Ultimul părinte al Calendarului

În 1976 ia fiinţă Asociaţia Tinerilor Artişti din Maramureş, care se va numi „Măiastra”, cu un program generos: editarea unor volume de poezie şi proză (nu s-a reuşit decât prin edituri) dialoguri lunare asupra unor volume apărute, invitarea la „Serbările Măiastra” a unor personalităţi culturale, reviste, edituri, organizarea de acţiuni culturale şi sprijinirea unor manifestări de gen din judeţ. Cu rigoare, programul s-a împlinit. Era coordonat de Ion Bogdan (Dumitru Iuga) secondat de Mihai Olos. Mă opresc astăzi asupra publicaţiilor Asociaţiei „Măiastra”. Revista cu acelaşi nume apare în 1976, dedicată Centenarului Brâncuşi. Al doilea număr a fost interzis şi topit în tipografie după ce a primit bun de tipar. Câteva pliante au apărut cu prilejul unor întâlniri cu revistele „Viaţa Românească”, „Luceafărul”, cu cenaclul „Andrei Mureşanu” (1980). A fost interzis pliantul „Omagiu lui George Boitor”. Publicaţia care a dezmorţit multe spirite, a aprins imaginaţia şi speranţa multor scriitori din ţară, a fost „Calendarul Maramureşului”. Autori – alcătuitori: Ion Bogdan, Mihai Olos, Nicoară Timiş. Girat de Asociaţia Folcloriştilor şi Etnografilor şi „Măiastra”, Asociaţia Tinerilor Artişti, a apărut în 1980 la Baia Mare. Editat de Comitetul de Cultură şi Centrul de îndrumare. Responsabil de carte: Ion Bogdan. După cinci ani de răbdare „cincinală”, cum ironic îmi spunea Ion Bogdan. Care până luni, 11 septembrie 2017, a fost ultimul părinte în viaţă al Calendarului (Nicoară Timiş şi Mihai Olos au plecat mai devreme). Până să apară pe piaţă a trecut printr-o atentă analiză. Ştiu bine, eram în preajma celor trei, s-au făcut multe cerneri. Inclusiv crucile care marcau moartea unor personalităţi au fost şterse într-o noapte. Şi totuşi a rămas o publicaţie care a trezit mare interes. Cei trei s-au zbătut fiecare cu temperamentul lui. Ion Bogdan şi Mihai Olos cu argumentele valorii, iar Nicoară Timiş cu diplomaţia uşilor mai înţelegătoare.

Apariţia Calendarului a fost un eveniment. Mă puteţi întreba: ce s-a publicat de a avut atâta căutare? Semnează un editorial prof. Mihai Pop, Nichita Stănescu un poem despre Moşu din Bogdan Vodă dr. Mihai Marina, un eseu despre domnitorul Bogdan. Arheologul Radu Popa traduce câteva Diplome maramureşene, cred prima echivalenţă în limba română. Alexandru Filipaşcu scrie despre vechimea prezenţei pastorale în etajul alpin al Carpaţilor. Un text incitant pentru vremea aceea aparţine lui Mircea Popescu despre „Eliade şi folclorul”. O antologică însemnare aparţine lui Constantin Noica, „Călătorie în Maramureş”. Profesorul

Dumitru Pop analizează un vechi motiv păstoresc „Stâna prădată”. Istoricul Vasile Netea ne-a adus mai aproape „Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Maramureş” (1860). Apoi Janeta Ciocan argumentează perenitatea unui meşteşug popular – centrul de olari din Săcel. Despre patriotul Ioan Mihaly de Apşa scrie Romulus Zaharia. Câteva segmente toponimice şi lingvistice aparţin lui Vasile Latiş. Discursul lui Ioan Alexandru de la Şişeşti, noiembrie 1978, întregeşte numele sonore din revistă. Vasile Bologa răsfoieşte „Codicele de la Petrova”, iar Laurenţiu Ulici scrie un text ludic, dar sobru despre Festivalul de datini de la Sighetu Marmaţiei. Autorii Calendarului publică texte (nesemnate) despre obiceiuri de peste an şi din viaţa omului. Calendarul găzduieşte poezii ale autorilor din Maramureş. S-au adunat multe păreri despre publicaţie, unică în felul ei. Ana Blandiana: „<Calendarul Maramureşului> este un aparat de precizie care a înregistrat, cu fineţe până la nuanţă, o realitate artistică şi sufletească existând încă în chip miraculos”. Calendarul este numit „Biblie maramureşeană”. Gheorghe Pituţ: „Acest Calendar, O lume inconfundabilă care este Maramureşul”.

Fie acest text un omagiu adus ultimului părinte al „Calendarului Maramureşului” (1980), poetul şi prietenul Ion Bogdan, care ne-a lăsat o floare şi un stâlp neclintit, un nor adormit pe vânt, un cântec şi un ochi sorbind razele vederii. Da, un nume adunat pe-o carte! Dar ce nume şi ce carte!

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului