joi, 27 octombrie 2016
Stalinocrația – consecința logică a cultului personalității
După
cum există oameni și oameni (buni și răi, corecți și necinstiți, înzestrați și șarlatani,
miloși și cruzi etc.), tot așa istoria consemnează personalități incontestabile (acele ființe de mare caracter, care
de-a pururi vor rămâne repere în istoria omenirii prin admirabila lor străduință
până la jertfă în folosul semenilor) și personalități
controversate (fără excepție toți dictatorii, adică acei oameni, care – fie
înzestrați cu multă ambiție și șiretenie, fie cu o inteligență peste medie, dar
totdeauna având de partea lor tainicul consimțământ venit din partea
evenimentelor în derulare – nu doar că sunt condamnați să nu-și poată satisface
cu niciun chip setea de putere în continuă creștere, dar, în goană nebună spre
acest ideal obscur-înșelător, ei își punctează epoca cu fapte ce-i împart în
benefici și malefici).
La
urma urmei nimic altceva decât desfășurarea în timp istoric a celebrei maxime
ciceroniene: „Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter
nu face nimic”!...
Iată
de ce spun că Stalin sau „Omul de oțel” (în rusă, stal=oțel), acest personaj
foarte puțin instruit, mediocru ca inteligență și cu totul detestabil la
capitolul caracter, considerat epifenomen de către istoricul sovietic Roy
Medvedev, stârnește interesul cercetătorilor mai degrabă prin miracolul
ascensiunii la puterea absolută și a deținerii acesteia vreme de peste trei
decenii (din 1922, dată la care – cu toată împotrivirea suferindului Lenin –
ajunge secretar general, și până în martie 1953), decât prin reușitele sale
economico-sociale în folosul tuturor acelor popoare intrate în sfera puterii
lui discreționare, pe care nu s-a jenat să le calce sistematic în picioare cu
absurdul unei politici mai antiumană decât tot ce cunoscuse istoria până atunci
și pe care ținea din când în când să o servească celorlalți sub forma unor
cinice maxime de felul următor: „Moartea unui om este o tragedie, pe când
moartea unui milion de oameni este o statistică”.
Călăuzindu-se
neîncetat după această fioroasă logică a întreținerii fricii și nesiguranței
zilei de mâine printre rude, colaboratori și supuși, ne spune Lilly Marcou în
cartea Stalin – viața privată (Editura
Antet, 1998), „Nevinovăția oamenilor pe care-i trimitea la moarte sau la temniță
nu-l afecta cu nimic”. Dovadă, ne înștiințează Roy Medvedev în lucrarea Despre Stalin și stalinism (Editura
Humanitas, 1991), că „În anii 1936-1938, Stalin a bătut toate recordurile
politice cunoscute în istorie. După cum reiese din izvoare demne de încredere,
în 1936 s-au pronunțat 1116 condamnări la moarte, iar în 1937 – 353.680. Pentru
anul 1938 nu am date, dar cu o mare certitudine se poate vorbi de 200-300 de
mii de oameni. Numai pe motive politice, în acești trei ani au fost arestați
peste cinci milioane de oameni. (...)Numai în închisoarea centrală a N.K.V.D.,
de pe strada Liubianka, se înregistrau circa 200 de execuții în 24 de ore”.
Dar
n-a fost doar Marea epurare din 1936-1938, în care – ne spune același Medvedev
- și-a găsit sfârșitul chiar tatăl său, alături de numeroase cadre de la vârful
partidului (Kirov, Buharin, Enukidze, Ordjonikidze etc.), după ce anterior
fuseseră reduși la tăcere Troțki, Zinoviev și Kamenev (la începutul luptei
pentru puterea supremă, ceea ce echivala de fapt cu neutralizarea lui Troțki,
se constituise celebra troică Stalin-Kamenev-Zinoviev), precum și alături de
floarea mareșalilor și generalilor (Mihail Frunze mort în condiții suspecte,
Tuhacevski, Iakir, Uborevici, Egorov, Orlov, Blüher etc.), de floarea
intelectualității (umanistă, tehnico-științifică) și de cea a satelor.
S-a
mers atât de departe cu nebunia epurării, încât – acuzați de terorism – au fost
arestați de N.K.V.D. și trimiși în justiție până și copiii (în orașul
Leninsk-Kuznețk au fost arestați 60 de copii între 10 și 12 ani), iar în alte
locuri, suntem informați de același Medvedev, n-au lipsit nici scenele
comico-tragice. Astfel, o bătrână colhoznică este acuzată de „troțkism” și
arestată. Neînțelegând fatalul cuvânt, bătrâna tot încerca să le explice securiștilor
că ea nu-i „tractoristă”, deoarece în satul lor bătrânii nu erau făcuți
tractoriști...
Cum
spuneam, n-a fost doar calamitatea stalinistă de la sfârșitul deceniului patru.
Ea a fost precedată de represaliile declanșate împotriva sătenilor la începutul
aceluiași deceniu (îndeosebi împotriva gospodarilor declarați culaci sau
chiaburi) prin colectivizare forțată, silnicia colectării produselor agricole și
masivele strămutări în Siberia, toată această cruciadă fiind urmată în Ucraina
de Sud, Volga de Mijloc, Caucazul de Nord și Kazahstan de cumplita foamete din
anii 1932-1933. Nu numai că în timpul acestui genocid, premeditat de Stalin și
acoliții săi, au pierit de foame (laolaltă bărbați, femei, bătrâni și copii)
peste cinci milioane de oameni (numeroși cercetători, opinează Medvedev,
vorbesc de opt milioane „și probabil că aceștia sunt mai aproape de adevăr”),
dar – în scopul salvării aparențelor – acest asasinat în masă deține și un
veritabil record al monstruozității: au fost interzise toate informațiile
despre foamete; Maxim Gorki și alți scriitori ai regimului băsmuiau cu nerușinare
despre hrana îmbelșugată pe care o primesc toți copiii popoarelor sovietice;
cordoanele de soldați și milițieni nu le permiteau înfometaților să părăsească
zonele calamitate, iar puținii dintre ei care, totuși, ajungeau la oraș, nu
aveau cartele de alimente, așa că nu puteau cumpăra pâine din magazine; nici la
primul Congres la colhoznicilor fruntași din februarie 1933 și nici în ședințele
Biroului Politic nu se spunea nimic de foamete; Stalin insista cu continuarea
exportului de cereale în Europa, deși – afirmă cu temei Medvedev – „jumătate
din cerealele trimise afară în anii 1932-1933, ar fi fost de ajuns pentru a
feri de foamete toate regiunile sudice”.
Marea
epurare a fost completată (sic!) după cel de-al doilea război mondial cu valul
de arestări pornit la sfârșitul anului 1947 și continuat, cu nesemnificative
variații de intensitate, taman până la moartea dictatorului în martie 1953.
De-abia
în faza finală a terorii, când marele satrap se răfuiește cu evreii, Lilly
Marcou admite că „Stalin de după război era încă și mai irațional decât cel din
anii 30”, după ce tot ea menționase în prima parte a cărții că „revoluțiile nu
se fac la centru”, acea cale de mijloc care va fi „unul din elementele
fundamentale ale succesului său final”, și că „Stalin nu știa să guverneze
decât prin forță, complet convins că doar tensiunea și teama puteau să fie
eficace”.
Primele
victime ale acestor represiuni postbelice au fost chiar membrii familiei lui
Stalin: în anul 1947, Evghenia (Ghenia) Zemlianitsina, soția cumnatului său Pavel
Alliluiev, împreună cu fiica ei Kyra, iar în ianuarie 1948, cumnata Ana, sora
mai mare a Nadiei Alliluieva-Stalina, căsătorită cu n.k.v.d.-istul Redens
Stanislav (acesta fusese arestat în noiembrie 1938 și împușcat în februarie
1940). Se pare că „Stalin făcuse din arestarea rudelor apropiate ale
colaboratorilor săi o metodă de verificare a gradului de fidelitate față de el și
politica lui” (L. Marcou).
Potrivit
acestui macabru principiu, Stalin n-a ezitat să aresteze atât soția lui Kalinin
(în cartea Kremlinul anilor ’20, Boris Bajanov îl face pe Mihail Ivanovici „laș și om de
nimic”), cât și pe evreica lui Molotov, cunoscută sub numele conspirativ
„Perla”, impunându-i obedientului său colaborator să divorțeze cu câteva luni
înainte de a-i trimite soția în lagăr sub acuzația că pregătea un atentat
împotriva „marelui” conducător. Iar cei doi staliniști de frunte (Bajanov ni-l
prezintă pe Molotov ca pe un birocrat extrem de sârguincios, capabil să lucreze
fără întrerupere din zori și până noaptea târziu), s-au supus de îndată, lucru
care-i va ajuta să traverseze această primejdioasă perioadă și să moară în
paturile lor – Kalinin în anul 1946 la 70 de ani, Molotov în anul 1986 la 96 de
ani!
Dar
și mai uluitor este faptul că cei doi Molotovi, în pofida încercărilor la care
au fost supuși de către suspiciosul și neiertătorul lor stăpân (ea arestată și
înlăgărată, el – la fel ca Voroșilov și Mikoian – căzut în dizgrația țarului roșu
din anul 1949), au rămas aceeeași fanatici staliniști: la eliberarea din
închisoare, prima întrebare adresată de ea lui Molotov a fost în legătură cu
Stalin (cum o duce); el, același cîine
credincios în 1981, anul ultimului dialog cu Lilly Marcou: „În ciuda greșelilor
pe care le-a făcut Stalin, eu îl consider un mare om, un om fără egal...”
Aceeași
stranie stare de spirit (încredere oarbă sau psihoză colectivă?) bântuie și
printre puținii membri rămași în viață după epurările din familia Svanidze
(familia Ekaterinei Djugașvili, prima soție a lui Stalin și mama lui Iakov,
moartă de tifos în anul 1908) și în familia Alliluiev (cu Nadia, cea care se
sinucide în 1932, Stalin a avut doi copii – Vasili și Svetlana): Svetlana va
susține că Beria a fost instigatorul epurărilor din familia lor, acesta nesuportând
ca alți georgieni, care - de altfel – nu-l înghițeau, să beneficieze de
încrederea conducătorului, ba chiar va încerca să-și dezvinovățească teribilul
tată prin crâncena încăpățânare de care acesta
dădea dovadă față de toți cei care-l dezaprobau: „Tatăl meu nu suporta
să fie contrazis în părerea pe care o avea despre un om. Dacă el renunța la
cineva pe care-l cunoștea de mult timp, dacă acesta era deja clasat în inima sa
la categoria «dușman», era imposibil să ai cu el o discuție despre nefericita
persoană. Nu puteai să-l faci să-și schimbe părerea, să accepte faptul că
persoana nu era un dușman, iar dacă insistai, se înfuria grozav”.
Iată de ce, ne spune
L. Marcou, „Înainte de a muri, uzată, cu mintea rătăcită, Ana încă îl mai apăra
pe cumnatul ei, suportând cu greu criticile lui Hrușciov”, iar în familia
Evgheniei nimeni nu admitea ideea că Stalin ar fi fost vinovat de arestarea ei,
cu toții fiind convinși că ordinul venise din altă parte.
Însăși Lilly Marcou
(născută la Iași în iulie 1936) nu-i atribuie lui Stalin întreaga vină pentru
această politică eminamente criminală, în capitolul Nebunia criminală ea scriind negru pe alb: „La Leningrad marele
responsabil al epurării era Jdanov, în timp ce la Moscova era Hrușciov”!
De parcă putea cineva
din sistem să întreprindă ceva fără știrea și acordul „tovarășului Stalin”, cel
care „nu uita niciodată și mai ales nu ierta pe nimeni” (B. Bajanov). Tot Boris
Bajanov, în calitate de secretar al lui Iosif Visarionovici până în 1928, an în
care a renunțat pentru totdeauna la „raiul socialist”, și dincolo de anumite
note de subiectivism cu tendințe autolaudative (la nici 30 de ani, susține că a
exercitat o influență covârșitoare asupra lui Kaganovici și Molotov, ba chiar și
asupra lui Stalin), în cartea sa Kremlinul
anilor ̕ 20 (Editura
Cogito, 1991) ne furnizează informații de senzație din Comitetul Central (C.C.)
și Biroul Politic, dar mai ales din adevăratul nucleu al puterii sovietice
postleniniste – Secretariatul lui Stalin:
I.Începând din anul
1929, membrii Biroului Politic și ai Secretariatului C.C. s-au transformat în
„simpli executanți ai dispozițiilor lui Stalin”, iar fiecare secretar al
acestuia deținea în cadrul aparatului „o putere mai mare decât chiar președintele
Consiliului de Miniștri sau oricare alt membru al Biroului Politic”.
II.Până la apariția
lui Poskrebîșev, cel care vreme de 18 ani va fi „o adevărată ordonanță a lui
Stalin” și în fața căruia „se vor ploconi – cuprinși de panică – miniștri și
toate mărimile Biroului Politic”, Stalin avea la dispoziție patru secretari.
Secretar șef era Amaiak Nazaretian, un armean calm, instruit, inteligent și
atât de apropiat lui Stalin din perioada caucaziană, încât făcea parte din
foarte restrânsul grup (el, Voroșilov, Ordjonikidze) al celor care-l tutuiau și
i se adresau dictatorului cu Koba, vechiul nume conspirativ al acestuia din
perioada când partidul bolșevic acționa în ilegalitate. Firește, în
incalificabila lui manieră, devenită cu timpul obișnuință, Stalin se va
descotorosi de acest vechi și credincios tovarăș (îl va include în aparatul
Comisiei de Control a sovietelor), pentru ca în anul 1937 să ordone împușcarea
lui. Subordonații lui Nazaretian erau Ivan Tovstuh, secretar pentru probleme
semisecrete (numit director adjunct al Institutului Lenin, el va distruge toate acele materiale leniniste care-l
dezavantajau pe Stalin, în schimb aduna și sorta cu grijă toate documentele
defavorabile pentru membrii marcanți ai partidului), Boris Bajanov – secretar
cu problemele Biroului Politic, Mehlis – secretar particular al lui Stalin și
Kanner – secretar al lui Stalin pentru probleme speciale.Vasăzică un armean, un
rus și doi evrei (tandemul Mehlis-Kanner), dar atât de stalinizați, încât
Mehlis nu numai că nu-i va purta pică stăpânului său pentru calificativul „jidan
împuțit”, întrebuințat cu ură la adresa unora dintre coreligionarii săi prea
sâcâitori („Eu nu sunt evreu”, îi va spune el lui Bajanov după o asemenea
scenă, „eu sunt comunist...”), dar chiar va începe să scrie zi de zi în ziarul Pravda despre „marele și genialul
Stalin”, campanie cu atât mai stranie și penibilă – precizează Bajanov – cu cât
„nimeni în partid nu-l considera pe Stalin un geniu, cu atât mai puțin cei
care-l cunoșteau bine”, iar Grișa Kanner, fidel principiului stalinist că
trebuie suprimați toți aceia care știu prea multe, nu se dădea în lături de la
nicio treabă murdară, nici măcar atunci când însărcinările „speciale” făceau
din el un criminal sadea. Bunăoară, așa a procedat cu acel tehnician ceh,
membru al Partidului Comunist din Cehoslovacia, care – după instalarea unei
centrale automate pe biroul lui Stalin, centrală cu ajutorul căreia putea fi
ascultată orice convorbire dintre „greii” partidului – a fost declarat spion,
arestat și executat.
Socotind că Grișa
Kanner știe prea multe, totodată consecvent cinicei definiții dată de el recunoștinței
(„Recunoștința este un fel de boală câinească”) și principiului că nu există
oameni indispensabili, Stalin se descotorosește în anul 1937 de incomodul lui
colaborator. Cam tot la fel va proceda peste puțin timp cu sinistrul Ejov. După
ce acesta a căzut sub influența lui „totală, absolută, aproape hipnotică” (R.
Medvedev), Stalin îl va aduce la sectorul „Cadre” din Secretariatului său, unde – după moartea lui
Tovstuh (1935) – va continua să întocmească liste cu indezirabili și compromiși,
liste pe baza cărora Ejov, numit în fruntea N.K.V.D.-ului, va fixa cote de
arestați pentru fiecare localitate și ținut, concomitent cu îndepărtarea prin
suprimare a elementelor nesigure din această oribilă instituție – Iagoda,
fostul ei șef zelos, și acoliții săi.
Ejov nu mai era în
toate mințile după megaepurarea din 1936-1938 (degetul lui Dumnezeu sau mâna
lungă a lui Stalin?), așa că era firesc pentru toată lumea ca el să fie socotit
vinovat pentru mulțimea fărădelegilor săvârșite fără știrea (sic!)
conducătorului idolatrizat!
În locul lui, Stalin
îl va instala la cârma malaxorului social pe georgianul Lavrenti Beria, adică
pe insul fără urmă de caracter (redutabil candidat la titlul de cel mai urât
dintre pământeni), care a intrat în grațiile autocratorului prin totala lipsă
de jenă cu care i-a falsificat trecutul revoluționar.
Nota 1: La setea
de putere („o patimă de maniac, de satrap asiatic din vremuri demult apuse”),
pe care o subliniază Bajanov, trebuie să mai adăugăm marea grijă cu care Stalin
își construia imaginea pentru viitorime. De unde rezultă și adevărata cauză a
îndepărtării și suprimării lui Enikudze: Indignarea acestuia la apariția
imensului fals (făcătura lui Beria intitulată Din istoria organizațiilor bolșevice din Transcaucazia), în care
lui Stalin i se atribuiau merite inexistente, ba chiar meritele altora,
inclusiv cele ce-i reveneau de drept lui Enikudze!
Evident, nu numai că
„orice tiran, care cultivă cultul propriei personalități, are nevoie de un țap
ispășitor” (R. Medvedev), dar Stalin, trăind permanent cu teama de comploturi și
de cei din anturajul său, totodată, nutrind un nemărginit dispreț față de
colaboratori (apropiații Molotov, Kaganovici și Voroșilov s-au remarcat prin
fidelitate, zel și slugărnicie), în general față de ființa umană, fapt din care
decurgea convingerea sa și, desigur, a acoliților în infailibilitatea
deciziilor luate de unul singur, Stalin, prin urmare, avea mare nevoie pentru
întreținerea mitului perfecțiunii, ca propriile erori, cauzatoare de imense
dificultăți politico-economice (asasinatele în masă, războiul cu credința și
libertatea, industrializarea nerealistă, colectivizarea forțată etc.), să le
pună în cârca „dușmanilor poporului”.
III.După mai mulți ani
de strânsă colaborare, Boris Bajanov și-a format următoarea părere despre
„marele” conducător: „Rezumând, voi spune: Stalin a fost un om amoral, cu
predispoziție pentru crime”! Argumentele lui în sprijinul acestei concluzii
tranșante sunt extrem de variate: adevăratul chip al lui Iosif Visarionovici,
pe care l-a cunoscut bine („ba chiar foarte bine”), n-avea nimic de-a face cu
legendele și miturile despre fermitatea, tăria de caracter și voința a unui om foarte prudent și nehotărât
(„adeseori el nu știa ce să facă și cum să acționeze”), dar care se ferea ca de
foc să-și arate slăbiciunile; urmărind să-și ascundă incultura, la ședințele
Biroului Politic vorbea într-o manieră simplistă, astfel că – nereușind să-i
descifreze vicleniile – membrii acestui for erau înclinați să atribuie spuselor
sale „o înțelepciune ascunsă, o inteligență misterioasă”; disprețuind flecuștețele
de felul cinstei și corectitudinii alegerilor, într-o ședință cu Kamenev și
Zinoviev, el nu se sfiește să le spună acestora pe șleau că nu-i important
„cine și cum va vota în partid”, ci doar cine numără voturile, lucru pe care
l-a pus în practică la alegerile pentru C.C. al Partidului Comunist (bolșevic)
al Uniunii Sovietice din 9 februarie 1934 (împotriva lui Serghei Kirov votaseră
doar trei delegați, iar împotriva lui Stalin – 270, astfel că a fost nevoie de
intervenția lui Kaganovici: sunt eliminate aproape toate buletinele de pe care
fusese șters numele lui Stalin și a doua zi se anunță că acesta este, cu trei
voturi împotrivă, la egalitate cu Kirov!); manifestă o indiferență „aproape
totală” față de artă, literatură și muzică (aici Bajanov vine în contradicție
cu Marcou și imaginea pe care ea ne-o transmite despre dictatorul anilor
1928-1929: „Citea din ce în ce mai multe cărți de economie, de metalurgie, de
agricultură...”), în schimb, destul de rar, asculta muzică de operă, „cel mai
adesea arii din Aida”; întrucât
femeile erau excluse din aria preocupărilor lui Stalin, nu e de mirare că Nadia
se simte atât de neglijată, încât are curajul să-i destăinuie lui Bajanov pe
culoarele Kremlinului că are parte de un soț „extrem de dificil” (unde-i marea
dragoste pe care, ne asigură Marcou, Stalin a nutrit-o constant față de tânăra
lui soție?); în sfârșit, dar nu în ultimul rând, atitudinea lui Stalin față de
Iakov (Iașka), fiul din prima căsătorie: Bajanov este convins că tătucul Stalin
își ura fiul, fapt ilustrat îndeosebi de cinica afirmație „Nu am niciun fiu!”, prin care respinge oferta nemților de
a-l elibera pe locotenentul major Iakov în schimbul feldmareșalului von Paulus
(Svetlanei îi va spune mai apoi că el nu face târguri cu naziștii), pe când
Lilly Marcou ne prezintă poza ajustată a unui Stalin excelent familist („o
familie fericită, înconjurată de prieteni”) și tată „afectat de capturarea fiului
său”, motiv pentru care ar fi fost organizate „mai multe acțiuni speciale, la
care au participat și voluntari spanioli”.
Oare cum s-a simțit
captivul Iakov atunci când l-a auzit la radio pe atotputernicul lui tată
declarând că prizonierii militari sunt cu toții considerați trădători de
patrie?!...
Poate că punctul de
vedere al lui Bajanov despre Stalin nu coincide cu realitatea (poți avea pretenția
că-l cunoști pe cel de lângă tine, deși într-o viață întreagă nu izbutești să
te cunoști pe tine însuți?!), însă, prin faptul că se situează foarte aproape
de acela al lui Grigori Morozov și Roy Medvedev, consider că are dreptul la mai
multă încredere din partea noastră decât punctele de vedere care se bazează fie
pe documente incerte, fie pe presupuneri.
În cei patru ani cât a fost soțul Svetlanei și
a locuit la Kremlin, Morozov a avut timpul și ocaziile necesare să-l cunoască
pe teribilul lui socru ca pe un om „ieșit din comun, însă sever, crud, uneori
până la sadism, lipsit de orice sentiment de milă ori compasiune”.
La rândul lui, Roy
Medvedev nu numai că-l consideră pe dictator un grobian „avid de putere,
suspicios și crud”, care suporta cu greu oameni inteligenți și independenți de
calibrul lui Kirov (avea nevoie doar de executanți, nicidecum de prieteni și
sfetnici), dar – întru totul de acord cu spusa lui Hitler: „Cultul personalității
este cea mai bună formă de guvernare” -, deșănțata campanie de elogiere „a fost
organizată și inspirată în bună măsură de el însuși și de anturajul lui”. Da,
căci prin divinizarea lui Stalin, „tot ce emana de la el era acceptat
aprioric”, partidul nemaiavând posibilitatea să-i controleze actele, așa încât
cultul personalității nu numai că-i camufla erorile și ilegalitățile săvârșite,
dar justifica dinainte crimele care urmau.
De unde clarviziunea și
justețea a două dintre concluziile medvedeviene, de mare însemnătate
istorico-gnoseologică:
a)Între teroare și
cultul lui Stalin a existat o relație, directă și inversă, de tipul
cauză-efect;
b)Stalin n-a
planificat și n-a comis crimele de unul singur – era birocratul-șef, situat în
vârful unei înspăimântătoare piramide, alcătuită din sute de mii de birocrați
din ce în ce mai mărunți!
Căutând omul și
sentimentele acestuia în spatele mitului, Lilly Marcou avansează ideea că „dintr-un
adevărat cult al secretului, al zonelor întunecate, al misterului savant dozat”
s-a născut enigma Stalin.
Călăuzindu-se după principiul fermității îmbinată cu singularitatea, acest
„amestec de suspiciune și încăpățânare”, deseori compătimit pentru singurătatea
sa și elogiat pentru modul discret în care știa să-l măgulească pe interlocutor
(aproape toți politicienii, scriitorii și jurnaliștii occidentali se declarau
de-a binelea fermecați de o atare „mașină perfect reglată”), în cele din urmă,
ceea ce înseamnă la bătrânețe, devine el însuși victima unui sistem pe care îl
pusese pe picioare și care ajunsese să-l izoleze din ce în ce mai mult „de
orice contact uman”: Nu mai suporta masele de oameni venind în întâmpinarea
lui!
Firește, cadavrul lui
Stalin nesinchisindu-se de această fobie, paroxismul înmormântării lui, suntem
înștiințați de L. Marcou, a încoronat interminabila serie a paroxismelor care
i-au marcat domnia: din toate colțurile imperiului, trenurile erau luate cu
asalt de toți acei care țineau morțiș să aducă un ultim omagiu „părintelui națiunii,
simbol al Revoluției și al Rusiei”, astfel că, prin infernala fraternizare
dintre modernism și păgânismul antic, el ia cu sine peste patru sute de vieți
pierdute în îmbulzeală!
N-a fost ultimul
tribut perceput de cumplitul făuritor al stalinocrației. Atât în fosta Uniune
Sovietică cât și în sateliții ei, îndeosebi în România boșevizată și dată de el
pe mâna torționarilor mari și mici, vor mai trece câțiva ani până când lentul
proces al destalinizării va îngădui afirmarea unor forme mai subtile de
degradare umană, dar în conținut la fel de nocive...
Spuneam mai sus că
aproape toți occidentalii cu ștaif erau fermecați de acela care pentru W.
Churchill reprezenta „un mare conducător revoluționar, strateg și om de stat
profund” (Memorii, vol IV) și pe care
Roosevelt dorea să-l vadă cât mai des. Numai generalul Charles de Gaulle nu s-a
lăsat înșelat de aparențe și, în volumul III al Memoriilor de război (Ed. Plon, 1959), el îi face lui Stalin
următorul portret: „Comunist îmbrăcat în haine de mareșal, dictator ascuns sub
o simplitate șireată, cuceritor cu un aer de om cumsecade, își dădea toată
osteneala să înșele. Însă tot pe atât de violentă îi era pasiunea, care se
întrezărea adesea, nu fără un farmec perfid”.
Conștient întrucâtva
de răsplata meritată pentru atrocitățile comise, după ce adevărul va ieși la
lumină, Stalin îi spunea lui Molotov în timpul celui de-al doilea război
mondial: „Știu că după ce voi muri, vor arunca gunoaie pe mormântul meu. Însă
cu siguranță vântul Istoriei le va împrăștia”.
Asta nu l-a împiedecat
ca în anul 1947, coordonând activitatea unui colectiv de istorici și ideologi,
să-și plăsmuiască propria imagine pe care dorea să o lase posterității, o carte
a revoluției și războaielor (civil și mondial), în întregime centrată pe
„tovarășul Stalin” (n-a iertat-o pe cumnată-sa Ana pentru că taman atunci a
publicat o carte cu amintiri, în care el – continuatorul lui Lenin – apare ca
un om, nu ca o abstracțiune!), după cum nu-i împiedică pe unii dintre istorici,
muți de uimire în fața izbânzilor sale, să-i trateze cu foarte multă îngăduință
enormele derapaje (în istoria universală este comparat de aceștia cu Tamerlan,
Cromwell sau Robespierre și în istoria
rușilor cu Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare), iar pe alți istorici să-l
absolve de o bună parte din vină, fie susținând sus și tare versiunea cu paranoia lui Stalin, factor ce se
situează în afara politicii și economiei, fie
pe aceea a unui Stalin înșelat.
Toate aceste eschive
stalinisto-edulcorate sunt desființate de Mihail Gorbaciov cu celebra lui
precizare aidoma unei sentințe: „Se susține uneori că Stalin nu a cunoscut
ilegalitățile comise. Documentele de care dispunem demonstrează că nu e așa.
Vina lui Stalin și a anturajului său față de partid și popor pentru
represiunile de masă și ilegalități este enormă și de neiertat. Aceasta este o
lecție pentru toate generațiile”.
Lucrurile devin clare
ca lumina zilei dacă la toate astea adăugăm rezultatele anchetei privind
moartea lui Kirov, anchetă demarată în anul 1956, din însărcinarea C.C. al
P.C.U.S., de către o comisie special constituită în acest sens. După ce a citit
respectivul document, N.S.Hrușciov l-a închis în seiful său, spunând: „Atâta
timp cât în lume există imperialism, nu putem publica un asemenea document”!
Cu adevărat vrednică
de laudă este sobrietatea vieții dusă de atotputernicul Stalin (mamei sale îi
trimite doar 150 de ruble, cu scuza „nu pot mai mult”, nu poseda niciun lucru
de valoare, dormea pe o canapea, se învelea cu o pătură militară), precum și
permanenta avertizare/conștientizare a copiilor lui că vilele, apartamentele și
mașinile nu sunt proprietatea lor.
La final, câteva
cuvinte despre două chestiuni de mare interes:
1)A fost Stalin
antisemit? Dacă nu dăm uitării faptul că avea evrei în propria familie (Iulia
Melzer, a doua soție a lui Iakov, și Grigori Morozov, primul soț al Svetlanei),
că doi dintre secretarii săi erau evrei (Mehlis va muri în patul lui în același
an cu Iosif Visarionovici) și că Lazar Kaganovici va fi exclus din C.C. de-abia
în anul 1957, atunci se poate spune că Stalin nu era un antisemit convins.
Răfuiala cu evreii în afacerea „Halatele albe” avea un fond antisionist, nu
unul antisemit.
2)A jucat Stalin un
rol de seamă în revoluția din februarie și cea din octombrie 1917? Nu, susține
Bajanov, Stalin a preferat să stea în umbră și să aștepte! La rândul lui, Roy
Medvedev consideră nu doar că rolul lui Stalin a fost cu bună știință exagerat
de propangandă, dar și că prin venirea lui la putere, „nivelul general al
conducerii țării a scăzut”.
Nota 2: Aflu de
pe internet că Hitler candidase la
Premiul Nobel pentru Pace în anul 1939, iar I.V.Stalin în 1945 și 1948. Ce ți-e
și cu premiile astea!...Mai știi? Poate că alta era soarta lumii după
nobelierea celor doi.
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
22-26 oct. 2016
ÎN LOC DE EDITORIAL. ARGUMENTELE POETICE ALE PRIETENILOR
Atâţia prieteni, preponderent prietene, de pe facebook, caută argumente poetice pentru posibili doritori, noi cei din vecinătatea lor,( nu înseamnă că eu, un altul nu s-ar înclina acestei necesităţi ) Vin metaforele pentru a ne oferi momente de bucurie în limba română, în alte câteva limbi. Prietenii adesea nici nu ne preîntâmpină decât prin stihuri…Ce le putem dori?, să le fie încercările de bun augur. Insistenţele demonstrează dulcea, arzătoarea dorinţă de a-i socoti părţi ale inspiraţiei, ale clubului poeziei. Examenul este de o exigenţă mare, în plus îşi revendică mereu pretenţii noi. Chiar şi la manifestările naţionale ale marilor noştri poeţi se citesc creaţii de valori cel puţin îndoielnice, ne mai vorbind de lecturile pe care le fac scriitorii în oraşele de provincie, probabil că la aceste ocazii vin cu poemele, lecturile la care, uite le-a sosit rândul..
Daniel Muresan
Daniel Muresan
INVITAŢIE FORMIDABILII
Romconcept International Solutions organizează împreună cu partenerii săi externi, concursuri de cunoștințe teoretice din diverse domenii (cultură generală, matematică, istorie, geografie, limbă și literatură română, biologie, etc.) și aptitudini practice, în urma cărora vor fi premiați atât concurenții cât și unitățile de învățământ.
Participând la Concursul Internațional “Formidabilii“ veți obține premii garantate pentru toți participanții, veți obține diplomele certificate (semnate și ștampilate) de partenerii organizatori din fiecare țară participantă ( România, Ungaria, Ucraina, Bulgaria), pentru a atesta caracterul internațional al competiției.
Fiecare participant va primi o diplomă și un cadou. Cadrele didactice vor primi acord de parteneriat la Proiectul Internațional trecut în lista de proiecte agreate de M.E.N.C.S. pentru anul școlar 2016-2017 și adeverințe. Concursul se adresează copiilor din învățământul preșcolar, primar și gimnazial!
Pentru mai multe detalii puteți să mă contactați la numărul: 0751.025.293
Fișa de înscriere completată puteți să o trimiteți pe adresa de mail:clara.sindili@girafarafa.ro sau clara.sindili@romconcept.ro. Ulterior, trimitem prin curierat caietele de concurs împreună cu premiile de participare. Taxele pentru concurs se achităramburs, în momentul primirii coletului.
Educaţia adulţilor se face prin tânăra generaţie...
Povestea copiilor de pe Pirita
continuă….
Elevii Scolii Gimnaziale Ion Luca Caragiale , insotiti
de doamnele invatatoare Covaci Loredana si Roman Cristina, alaturi de parintii
claselor I A si a III- a A au desfasurat
o activitate de voluntariat, oferind alimente, jucarii si imbracaminte
colegilor lor din clasa pregatitoare din cadrul Liceului Penticostal.
Actiunea s-a bucurat de sprijunul
ISJ MM , prin participarea directa a doamnei inspector pentru invatamant
primar profesor Fornvald Natalia.
Activitatea a adus bucurie si multumire elevilor
participanti, urmand sa fie implicate si
alte clase din cadrul Scolii Gimnaziale Ion Luca Caragiale.
INVITAŢIE pentru Antologia poetică „eCREATOR – vol. I”
Incepand
DE ACUM vi se face invitatia sa colaborati pentru realizarea primei antologii
literare poetice din seria „eCREATOR”, un proiect deja implementat in conditii
grafice de exceptie.
Textele
dvs le veti trimite NUMAI pe adresa rosiianu@yahoo.com!
Ca
si celelalte numere de revista aparute pana acum, volumul va aparea in formatul
de manual scolar, 17 x 23 cm ,
conditii de lux, coperta dublucretat lucios, infoliat.
Interiorul
va fi facut cu hartie alba de 80 gr, pentru o cat mai buna procesare a
fotografiilor autorilor.
Absolut
TOATE textele trimise pentru aceasta antologie vor fi publicate si pe versiunea
on-line a revistei eCREATOR, respectiv www.ecreator.ro
, dar se vor afla SI in vizorul nostru la realizarea urmatoarelor numere de
revista.
AUTORII
inscrisi vor fi inclusi in ordine alfabetica pentru a se evita orice discutie.
Cei
INTERESATI - in functie de optiunea lor finala - vor vira suma afereanta in
contul urmator:
Asociatia
Social Cultural Crestina ECREATOR, reprezentata prin Ioan Romeo Rosiianu,
presedinte.
Baia
Mare, Maramures, cod 430251
bdul
Bucuresti 21A/11
CIF
35520804
Swift
RNCBROBU
Cont
RO63 RNCB 0182149 09384 0001 deschis la BCR Sucursala Baia
Mare.
Varianta
1 - Cei care ISI VOR REZERVA varianta minima de 5 pagini, VOR ACHITA in contul
de mai sus suma de 150 lei si vor trimite cat mai curand pe adresa rosiianu@yahoo.com COPIE dupa dovada
achitarii platii, impreuna cu 15 poeme, pentru ca in functie de lungimea
acestora, sa li se acorde exact spatiul convenit. Textele vor fi insotite de 3
fotografii ale autorului si de un scurt CV literar al acestuia. Pentru aceasta optiune, fiecare autor va
primi acasa si doua exemplare din lucrare.
Varianta
2 - Cei care ISI VOR REZERVA varianta de 7 pagini, VOR ACHITA in contul de mai
sus suma de 200 lei
si vor trimite cat mai curand pe adresa rosiianu@yahoo.com
COPIE dupa dovada achitarii platii, impreuna cu 20 poeme, pentru ca in functie
de lungimea acestora, sa li se acorde exact spatiul convenit. Textele vor fi
insotite de 3 fotografii ale autorului si de un scurt CV literar al
acestuia. Pentru aceasta optiune,
fiecare autor va primi acasa si 2 exemplare din lucrare.
Varianta
3 - Cei care ISI VOR REZERVA varianta de 10 pagini, VOR ACHITA in contul de mai
sus suma de 250 lei
si vor trimite cat mai curand pe adresa rosiianu@yahoo.com
COPIE dupa dovada achitarii platii, impreuna cu 30 poeme, pentru ca in functie
de lungimea acestora, sa li se acorde exact spatiul convenit. Textele vor fi
insotite de 3 fotografii ale autorului si de un scurt CV literar al
acestuia. Pentru aceasta optiune,
fiecare autor va primi acasa si 5 exemplare din lucrare.
CEI
INTERESATI SUNT RUGATI SA FACA ASTA pana cel mai tarziu data de 01.12.2016.
VOLUMUL
va fi lansat initial in Baia Mare, DAR SE VOR FACE LANSARI in toate marile
centre culturale ale tarii, ca sa poata participa toti cei inclusi, fiecare in zona lui.
IOAN ROMEO ROŞIIANU
Informare de presă
Ministrul român al afacerilor externe, Lazăr
Comănescu, va efectua la data de 29 octombrie 2016 o vizită la Sighetu
Marmaţiei și la consulatul României la Solotvino (Ucraina).
Momentele oficiale ale vizitei la
care presa are acces sunt următoarele:
Participarea ministrului român al afacerilor
externe, Lazăr Comănescu, alături de ministrul afacerilor externe al Ucrainei,
Pavlo Klimkin, la ceremonia de dezvelire a bustului poetului Taras Şevcenko, în
prezenţa comunităţii şi a invitaţilor Uniunii Ucrainenilor din România – locație: în fața Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Sighetu
Marmației, ora 13.00
Declaraţii comune de presă ale
ministrului afacerilor externe, Lazăr Comănescu, alături de ministrul
afacerilor externe al Ucrainei, Pavlo Klimkin - locație: Sighetu
Marmației, Hotel Grădina Morii, str. Mihai Eminescu, nr. 97, ora 15.15
Persoană de contact, Ministerul Afacerilor Externe: Cristina Tudor,
Direcția Purtător de Cuvânt și Comunicare, e-mail: presa@mae.ro,
mobil: 0755.093.993.
Persoană de contact din cadrul Prefecturii Județului Maramureș: Ioana
Teodorescu, e-mail: ioana.teodorescu@prefecturamaramures.ro,
mobil: 0755.793.869.
Jurnaliştii interesaţi să participe la momentele publice sunt rugaţi să
confirme prezenţa trimiţând un e-mail pe adresele: presa@mae.ro
și ioana.teodorescu@prefecturamaramures.ro,
până vineri, 28 octombrie 2016, ora 16.00.
Institutia Prefectului- Judetul Maramures
MICROPOVESTE CU TÂLC
A fost odată un împărat care dorind să iasă dintr-o încăpere se împiedică prin fuga sa de ceva și astfel a căzut foarte aproape de doi majordomi care l-au ridicat prinzându-l de brațe
-Măria ta ,sunteți teafăr ? a întrebat speriat un majordom
Împăratul încercând să se desprindă de cei doi oameni care au intervenit în acest fel a rostit
-Lăsați-mă că am de făcut o treabă !
Cei doi bărbați uimiți de felul neobișnuit în care se manifesta de această dată stăpânul lor au intervenit astfel:
-Poruncește -ne,Măria ta să facem noi treaba aceea cum că suntem în acest castel peste 50 de supuși ai Măriei tale și o rezolvăm cât ați clipi...
Împăratul încercând să se desprindă de cei doi oameni care au intervenit în acest fel a rostit
-Lăsați-mă că am de făcut o treabă !
Cei doi bărbați uimiți de felul neobișnuit în care se manifesta de această dată stăpânul lor au intervenit astfel:
-Poruncește -ne,Măria ta să facem noi treaba aceea cum că suntem în acest castel peste 50 de supuși ai Măriei tale și o rezolvăm cât ați clipi...
Pășind grăbit într-o oarecare direcție împăratul spuse:
-Nu poate face nimeni în locul meu treaba asta !
Majordomii urmăreau uluiți cu privirea în direcția în care fugea împăratul.Și spre surprinderea lor împăratul a intrat la toaletă...
-Nu poate face nimeni în locul meu treaba asta !
Majordomii urmăreau uluiți cu privirea în direcția în care fugea împăratul.Și spre surprinderea lor împăratul a intrat la toaletă...
VASILE DAN MARCHIŞ
P.S. Micropovestea de mai jos,compusă de mine a fost scrisă ca o inspirație după fraza ”Mă duc acolo unde merge și împăratul pe jos” și nu invers
"Tehnocrații" vor să dea CEC Bank-ul pe mâna familiei Rothschild!
Familia Rothschild este considerată ca fiind una dintre cele mai influente de pe planetă. Doar pronunțând numele “Rothschild” veţi deschide orice conversaţie până la o lume de avere și putere. Ziarul Național vine cu o dezvăluire interesantă: „Familia Rothschild atacă CEC Bank!”
Jurnalistul Cătălin Tache susține într-un editorial că „una dintre prioritatile actualului ministru al Finantelor, Anca Dragu pare sa fie schimbarea cat mai urgenta a intregii conduceri a CEC Bank” și că „in spatele celor care au pus ochii pe aceasta banca romaneasca s-ar afla membri de vaza ai celebrului imperiu bancar Rothschild, (…) care de secole intregi domina segmentul bancar din o buna parte a lumii. Si ca primii pasi pe acest drum al operatiunii de „invaluire” a bancii au si fost facuti, prin desemnarea de catre Ministerul Finantelor a firmei care urmeaza sa-i recruteze pe cei noua noi membri care vor conduce incepand de la anul CEC-ul, si anume: SC Transeach International din Voluntari.
Cei de la firma din Voluntari l-au pus in fruntea listei pe un cetatean strain. Este vorba de Arielle Malard de Rothschild, fondator al diviziei de Piete Emergente a Bancii de Investitii Rothschild&CIE si presedinte al Consiliului de Administratie al CARE France. Si care a devenit astfel, recrutat de la Voluntari, administrator in Consiliul de Administratie de la SC Electrica SA.
Desigur ca nimeni nu ar putea baga mana in foc ca si pentru noile companii de stat carora ministerele Finantelor si Economiei, conduse de Anca Dragu si Vlad Grigorescu au ales aceeasi firma de recrutare, cei de aici nu vor propune din nou liste tot cu straini, in special francezi, dintre care unii ar putea purta direct numele Rostchild sau ar putea fi conectati, sub diverse forme, la cel mai mare imperiul Rothschild, unul care face afaceri in toate colturile lumii, fiind printre primii jucatori pe piata bancara internationala. Insa din informatiile intrate in posesia noastra, multi din actualii conducatori romani ai CEC Bank deja s-au resemnat ca vor trebuie sa predea fraiele managementului unei conduceri corporative despre care exista inca de pe acum suspiciuni privind legaturile „invizibile” existente cu unii dintre cei mai puternici bancheri ai lumii din toate timpurile”, scrie ziarul National.
Autor: Alexandra Cruceru
Sursa: Stiri pe surse
Abonați-vă la:
Postări (Atom)