din Bihor a pornit spre glorie și tot acolo și-a dorit a se întoarce spre eternul sfârșit. A vrut să fie alături de cei pe care i-a iubit mereu. A vrut să fie alături de neam și seminție. A vrut să fie alături de moșii și strămoșii ei. Cei care au înțeles-o, i-au îndeplinit ultima dorință – oricând se va întâmpla, aici, în Petreasa, să se întâmple!
N-am înțeles atunci gândirea și probabil am fost printre puținii prieteni care au plâns-o întrebându-se de ce aici la Petreasa? Apoi am înțeles, iar acum nu fac altceva decât să regret că am gândit așa! Iertare, Veronica, dar te doream aici lângă noi, în Baia Mare, apoi ți-am înțeles drumul. Abia după ți-am înțeles adevărata dragoste pentru neam, familie, seminție și apartenență socială.
Tu ai fost o trecătoare prin Maramureș, și totuși ai fost iubită de foarte mulți maramureșeni. Tu ai aparținut dintotdeauna Bihorului, și totuși te-au iubit enorm de mulți și-n Maramureș. Te-au iubit pentru că și tu i-ai iubit și respectat. Te-au iubit ca pe un frate pentru că și tu ai știut să le respecți neamul, istoria, moșii și cântecul. Atâta de frumos răsuna cântecul maramureșean alături de cântecul bihorean pe care îl iubeai! Era o îmbinare perfectă, și-mi permit să vorbesc despre toate astea ca despre o punte de legătură ce s-a făcut între Bihor și Maramureș, datorită ție. Acum, cele două județe, îți duc dorul și-ți simt lipsa. Nu-ți mai auzim glasul, nu-ți mai auzim cântecul decât de pe casete sau înregistrări.
Un singur lucru o să-mi regret: de ce n-am insistat mai mult ca tu să-ți împlinești visul – acela de-a-ți face un C.D. personal, deși știam că lucrezi pentru el. De ce n-am insistat, de ce nu m-am implicat mai mult, deși ți-am promis ajutor și sprijin. Poate dacă insistam atunci, acuma era un pic altfel! Cel puțin așa îmi place să cred.
Multe ar mai trebui să fie rostite în această clipă, dar, cu toată sinceritatea și modestia, am să recunosc faptul că îi voi lăsa și pe alții să ,,rostească” cele ce-și au a spune. Nu doresc a fi acuzat de orgoliu, încăpățânare sau altceva. Veronica Crăciun Perșe nu la asta ne îndemna, ci dimpotrivă, la opusul lor – la prietenie adevărată, la iubire și la dragoste, la ajutor și frățietate, la colegialitate absolută, la stimă și respect între oameni, la armonie.
Iată cum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am mai făcut un pas pentru neuitarea Omului – Veronica Crăciun Perșe, fiind convins că așa ar trebui să fie. Noi cei rămași trebuie să sfințim memoria celor plecați și să le-o păstrăm, ba mai mult, s-o ducem spre veșnicie. Dar când faci rostire despre un Om precum Veronica Crăciun Perșe – zic eu, lucrurile trebuie să fie un pic diferit, tocmai pentru că și ea, cu-adevărat era deosebită.
Ar fi moral să învățăm de la Veronica Crăciun Perșe, chiar și dincolo de moarte, ceea ce ea ne-a spus și demonstrat, aici, trăitoare fiind. Dar atunci prea puțini, și prea puțin, am știut aprecia și valorifica. Ar fi moral să-i ducem memoria neștirbită, atâta timp cât vom trăi. Nu doresc să rostesc angajamente ori promisiuni, care ulterior s-ar putea dovedi a fi lucruri deșarte ... nu acesta îmi este scopul. Probabil, și pentru mine, ca și pentru câțiva alții, toate astea nu reprezintă decât o eliberare, căci despre satisfacție morală sau profesională nici nu poate fi vorba.
Te las în odihnă, dragă prietenă, deși sunt convins că tu vezi și cunoști toate astea. Sunt convins că tu, de-acolo, de unde-ți este sufletul și inima, veghezi asupra familiei tale, dar și asupra noastră, asupra acelor care te-am iubit și te-am respectat.
Doi ani de durere, doi ani de lacrimi, doi ani fără un prieten adevărat, doi ani de suferință, doi ani de amărăciune și regret, doi ani fără cântecul tău bihorean, ... , doi ani fără Veronica Crăciun Perșe. Și câți vor mai trece!
Într-adevăr au trecut doi ani fără de tine, Veronica. Doamne, și câți vor mai trece ...
Dumnezeu să-ți ocrotească pașii, inima și sufletul printre stelele cerului.
Dormi în pace, suflet blând!

Vasile BELE – februarie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu