ZGRIMINŢEŞUL
Ecourile
cărţii mele, „Poveşti din Ţara
Codrului”, au fost dintre cele mai
diverse. Nu mi-am închipuit că va fi citită de atâţia oameni şi că va stârni atâtea comentarii. Un băimărean, originar
din satul Ciuta, mi-a trimis un comentariu de 11 pagini. Jenica Peti m-a
ameninţat şi m-a „porcăit” în public, în
mijlocul drumului, pentru că am inclus în carte una din doinele culese de la ea
şi n-am menţionat-o ca autoare. Nana Ruzalea Bdicăzenii m-a ameninţat că mă va
da în judecată şi că va sesiza presa,
pentru că, fără aprobarea dumneaei,
am inclus-o între personajele unei poveşti, care, pe „Drumul cânepii”, s-au pricopsit cu păduchi. Se teme că va
rămâne în memoria satului între „păduchioşi” şi că statutul pe care l-a
dobândit în comunitate, cu multă
trudă, va fi pătat. Ameninţări de
acelaşi fel am primit şi din partea Anişoarei lui Ilie, pe motiv
că între strâjile vii, pomenite
în carte, apare şi tatăl ei. Viorelu’ lui D’iurii mă acuză că am apelat la
informatori cu memorie slabă, care au omis să-mi spună întâmplări cu adevărat fabuloase din trecutul satului.
Ceea ce mă bucură foarte tare este faptul că mulţi au venit spre mine şi mi-au
adus noi poveşti, care vor constitui volumul al doilea.
Există
oameni care se nasc cu un spirit ludic foarte dezvoltat şi toată viaţa lor sunt
nişte jucăuşi. Fac tot felul de şotii, unele adevărate trăsnăi, pun la cale
„încurcături”, care au impact asupra
tuturor celorlalţi. Când îi întâlneşti, sunt mereu cu zâmbetul pe buze
şi-ţi dau impresia că „nu dau una pe
două”, că viaţa trebuie să ne-o petrecem
cu ingredientele satirei şi umorului, cu sare şi cu piper.
Eroii
poveştii mele, Văsălica Babii şi Viorelu’
lui D’iurii, au adunat deja şapte
decenii de viaţă, dar nici acum nu se pot abţine să nu mai pună la cale câte-o
şotie. I-am adus împreună şi le-am dat ocazia să depene amintiri. Pentru mine,
asemenea oameni înseamnă foarte mult. Mă simt privilegiat. De fiecare dată când
tolba cu poveşti mi se goleşte, mă duc pe Deal şi mă întorc cu ea plină,
BESÈRICA DIN PEMNIŢĂ
- Domnule
profesor, începe Viorel, pă vremea coptilăriei noast’e, uliţa Dealului era
plină de prunci. Să veiz’ jocuri ! Care de care mai faine: “ De-a besèrica”,
“De-a crâşma”, “De-a zgriminţèşu’” şi câte şi mai câte. Amu, tăţ’ pruncii îi
poţ’ număra pă jèjete.
- Şi eram
tare bolunz’, completează Văsălica
Babii. Îi şi ajutam pă părinţ’, da şi de jucărei avèm vrème.
- La noi,
în pemniţă, ne-am făcut besèrică. Am dus
acolo tăt ce trăbă. Icoane, şterguri, cruci, cărţ’, iconostas, prapori. Ne-am
făcut şi candilă dint’o cutie de conserve, prinsă cu neşte lănţuguri. Punèm pă
cărbuni aprinşi răşină de brad şi scotè on miros tare fain. Io am fost popa.
Ştièm tătă liturghia de la A la Z. Măicuţa mn-io făcut haine de popă, că era
tare credincioasă şi i-o plăcut că ne-am aflat on joc aşè de cuminte. Ne-am
făcut şi clopot, dint’o roată de vagon.
O bătè fătu, cu nişte ciocane, hăpt cum să trag clopotile de la besèrică. A
noast’e să auzèu până în Orţâţa. Văsălica Babii era prim-corator, Iuănaş, diac,
Iuănu lui D’iord’ia Mitrului, făt. În tătă dumineca şi în sărbători ţânèm
slujbă. Când era slujbă la besèrică, era
şi la noi în pemniţă. Besèrica era plină
de prunci. Ne rugam din tăt sufletu’, în jerunţ’. Tăt o fost o treabă serioasă. Câteodată venèu şi femeile la slujbă. Am făcut şi cununii.
I-am cununat pă D’iord’ea Negrii cu Margareta Măriii Petrii Savii şi pă Iuănu
lui D’iord’ia Mitrului cu Anica Rujii.
- Io, ca
prim-corator, asiguram besèrica cu tăt
ce trebe, da’ eram şi tare aspru cu disciplina, intervine Văsălica. Pă
Iuăn, fătu’ besèricii, l-am restenit pă cruce,
pânt’u simplu motiv că n-o vinit să tragă clopotile înt’o duminecă. Bietu’
de el, n-o putut vini că l-o trimăs
tată-so undeva, da’, disciplina-i
disciplină. Şi el o fost de acord că merită pedeapsa. Tri zâle am
cioplit pă cruce. O cruce mare, că abdè am putut-o duce patru coptii până în
fundu’ ogrăzî. L-am legat cu funii de mânuri
şi de pticioare, apoi am rădicat-o. Iuăn râdè. După ce u-am întărit
bine, careva ne-o propus să mèrem la vânătoare de ciori, pă Dealu’ Ţâlichii. Am
luat on pistol din streşina căsî, că pă vrèmè aceiè tăţ’ avèm arme, cum o fost
rămasă după război. Şi ne-am dus tăţ’, uitând de Iuăn. El o stat, cât o
stat, pă cruce, da’, di la o vreme, o început să-l doară mânurile
şi pticioarile, că l-am fost legată tare strâns. O început să plângă, da’ nu
l-o auzât nime, aculo, în fundu’ ogrăzî.
O trecut ceva vreme până l-o auzât Iulii lui Clapa. S-o dus să vadă ce-i. Când
l-o văzut şi-o făcut cruce. O crezut că-i hăpt
Christos, că nu vidè tare bine.
Da’, era pè mnicuţ. Apoi, ş-o dat
sama că-i Iuăn. Tare rău plânjè. S-o dus şi i-o spus la mă-sa. Femèia era tare
ocupată şi numa’ de prostiile lui Iuăn nu-i
ardè. O luat o botă şi s-o dus în deal. Era tare nervoasă şi, când l-o văzut, i-o tras o câteva bote. Ştiè că de-l dezleagă
nu-l mai poate ajunje, aşè că l-o bătut acoalè,
pă cruce. L-o dezlegat cu greu.
Săracu’, tăte mânurile şi pticioarile i s-o fost umflată, erau numa’ vinete. De
mai stătè mult aculo păţè hăpt ca Iisus.
ZGRIMINŢÈŞU’
- Dăcă nu
ploua mai multă vrème, făcèm ruji de ploaie. Iuăn trăjè clopotile şi noi citèm
în besèrica din pemniţă rujile de ploaie. Nu pè am reuşit noi cu adusu’ ploii,
recunoaşte Viorel, da’ am reuşit cu zgriminţeşu’.
- Ce-i
acela, zgriminţeş ?
- On fel de
spiriduş, de pricolici, care alunga norii şi furtuna. Am aflat de la bătrâni,
că şi ii o făcut.
- Şi cum
procedaţi?
- Cănd vinè
furtună mare, fujèm tăţ’ la besèrică. Iuăn bătè clopotu’ înt’o dungă, cât de tare putè. Mai vinè şi
Nelu lui Mnihaiu lui Mnihai să-l ajute. Citèm rugăciuni de apărare. Tăţ’ stătèm
în coate şi-n jerunţ’, ne rugam foarte tare. Apoi ieşèm afară. Văsălica Babii,
că el o fost zgriminţeşu’, lua o rudă de v’o
2-3 metri. Noi ne punèm în spatile lui, popa, diacu, fătu, tăţ’.
Scotèm şi praporii. Pornèm pă uliţă. Io , ca popă, zâcèm
rugăciuni, Iuănaş cânta, Văsălica, cu bota împujè norii. Tăt strâga : “Nè,
nori, Nè, nori, hois, nori, cea, nori !” .Strâga că-l auzè tăt Dealu’. Merèm până în capătu’ uliţî, până la
Şuştăru’, şi iară înapoi. Tăţ’ delurenii
ieşèu la vrajniţă şi ne vadă. Unii îşi făcèu cruci, când ne vidèu. Văsălica tăt împunjè norii şi
tăt strâga. Nu ne lăsam, până când, di la o vrème, numa’ vidèm cum norii îl ascultă pă Văsălica.
Aşè umblau cum îi dirija el, apoi dispărèu. Nici nouă nu ne vinè şi crèdem cum
să poate una ca asta. Aşè ne bucuram ! Rădèm şi ne sărutam de bucurie.după ce
reuşèm. Tăţ’ rămânèu trăzniţ’. Noi merèm în beserică, ne punèm în jerunţ’
şi-i mulţumnèm lui Dumnezo.
- Io eram
cel mai obosât, completează Văsălica, după atăta împuns şi strâgat căt’ă nori.
Gândèi că mă apucă oarice, când îi vedèm că mă ascultă. Aşè ca o ameţală. Îţ’
dai sama, cât eram de mnicuţ, şi poci dirija tăt ceriu’ de nori ?
MĂTRĂGUNA
- Ne-am
fost făcută ş-o crâjmă, revine Viorel, în coşu’ de mălai, în curte la Măria Nuţului, Bondoaie, cum îi
zâcèm, noi, bunica lui Iuănaş. Vindèm,
aculo, apă îndulcită cu mnière, tăt felu’ de mărfuri. Cel mai bine trecè
mătrăguna. O vindèm mai ales la bătrâni. După ce o aducèm din pădure o punèm la
ilestit, în pălincă. Bătrânii îşi făcèu frecţii la pticioare şi băi. Îşi punèu
apă în ciupă şi în apa acèiè turnau on ptic de mătrăgună ilestită. Una,
două, îi îngăduièu durerile. Vindèm şi
coşte de mnière, pă care punèm 2-3
pticuri de mătrăgună. Cu ce câştigam, ne cumpăram ce ne trăbuiè la besèrică.
Tăte o mărs bine, până când n-am mai
putut-o răbda pă Ana Andreichii Tarbii.
Iè ne tăt pârè la părinţ’. Numa cu pâra să ocupa. Ne tăt urmărè tătă zua şi ne
pârè. Din cauza ii tăt căpătam de bătut. N-am mai putut-o răbda şi ne-am
hotărât s-o bolunzâm cu mătrăgună.
- Şi noi am
fost tare bolunz’, şi de n-am băut
mătrăgună, zâce Văsălica. O-am atras pă
Ana cu ptersăci. Neşte ptersăci tare bune, coapte, dulci. Le-am dejdiocat şi
le-am vândut, ca bomboane, În cîteva am pticurat mătrăgună. Pă alea i le-am
vândut la Ana. O luat una şi-o zâs că-i
tare bună. Apoi, o mai cumpărat două. N-o sâmţât deloc gustu’ de mătrăgună.
O mărs acasă. Dup v’o două ore, numa’ o videm că ièsă în uliţă şi o ie la
fugă, strâgând : “Feriţ’ că vine acceleratu’, feriţ’ că vine acceleratu’ !”. O
tăt fujit aşè cam on ceas. De la o vrème o sărit la femei şi le scoată uătii. Abdè s-o putut apăra de iè. După ce s-o urât,
s-o băgat în casă şi s-o apucat să omoare păduti di pă păreţ’. O fost bolunzâtă
cu tătu.
- Noi,
pândèm di după garduri. Ne-am temut c-a muri. Apoi, ne-am dat sama ce putèm
păţî, zice Viorel. Badea Îndreica, tata fetii,
era on om tare violent. On turbat de om. De-i murè fata, ne omorè şi el pă noi. Mama Anii nu ş-o dat
sama ce s-o întâmplat, ş-o dat sama
Anica Rujii. O vinit şi i-o spus la măicuţa. Măicuţa s-o apucat de plâns şi de
văitat : „Măi, pruncule, măi, pruncule, numa’ rèle-mi faci ! A vini bolundu’ de
Îndreica şi ne-a omorî pă tăţ’”. Şimon, frate- mneu, ne-o ascuns în batoză.
Ne-o adus şi mâncăm mălai şi slănină. Am stat acolo până pă la mnezu’ nopţî.
Atunci o vinit acasă badea Îndreica, din
Stremţ, că lucra aculo, la moară. Nici
n-o apucat să mânânce. Când o văzut că Ana omorè pădutii di pă păreţ’ şi o aflat ce-o păţât, o luat
furcoiu’ şi-o ieşit şi ne coate, ca şi ne omoare. Ne-o cotat p’în tăte căsâle,
p’în tăte sinalauăle. Era ca turbat. După mnezu’ nopţî o vinit acasă şi
tătuca, D’iurii D’iord’ichii, fie iertat ! Iera primar şi o fost foastă pă la
judeţ, la Zălauă. Măicuţa i-o spus, plângâd, ce trăsnaie am mai făcut şi că-s
ascuns în batoză. Nu m-am temut că m-a bate, că i-am fost tare drag. O luat o
puşcă de vânătoare, o încărcat-o, şi s-o
dus la Îndreica în casă. I-o zâs, calm, cu voce impunătoare : „Mă, Îndreică, să
nu faci v-o mişcare, că te puşc. Taci şi ascultă. Calmează-te. Dăcă fata ta
păţeşte ceva, io îţ’ dau tăt ce am,
pământurile şi tractoru’, cu batoză cu tăt. Numa’, lasă pruncii-n pace. Ai
înţăles ?”. Încolţît, Îndreica, s-o mai muièt, da’ tăt nu s-o lăsat : “Mnie
nu-mi trebe avèrea ta, da’, de păţèşte fata oarice, io vă omor pă tăţ’ “. Apoi,
o vinit la noi şi-o strâgat şi ieşim din batoză şi să mèrem şi ne culcăm.. Cătă
dimineaţă, Ana o căzut înt’on somn adânc, de gândèi că-i moartă. O durnit tătă
zua. Noi urmărèm tăt. Cătă sară s-o
trezât. O fost iară normală, numa’ nu ş-o
mai amintit nimnica din ce-o păţăt. Ne-o vinit şi noauă inima la loc.
Ne-o fost mnilă de iè, da’ o meritat-o. Când ş-o revenit cu tătu, i-am spus. De-atunci, nu ne-o mai pârât altu.
„Săracă
lume demult,
Fain-o fost, iute-o trecut”
prof. Traian Rus, septembrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu