Opera unui scriitor, în general a unui
artist, este aidoma coloanei infinitului: Cât trăieşte, el tot trudeşte din
greu la înălţarea ei, mereu în luptă cu timpul şi cu gândul doar la ceea ce ar
trebui să reprezinte încoronarea întregii sale creaţii, acel ceva desăvârşit şi
atotuman, care aude chemarea eternităţii.
Căci – ne spune Ion Burnar în
poezia Copiii – “orice zbor e fără
sfârşit”. Lucru pentru oricine vizibil şi întru totul adevărat atunci când vine
vorba de două dintre cele mai măiestre păsări ale culturii româneşti: Eminescu
şi Brâncuşi.
De altminteri, despre poezia
burnărească s-a scris cu graba şi surprinderea impusă de-o veritabilă
revelaţie, încă de la debutul său cu volumul Memorandum liric (Editura Eminescu,
Bucureşti, 1982), volum pentru care autorul a şi fost răsplătit cu Premiul
editurii şi cu cel al Uniunii Scriitorilor, adică s-a scris exact de la data la
care Burnar îşi făcea intrarea cu dreptul pe scena poeziei optzeciste.
Dar iată cum se exprimau criticii
în presa acelor vremi în legătură cu poezia lui Ion Burnar: “Aspectul cel mai
interesant în poezia lui Ion Burnar vine dinspre firescul şi spontaneitatea
bine calculate în efectele lor...” (Daniel Dumitriu, Convorbiri literare, 1982); iar M.N. Rusu puncta în anul 1983 în
revista Amfiteatru: “Ion Burnar, deşi
se află la o mare depărtare geografică, îmi este aproape din punct de vedere
estetic, pe când alţii, deşi locuiesc în Bucureşti, îmi sunt la mari depărtări
geografice (citeşte estetice)”. Tot în 1983, la Radio Europa liberă, Monica Lovinescu avea păreri cât se poate de
tranşante la acest capitol: “Ion Burnar scrie o poezie modernă cu un plug de
lemn bine înfipt în marea poezie românească. Şi aceasta pentru că el
metaforizează viforos, undeva prin Munţii Maramureşului şi nu pe bulevardele
Capitalei, sărutând şalvarii Comitetului Central”...
Nu-i deloc uşor să pătrunzi în
intimitatea poeziei burnariene, şi asta deoarece ea mai mult sugerează decât
exprimă. Iar unele dintre poezii parcă intenţionat se pretează la un joc de-a
vagul şi abia schiţatul, poetul aflându-şi mulţumirea artistică în stârnirea
cititorului, fie pentru decriptarea mesajului transmis, fie pentru dezlegarea
şaradelor aşezate ingenios pe firul neîntrerupt al culturii şi istoriei
universale.
Am putea spune că există adevărate
trepte ale încercărilor la care este supusă perspicacitatea cititorilor.
Astfel, dacă în Regele Priam efortul
intelectual la care este supus cititorul nu trece cu mult peste cota
rezonabilului, în Erik cel Roşu el
trebuie sporit (fie şi pentru aceea că este amintită doar opera indiană
Sakuntala, iar autorul nu), pentru ca în Orchestra
fără somn, gazda stelelor logostele, să fie nevoie de un veritabil tur de
forţă ca gândul să te ducă la Grigore Vieru şi la a lui “stea, stea logostea”.
Tot aşa, un titlu ca Despre zăpezile de odinioară te poartă
de îndată cu gândul la celebrul vers din Balada
domniţelor de odinioară a lui François Villon, unul dintre poeţii preferaţi
ai regretatului nostru prieten şi confrate, vers tradus în limba română în
diverse moduri: Dan Botta l-a tradus prin Dar
unde-s marile ninsori?, Romulus Vulpescu a optat pentru supleţea lui Dar unde-i neaua de mai an?, în vreme ce
Francisc Păcurariu s-a mulţumit cu mult mai comuna interogaţie Dar unde-i neaua de odinioară?
Să mai notăm că în Jocul (ludicitatea, de altminteri, este
o caracteristică a poeziei burnariene), poetul se arată preocupat de esenţiala
chestiune a libertăţii: “trebuie să fii închis mai întâi/ ca să fii liber”,
susţine el; că pământul, pădurile, apa şi aerul sunt coloanele trainice pe care
se sprijină poezia sa în esenţă rurală; că în poezia Nu el refuză să fericească viaţa cu visele sale, dar că în Cel aşteptat visarea se continuă: “Eu
visam că altul visa”, cu menţiunea că acest fel de visare seamănă cu cea a lui
Zhuang Zi, marele gânditor antic chinez.
Notă:
În Despre identitatea lucrurilor, Zhuang
Zi, cel mai însemnat filosof taoist după legendarul Lao Zi, narează cum odată
visase că era un fluture care zbura cu încântare încoace şi încolo, fără să
ştie că este chiar Zhou. Deodată s-a trezit şi a văzut că este acelaşi Zhou,
dar fără a şti “dacă Zhou visase că este fluture sau fluturele visa că este
Zhou”.
La drept vorbind, ce-ar mai fi
poezia fără visare?!
*
Ar fi destule de
spus despre stilul şi cadenţa versurilor burnariene, ba chiar şi despre
inspiraţie, îndeosebi atunci când punctele de vedere avansate sunt articulate
pe apropieri şi comparaţii judicios selectate din literatura română şi
universală.
Dar cum toate aceste puncte de vedere vizează
specificul poeziei, voi căuta în cele ce urmează să evidenţiez pe scurt caracteristicile poeziei lui Ion Burnar,
cu precizarea că ele au fost amplu comentate de mine în Secţiunea a II-a – Poetul Ion Burnar şi dimensiunea sa
culturală (Demersuri monografice) din cartea Literatura perennis, apărută în anul 2009 la Editura Echim.
Principalele caracteristici ale poeziei
burnariene mi se par a fi tematica,
filosofia şi limbajul. Tot trei sunt elementele de construcţie – metafora, ironia şi ludicitatea, după
cum şi efectele care rezultă din construcţie se încadrează tot într-un sistem
tridimensional: fluiditatea – simplitatea
şi sobrietatea – esenţialitatea şi umanismul.
Tema
principală a poeziei burnariene este pământul şi ţăranii de la coarnele
plugului, ei fiind văzuţi de autor ca singurii aristocraţi adevăraţi. Tema
străbate ca un fir roşu toate cele cinci cărţi de poezii publicate de Burnar în
1982, 1984, 1998, 2000 şi 2007. Astfel, dacă în Memorandum liric poetul se identifică cu “ultimul ţăran”, pentru ca
în Viaţa de duminică să o spună
emoţionant de direct: “vreau să mă-ntâlnesc cu un ţăran adevărat/ şi rar precum
e premiul nobel la noi”, el trece apoi prin Viaţa
la ţară cu şi fără Tănase Scatiu (titlul este cât se poate de elocvent
pentru ideea în dezbatere!) şi în finalul călătoriei făcută cu poezia peste
ani, poposeşte niţel în Tratatul de
aristologie ca să ne înştiinţeze în Ţăranii
mei regi blestemaţi că “Au îmbătrânit şi zeii de la coarnele plugului” şi
că “pământul parcă-şi cere scuze că există”.
Aidoma lui Petre Ţuţea, gânditorul convins că
statul se propteşte pe cioarecii ţăranului român (“Pe cioarecii lui stăm”),
aducându-i în felul acesta un profund şi viguros elogiu prin sugerarea
legăturilor inseparabile dintre ţărână-ţarină-ţăran-ţară
în drumul lor ascendent spre statul modern, Ion Burnar la rândul lui îşi
dezvăluie cele mai intime simţăminte şi crezuri poetice în însuşi titlul
volumului apărut în anul 2007, adică la deplinătatea maturităţii sale
artistice. Căci, la urma urmei, nu este aristologia
o ştiinţă a nobilităţii? (Termenul aristo,
cu semnificaţia nobil, provine de
la grecescul aristos, care se traduce
prin cel mai bun).
Cum din cele spuse până aici nu există nici
un dubiu în legătură cu sensul ataşamentului şi preţuirii autorului, iată că
poezia burnariană ne pune la dispoziţie un tratat început, dar imposibil de
încheiat într-o viaţă de om, tratat despre nobilitatea ţăranului român. Am
putea zice că la nivel artistic acest tratat este echivalentul enormului
dicţionar Etymologicum Magnum Romaniae al
lui B.P.Hasdeu...
Până aici nimic nou sub soarele României,
ştiut fiind că ţăranii români şi-au aflat apărători de nădejde printre corifeii
literaturii: George Coşbuc, supranumit “poetul ţărănimii”, Liviu Rebreanu, al
cărui discurs de recepţie rostit cu ocazia primirii în Academie se intitulează Laudă ţăranului român, Mihail Sadoveanu
cu ale sale Dureri înăbuşite, precum
şi cu discursul de recepţie închinat poeziei populare.
Două sunt noutăţile pe care poezia lui Ion
Burnar le impune la modul referenţial în conţinutul acestui capitol al
literaturii române:
1)Preamărirea cu mijloacele versului alb a
ţăranului maramureşean, demn urmaş al dacilor liberi, fără ca prin aceasta
mesajul său poetic să cunoască o reducţie, şi asta deoarece problemele
specifice satului maramureşean sunt în esenţă problemele satului românesc. De
precizat că poezia burnariană în general, cea cu irizări rurale în mod special,
ni se înfăţişează ca o suită de racursiuri sau mai exact de crochiuri, care nu
cunosc încheierea categorică, întrucât ajunse în faza evanescenţei, ele se
prelungesc în lumina şi evanescenţa altor stihuri din acelaşi volum şi din alte
volume, ceea ce ilustrează efortul necurmat al autorului înspre unitatea de
gândire şi înspre perfecţionarea până la esenţializare a mijloacelor de
exprimare artistică;
2)Incapabil din punct de vedere conceptual şi
atitudinal de păşunisme şi idealizări jenante, Ion Burnar recurge la alte
cadenţări ale frazei poetice, şi astfel el navighează cu dezinvoltură între ironismul
melancolic şi tragismul ludic, ceea ce – după părearea criticului Gheorghe
Glodeanu – face ca arta să se nască din “amestecul tragicului cu comicul, al
sacrului cu profanul”.
Spre exemplificare, iată versurile finale din
poezia Valea Izei: “tu Mări, tu Ilea/
ce-i măi Văsî’, măi Ioa’/ hai până-ncoa nu mă duc/ hai tu că nu-ţi fac nimic/
dacă nu-mi faci pentru ce să mă duc”; sau în Aniversarea lui Marlaux: “e cam greu să te descurci fără să moară
nimeni”.
A doua
temă majoră a poeziei lui Ion Burnar este aceea a românismului, dar un românism atotcuprinzător şi lesne deductibil,
atât prin continuitatea matricei spirituale a tradiţiilor lăsate moştenire de
înaintaşi, cât şi prin sarcina sacră ce ne revine nouă, celor de azi, de a
promova pretutindeni în lume valorile sale de maximă referinţă.
În sfârşit dar nu în ultimul rând, sacralitatea este cea de-a treia temă majoră din poezia lui Burnar. Fără a fi vreun
habotnic, ci cel mult un creştin discret, poetul îşi întrebuinţează cu multă
iscusinţă meşteşugul artistic pentru a ne transmite concluzia finală a
convingerilor sale: Nimic nu poate exista fără Dumnezeu (Nihil sine Deo), nici măcar poezia! Capacitatea incantatorie a
cuvântului burnăresc se dezvăluie în întreaga sa plenitudine în cele două poeme
din Tratatul de aristologie: Parastas la Ocoliş şi Grădina Maicii Domnului, precum şi în Rugăciunea lui Pilat din Pont, poezie
care face parte din volumul ...aici
Provincialul!...aştept metropoliţii!
Filosofia poetică a lui Ion Burnar aparţine
sistemului tridimensional timp-istorie-moarte.
Iar în final, doar câteva cuvinte despre
limbaj, această uriaşă piatră de încercare pentru oricare scriitor. Limbajul
întrebuinţat de Burnar este deodată amplu, suplu şi plastic, întrucât el are
capacitatea artistică de-a înfrăţi neologismele şi expresiile cărturăreşti cu
regionalismele şi expresiile neaoş maramureşene.
George
PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu