Hrană, apă, energie
Dr. Călin Georgescu
Pentru România,
conceptul de dezvoltare durabilă oferă o nouă viziune şi reprezintă însăşi esenţa
proiectului de ţară pentru următoarele decenii. Obiectivul strategic naţional este,
în această lumină, atingerea şi chiar depăşirea în unele privinţe a nivelului
mediu al statelor membre ale Uniunii Europene (UE) la principalii indicatori ai
dezvoltării durabile în domeniile economic, social şi uman spre orizontul
anilor 2020-2030.
Ţintele
intermediare de etapă se stabilesc printr-o largă consultare a forurilor de
decizie cu toţi factorii relevanţi: mediul de afaceri, comunitatea ştiinţifică şi
societatea civilă, fiind sprijinite pe bugete multianuale corelate cu programările
financiare ale UE. Eficienţa, rentabilitatea şi efectul social sunt indicatorii
de bază: trebuie să obţinem o valoare adăugată cât mai mare, cu un consum cât
mai mic de resurse. În acelaşi timp, trebuie să rezolvăm în ritm accelerat
unele probleme care în ţările din Vestul Europei şi-au găsit răspuns cu decenii
în urmă. Ce facem mai întâi? Pare un răspuns imposibil de dat, numai că nu aşa se pune problema. Trebuie să
le facem pe toate, cu chibzuinţă şi realism, dar mai repede şi mai bine. Avem
convingerea că, în condiţiile apartenenţei la Uniunea Europeană, transformarea
radicală a calităţii vieţii în România poate avea loc în cursul unei singure
generaţii – cea de azi!
Atingerea obiectivelor-ţintă
propuse de strategia revizuită şi actualizată pentru dezvoltarea durabilă a României
nu poate fi garantată pe termen mediu şi lung decât dacă structura şi funcţionarea
sistemului politic şi socio-economic se dimensionează şi se adaptează continuu
la configuraţia şi capacitatea de suport a capitalului natural, material, social
şi uman de care dispunem. Diferenţa pe care o marchează acest concept faţă de
alte planuri şi programe consistă în a fundamenta necesitatea schimbării pe raţionalitatea
economică şi suportabilitatea socială.
Un asemenea
pas de dimensiuni istorice reclamă în mod imperativ realizarea unui consens naţional,
acceptarea unei strategii a interesului comun, care ar trebui să se ridice
deasupra confruntărilor politice şi momentelor electorale. Va fi un test de
maturitate pentru partidele politice și societatea românească, în general – în
ce măsură vor şti să-şi însuşească o asemenea viziune strategică şi să
garanteze îndeplinirea ei. De modul în care se vor alcătui şi implementa
programele de guvernare va depinde dacă drumul va fi mai scurt sau mai lung.
România deţine
un capital natural superior multor altor ţări membre ale Uniunii Europene. Dezvoltarea
durabilă este domeniul unde putem concura de la egal la egal în cadrul UE, cu condiţia
să lucrăm cu seriozitate şi realism. În funcţie de rezultate, priorităţile strategiei
vor putea fi reajustate la câţiva ani, sperăm în direcţia stabilirii unor ţinte
şi mai ambiţioase. Viitoarele programe sectoriale şi regionale vor trebui să
ţină cont de valoarea autentică a patrimoniului natural, material, social şi
uman existent. Există premise reale ca România să devină un exemplu european de
utilizare şi de conservare raţională a resurselor, în condiţiile unei dezvoltări
echilibrate şi ale creşterii continue a calităţii vieţii.
Ideea de
sustenabilitate presupune o corelare organică între dezvoltarea diferitelor
sectoare ale economiei şi societăţii, pe de o parte, şi între regiunile ţării, precum
şi alocarea corespunzătoare a resurselor financiare disponibile în funcţie de
priorităţile convenite. Pentru a decide ce avem de făcut şi în ce ordine, trebuie
să avem o înţelegere clară a situaţiei în care ne aflăm. Tranziţia la democraţia
funcţională şi economia de piaţă a fost în România prelungită şi dureroasă. Să învăţăm
din eşecuri şi să valorificăm succesele, atâtea câte au fost! Dar important
este să privim înainte şi să construim cu stăruință, profesionism şi încredere
un viitor mai bun.
Direcţii prioritare de acţiune
1. Întărirea instituţiilor
fundamentale ale statului şi a ordinii constituţionale. Paralel cu adâncirea democraţiei la
toate nivelurile, un efort naţional de o asemenea anvergură cere o consolidare
a rolului de îndrumător şi coordonator al statului. Principalele instituţii
democratice, ce corespund autorităților legislativă, executivă și judecătorească,
trebuie să găsească modalităţile practice de a conlucra armonios şi eficient
spre binele ţării, evitând blocajele artificiale şi confruntările sterile.
Fiecare persoană investită cu putere de decizie trebuie să poarte în primul
rând răspunderea profesională și morală şi, după caz, juridică pentru faptele
sale. Un rol hotărâtor în privinţa monitorizării şi controlului asupra
performanţei funcţiei publice revine organismelor societăţii civile care
răspund cu adevărat menirii lor, precum și unei presei scrise şi audiovizuale ce
respectă propriile norme deontologice.
2. Însuşirea conceptului şi practicii
de dezvoltare durabilă ca element central al politicii de stat. Lipsa de viziune pe termen mediu şi
lung este moştenirea păguboasă a tuturor guvernărilor care s-au perindat la
putere în ultimul sfert de veac. Avem nevoie de o idee unificatoare, capabilă să
mobilizeze în mod conştient contribuţiile celor mai bune minţi ale ţării spre
un scop precis, idee care să se bucure de acceptare şi sprijin din partea populaţiei.
Conceptul dezvoltării durabile ne oferă o asemenea alternativă. Este vorba de
un ansamblu de politici publice şi de măsuri practice coerent articulate, cu
orientare precisă spre asigurarea bunăstării şi satisfacţiei personale a
oamenilor. Fiecare om, fiecare familie, fiecare comunitate trebuie să ştie cu cât
îi va fi mai bine peste 5, 10, 20 de ani şi ce trebuie să facă pentru aceasta.
3. Modernizarea sistemelor de sănătate,
învăţământ, cercetare şi inovare. Într-o ambianţă concurenţială tot mai acută, valorificarea
avantajelor comparative prin racordarea la noua economie civică, bazată pe
solidaritate socială, demcraţie economică, cunoaştere şi creativitate este o
chestiune de supraviețuire și propăşire ca națiune. Iar la acest capitol România
stă rău, aflându-se pe unul dintre locurile codaşe în Uniunea Europeană. Starea
de sănătate a populaţiei, echiparea ei cu acele cunoştinţe şi deprinderi care
sunt indispensabile pentru societatea de mâine reprezintă condiţii obligatorii
pentru menţinerea şi avansarea ţării în plutonul ţărilor civilizate. Într-o
primă etapă, nici un sacrificiu nu este prea mare pentru reajustarea bugetelor naţionale
în favoarea sănătăţii, învăţământului şi
cercetării. Redresarea situaţiei demografice, care tinde să devină catastrofală,
este, de asemenea, o necesitate stringentă care trebuie abordată printr-un
program naţional cu bătaie pe mai multe decenii.
4. Stimularea şi dezvoltarea
capitalului naţional prin politici monetare ferme, reducerea şi raţionalizarea
fiscalităţii. Dacă
datele din ultimii ani indică o oarecare redresare macroeconomică, rămâne un
fapt că România are nevoie de eforturi mult mai mari pentru a depăşi decalajele
care încă o despart de statele avansate. O relansare economică vizibilă şi
substanţială pe toate fronturile principale de acţiune este, prin urmare,
absolut necesară. Atragerea mai multor investiţii străine directe este doar o
parte din răspuns. Direcţia principală trebuie să fie încurajarea şi
sprijinirea formării unui capital autohton solid, capabil să concureze cu
succes pe pieţele interne şi internaţionale, de la sectorul financiar-bancar şi
până la antreprenoriatul dinamic de la firul ierbii în industrie, servicii,
agricultură şi silvicultură. În consonanţă cu tendinţele dominante în lumea
modernă, povara fiscalităţii trebuie să se mute de la impozitarea muncii spre
taxarea consumului de resurse.
5. Descentralizarea deciziilor
economico-sociale conform principiului subsidiarităţii. Aceasta înseamnă că toate hotărârile
principale privind dezvoltarea în profil teritorial a localităţilor, judeţelor şi
regiunilor trebuie să se ia la cel mai scăzut nivel de organizare
administrativă care le poate asigura fezabilitatea şi eficienţa.
Descentralizarea deciziei presupune şi alocări bugetare mai substanţiale, cu
grijă pentru menţinerea unui echilibru raţional între regiuni, în condiţiile menținerii
integrității statului naţional român unitar și a prerogativelor sale în ceea ce
privește asigurarea dezvoltării de ansamblu, armonioase a țării. Stimularea iniţiativei
la nivel local reclamă o îmbunătăţire considerabilă a calităţii procesului
decizional şi a profesionismului în planificare şi în activităţile
administrative, care devin tot mai complexe. Implicarea activă a cetăţenilor şi
a comunităţilor capătă astfel o importanţă primordială în evaluarea şi
corectarea performanţei efective a autorităţilor locale.
6. Relansarea agriculturii, asigurarea
independenţei alimentare a ţării, securitatea energetică. S-a spus cu deplin temei că hrana,
apa şi energia sunt factorii esenţiali ai progresului în secolul XXI,
componente vitale ale avuţiei şi securităţii naţionale. Conform aprecierii
experţilor internaţionali, România dispune de un potenţial considerabil în
toate aceste trei compartimente, în special în agricultură, peste media
statelor Uniunii Europene. O privire responsabilă în viitor arată că punerea în
valoare a posibilităţilor de care dispunem poate contribui decisiv la
realizarea unui salt cantitativ şi calitativ, cu rezultate palpabile în
ameliorarea generală a nivelului de trai. Modernizarea şi diversificarea activităţilor
productive şi a serviciilor de tot felul în mediul rural, în care trăieşte încă
un segment semnificativ al populaţiei, trebuie să se facă în condiţiile
strictei respectări a integrităţii mediului înconjurător, cu adaptarea progresivă
la efectele schimbărilor climatice previzibile. România trebuie să devină un
Centru European de Excelenţă pentru agricultura organică şi sustenabilă. Adoptarea
unui plan de dezvoltare dinamic, pentru ca resursele naturale să fie exploatate
în beneficiul românilor; crearea unui Fond Suveran, alimentat de redevenţele şi
profitul rezultat din exploatarea sustenabilă a resurselor naturale.
7. Ocrotirea familiei, securitatea
personală şi egalitatea de şanse a individului. Pentru orice guvernare responsabilă
preocupările în domeniul social trebuie să se situeze la loc de frunte în ceea
ce priveşte ocrotirea familiei ca nucleu al alcătuirii sociale, grija faţă de tânăra
generaţie, ca şi faţă de persoanele vârstnice sau păturile defavorizate prin
incluziune socială activă. Siguranţa oamenilor şi a proprietăţii onest
dobândite trebuie să fie asigurată prin măsuri ferme, fără compromisuri.
Combaterea efectivă a criminalităţii şi corupţiei, indiferent de poziţia
persoanelor vizate, trebuie să iasă din tiparul acţiunilor de campanie şi să
devină o constantă a muncii organismelor de ordine publică şi a sistemului
judiciar, fără favoritisme sau discriminări. Încrederea publicului larg în
imparţialitatea şi independența justiției, precum și în imunitatea acesteia la
orice încercare de imixtiune a politicului trebuie să dea măsura profesionalismului
şi eficacităţii în acest domeniu.
8. O politică externă şi de
securitate dinamică şi constructivă pe plan regional, european şi global. Respectându-şi strict obligaţiile faţă
de alianţele, organismele şi parteneriatele din care face parte, România poate şi
trebuie să-şi asume un rol mai consistent în afacerile internaţionale, atât pe
plan bilateral cât şi în contextul mai larg al globalizării. Criza economică şi
financiară a dovedit o dată în plus însemnătatea diversificării relaţiilor
externe şi a păstrării unor pieţe tradiţionale. Rolul diplomaţiei române în
promovarea intereselor economice ale ţării peste hotare trebuie întărit substanţial,
cu participarea efectivă a mediului naţional de afaceri. România trebuie să-şi
asume clar, în termeni conceptuali şi în acţiunea practică, responsabilităţile
care îi revin în zona extinsă a Mării Negre, în bazinul Dunării şi în regiunea
Balcanilor. România trebuie să își afirme vocația de punte de legătură și spațiu
de dialog și complementaritate între culturi și să își valorifice avantejele
decurgând din poziția geografică privilegiată, pe traseele viitoare ale
schimburilor comerciale și de energie, între Estul și Vestul spațiului eurasiatic.
În acest context, se impune ca țara
noastră să-şi reia activismul cunoscut în cadrul organizaţiilor internaţionale
guvernamentale şi neguvernamentale, în special în sistemul ONU. Consolidarea
capacităţii de apărare a ţării nu este doar un angajament faţă de aliaţi, ci o
cerinţă vitală a securităţii naţionale într-un context complicat al relaţiilor
internaţionale.
Strategia
pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, adoptată în 2001 şi reînnoită în
2006, identifică şapte provocări cruciale şi două teme transsectoriale a căror
realizare va consolida capacitatea concurenţială a Europei precum şi rolul său
de liderat în abordarea raţională şi responsabilă a problemelor globale. La
fiecare dintre aceste capitole România este încă deficitară, iar eforturile de
aliniere la performanţele medii europene vor fi considerabile.
· Schimbari climatice şi energie curată. România este încă o ţară energofagă. Intensitatea
energiei primare şi energiei finale este de 3 ori mai mare decât media europeană,
în contextul în care accesul la resursele de petrol şi gaze devine tot mai
costisitor. Dependenţa de importul de energie primară a ajuns la 25% la gaze
naturale şi petrol, cu tendinţe de creştere pe măsura epuizării resurselor
proprii. Dacă nu vom îmbunătăţi eficienţa energetică cu cel puţin 20%, România
va depinde de importurile de energie în proporţie de 80% în 2030.
Infrastructura energetică este în mare parte învechită şi ineficientă, iar
efectele negative asupra mediului continuă să fie substanţiale. Folosirea resurselor
regenerabile de energie (eoliană, solară, micro-hidro, biomasă) se află abia la
început.
· Transport. Cererea
de transport raportată la PIB este de 4 ori mai mare decât media europeană, în
special datorită modificării masive a structurii transportului, cu accent rapid
în creştere pe cel rutier. Ritmul lent de modernizare a infrastructurii şi a
mijloacelor de transport creează probleme economico-financiare şi contribuie la
poluarea mediului.
· Producţie şi consum. Evoluţiile curente nu sunt sustenabile. De pildă, în perioada 2001-2007 s-a
realizat o creştere economică de 62,3%, faţă de 2000, dar cu un consum de
resurse cu 71,4% mai mare. Creşterea s-a bazat, aşadar, pe consumul suplimentar
de resurse, iar nu pe valorificarea lor superioară. Faptul că România consumă
mai mult decât produce se reflectă şi în deficitul balanţei comerciale şi de
cont curent. Deşi România este o ţară cu mare potenţial agricol (9,7 milioane hectare
de teren arabil şi 14 mil ha teren agricol), ea importă de peste 3 ori mai
multe produse agroalimentare decât exportă, deficitul fiind de aproape 2 miliarde
de Euro.
· Conservarea şi gestionarea resurselor naturale. Capacitatea de suport a capitalului
natural este depăşită, iar decalajul tinde să se mărească în măsura în care o
seamă de programe sectoriale urmăresc obiective contradictorii şi intră în
conflict cu însuşi conceptul de dezvoltare durabilă, aşa cum este formulat în
documentele UE şi în Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă din 2008,
generând, evident, efecte negative pe termen lung. România a ajuns să fie o ţară
săracă în păduri, ceea ce explică gravele dezechilibre ecologice şi frecventele
catastrofe naturale din ultima perioadă. Pe ansamblu s-a redus potenţialul
productiv şi coprotectiv al pădurilor, cu consecinţe asupra stării economice şi
ecologice a României[OS1] . România este printre statele cu
resurse de apă relativ scăzute şi inegal distribuite. Sistemele de apă curentă
acoperă consumul pentru numai 65% din populaţie. Doar 33% din locuitorii din
mediul rural sunt conectaţi la furnizarea apei curente, faţă de 85% în UE, şi
numai 10% la canalizare. Deşeurile trebuie să fie considerate o resursă, iar nu
ceva care poate fi aruncat. Bucureştiul produce 7.000 de tone de deşeuri
menajere pe zi, care au un potenţial de valorificare de 60% pentru producerea
de energie, 30% reciclare şi 10% recuperare de metale diverse.
· Sănătate. România
are încă cifre de mortalitate şi morbiditate care o situează pe unul dintre
ultimele locuri în Europa. Avem cel mai mare număr de morţi prin infarct
miocardic, îndeosebi la vârste tinere, iar incidenţa continuă să crească. În
2014, mortalitatea infantilă este în România cu peste 30% mai mare decât în Bulgaria
şi de cinci ori mai mare decât în Norvegia, iar incidenţa tuberculozei de 2,5
ori mai înaltă decât în Bulgaria şi de 15 ori mai mare decât în Norvegia. Persistă
deficienţe serioase în privinţa infrastructurii sistemului de sănătate şi
discrepanţe regionale în furnizarea serviciilor medicale, mai ales în mediul
rural.
· Demografie, migraţie, incluziune socială. România se află într-un declin
demografic prelungit, prin deteriorarea structurii pe vârste a populaţiei şi
accentuarea procesului de îmbătrânire demografică, cu toate consecinţele
economice şi sociale complexe care rezultă din această situaţie. Între 1990 şi 2007,
România a pierdut 1,7 milioane de locuitori, ceea ce reprezintă 7,3% din total,
fără a lua în considerare milioanele de români aflaţi la muncă în străinătate. Prognozele
indică faptul că în 2020 populaţia va ajunge la 18 milioane, iar în 2030 la 17 milioane,
pentru ca în 2050 să ajungă la mai puţin de 15 milioane. Migraţia oficială este
de câteva sute de mii de persoane, dar numai Italia a anunţat prezenţa a 2 milioane
de români, iar Spania a 1,5 milioane. Se constată carenţe în privinţa
extinderii teritoriale şi gradului de acoperire a serviciilor sociale, mai ales
cele destinate copiilor şi diferitelor grupuri defavorizate.
Probleme specifice României
Educaţia şi formarea profesională. „Cum arată şcoala astăzi, aşa va arăta
ţara mâine“, spunea Spiru Haret în 1895. Calitatea educaţiei este condiţia de
bază pentru ca România să-şi asigure un loc demn în contextul civilizaţiei
contemporane. Deficitul crescând de forţă de muncă calificată care se constată în
prezent va duce inevitabil la constrângeri în dezvoltarea economică şi în domeniul
investiţiilor. Calitatea înaltă a forţei de muncă, iar nu mâna de lucru ieftină
trebuie să devină în viitor avantajul competitiv al României şi factorul de
atracţie pentru investitorii străini.
Din păcate,
la acest capitol performanţele din România lasă încă mult de dorit în comparaţie
cu standardele considerate minimale în Uniunea Europeană. În anul 2006, rata de
părăsire timpurie a şcolii (clasele I–XII) a fost de 19% faţă de media de 14,9%
în UE, ajungând până la 10% în 2010. Ponderea elevilor de 15 ani care nu
reuşesc să atingă nici nivelul de alfabetizare ştiinţifică a fost în 2008 de
52,7%, faţă de 19,4% cât este media UE, şi depăşeste 60% în 2014. Proporţia
profesorilor cu rezultate proaste sau mediocre la titularizare era, în 2007, de
60%, faţă de 18% în UE. Cel mai grav, procentul adulţilor care participă la
forme de educaţie permanentă în timpul vieţii era de 1,3%, faţă de media de
12,5% în UE.
Cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi
inovarea. Datorită subfinanţării
cronice a sectorului şi lipsei de atractivitate a carierei în cercetare, s-a
produs un exod de competenţe superioare care vor fi greu de înlocuit pe termen
scurt. Indicele compozit de inovare al României a fost, în 2006, de 5 ori mai
mic decât media UE şi are cea mai gravă tendinţă de scădere din toate ţările
europene. Nivelul de pătrundere a reţelelor de tehnologie informaţională, de
dotări şi de folosire a comunicaţiilor digitale în relaţiile cu autorităţile
publice situează România pe unul dintre ultimele locuri în UE.
Dezvoltarea rurală. În mediul rural trăieşte 45% din
populaţia României. Populaţia ocupată în agricultură este de 32,2% din total,
dar contribuie la PIB cu mai puţin de 8%, iar România importă pentru consum alimente
în proporţie de peste 80%. Modernizarea ruralului, necesară şi inevitabilă, nu
trebuie să ducă la dispariţia îndeletnicirilor, meşteşugurilor şi valorilor
spirituale şi culturale ale satului. Viitorul demografic al oraşului este
depozitat la sat. Indicele fertilităţii este aproape dublu în mediul rural faţă
de cel urban.
Ce propunem
· Cooperarea ca modus operandi, nu
numai al economiei, ci al întregii societăți românești. Dezvoltarea
din nou a reflexului de încredere reciprocă, o trezire a imboldului asociativ
şi a spiritului de întrajutorare sunt absolut necesare. Fără conlucrare şi
dăruire nu pot renaşte micile comunităţi, care stau la baza oricărei societăți
sănătoase, nu se poate concepe crearea și răspândirea largă a bogăţiei şi a
autonomiei economice.
· Însuşirea şi aplicarea principiului:
„Menţine sănătos ceea ce te menţine sănătos“. O abordare holistică, ca structură
şi funcţionalitate, a întregului sistem al dezvoltării naţionale, prin integrarea
organică a componentelor economice, sociale şi de mediu.
· O economie civică, bazată pe
solidaritate socială, capitalizarea micului producător și remoralizarea
mediului de afaceri și a clasei politice. Întrepătrunderea
factorilor economici şi a celor sociali nu se face însă prin privilegierea statului
dădacă şi prin redistribuirea egalitaristă de tip socialist, ci prin
răspândirea largă a unor forme asociative de proprietate productivă (asupra
pământului, uneltelelor, resurselor de educaţie) şi prin accesul facil la capital
ieftin.
· Asigurarea sustenabilităţii pe termen
lung a consumului energetic şi de materiale pe baza evaluării realiste a capacităţii
de suport a capitalului natural şi ameliorării semnificative a productivităţii
resurselor.
· Concentrarea preocupărilor şi investiţiilor
în educaţie şi formare profesională, cercetare şi inventică, aplicarea rapidă în
practică a tehnologiilor de vârf, promovarea consecventă a criteriilor de
ecoeficienţă. Adoptarea unei opţiuni clare pentru profesionalizarea forţei de
muncă.
· Un sistem economic şi social mai
echitabil, mai moral şi mai stabil.
· Menţinerea unor rate de dezvoltare
economică sustenabilă, cu păstrarea echilibrelor macroeconomice, susţinute de
un buget naţional multianual corelat cu prevederile de programare financiară a
UE. O creştere a PIB apropiată de nivelul potenţial, cu rate medii anuale
superioare mediei UE: de 4,8-5,0% în perioada 2014-2020 şi 3,8-4,2% în
intervalul 2021-2030. Prin sporirea productivităţii resurselor (raportul între
PIB şi consumul de resurse), se poate asigura peste 60% din creşterea economică
(fara consum suplimentar de resurse). Dezvoltarea economică să se bazeze cu
prioritate pe capitalizarea micului producător şi susținerea piețelor locale.
· Modernizarea treptată a
macrostructurii economice; îmbunătăţirea guvernanței întreprinderilor, a
managementului micro- şi macroeconomic.
· Încurajarea unor noi forme de
proprietate productivă menite să reziste mașinațiunilor și presiunilor venite
din partea speculatorilor. De exemplu, cooperativele, băncile populare,
întreprinderile cu lucrători-proprietari sunt
forme de capitalism democratic care au rezistat cu succes în fața
intervențiilor și presiunilor răuvoitoare ale piețelor financiare.
· Asigurarea unei rate de investiţii
mai mari decât în ţările cu economie matură din Europa şi diversificarea
resurselor de finanţare.
· Dezvoltarea regională echilibrată şi
corelată cu evoluţiile sectoriale; modernizarea amenajării teritoriului şi a planificării
spaţiale; urgentarea finalizării cadastrului general.
· Dezvoltarea accelerată a serviciilor
care produc o valoare adăugată de 1,4 ori mai mare faţă de consumul de resurse.
Contribuţia actuală a serviciilor la PIB este în România de 49%, cea mai redusă
din UE (Bulgaria are 59%, iar celelalte ţări au 61-77%). Serviciile contribuie
la creşterea competitivităţii în toate celelalte sectoare economice, iar în
mediul rural pot absorbi o parte din forţa de muncă ocupată în agricultură.
· Valorificarea potenţialului însemnat
de economisire a energiei prin creşterea eficienţei energetice, reducerea
pierderilor de energie şi a intensităţii energetice în industrie, în sectorul utilităţilor
publice şi în cel rezidenţial.
· Relansarea agriculturii, pentru a
asigura independenţa alimentară a ţării. Gospodărirea raţională a resurselor de
apă, protecţia pădurilor, conservarea mediului şi a biodiversitatii drept
componente esenţiale ale avuţiei naţionale. Protecţia solului ca primă resursă
strategică a României, alături de fondul forestier, care trebuie să crească la
34% din suprafaţa ţării până în 2030. Revitalizarea economică şi socială a
zonei montane şi a zonelor umede; încurajarea turismului, inclusiv a celui
ecologic, balneoclimateric şi cultural; îmbunătăţirea şi diversificarea ocupării
forţei de muncă în mediul rural, inclusiv în realizarea unor produse de nişă,
tradiţionale sau ecologice. Parteneriatul sat-oraş.
Condiţii
•
Proiectul de ţară
propus îmbină aspectele interne cu cele externe
ale dezvoltării durabile. În ambele sfere este nevoie de afirmarea autorității statului,
de funcționarea optimă a instituțiilor democratice și a mecanismelor economiei
civice, prin conlucrarea fertilă dintre sectorul privat şi partenerii sociali.
• Aplicarea
principiilor bunei guvernări reclamă o mai mare transparență și
responsabilizare, prin continuarea reformei administrației publice, la nivel
central și local. Descentralizarea după principiul subsidiarității trebuie
accelerată pentru a defini mai clar responsabilitățile și a evalua activitatea
după performanțele efective.
• Îmbinarea optimă a inițiativei private cu o rațională
intervenție publică, în domeniile în care recursul exclusiv la mecanismele de
piață se dovedeşte ineficient și produce risipă de resurse.
• Politicile publice să vizeze efectele pe termen mediu
și lung, nu doar soluționarea temporară a unor dificultăți punctuale sau
conjucturale.
Aici este nevoie de competență și
profesionalism. Pentru a nădăjdui și izbândi avem nevoie de cunoștinte solide,
de hotărâre și curaj, precum și de repere morale ferme, astfel încât viziunea
strategică să devină o parte a gândirii și acțiunii fiecăruia.
[OS1]Poate
ar trebui inserata o cifra despre exportul de biomasa din Romania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu