Săraca ţară bogată

                   de Gheorghe Pârja

Ni se întâmplă să fim doar curioşi când aflăm că într-o parte a lumii se întâmplă evenimente radicale. Ne argumentăm atitudinea, în sinea noastră, că totul se petrece departe de noi. În vremea asta pe care o trăim, şi moartea devine o simplă ştire de presă. Mai rar suntem stârniţi de sentimentul ultimului drum. Mă gândesc la moartea provocată de semeni, pentru a-ţi lua avutul, ori din orgoliul făptuitorului. Ce se întâmplă, aproape de noi, în estul Ucrainei este parcă un scenariu care nu ne priveşte. E adevărat că ştirile ajung cu mare zgârcenie la noi. Acolo mor oameni despre care ştim puţine lucruri. Cine ştie că români din Nordul Bucovinei, înrolaţi în armata ţării în care trăiesc, se întorc acasă în sicrie. Mărturie stă tânărul cimitir din Cernăuţi.

Acum mă gândesc la ce se întâmplă în Venezuela. Pentru mulţi este o ţară îndepărtată. Aşa este, dar ce se petrece acolo seamănă cu ce s-a petrecut în România. Unii spun că se petrece şi astăzi, sub formă diplomatică, ori prin înţelegeri discrete. Puţină istorie despre ţara îndepărtată. La a treia călătorie a lui Cristofor Columb, pentru descoperirea de noi pământuri, a ajuns în Venezuela de astăzi. L-a numit Isla de Gracia, iar când a văzut că nu este vorba de o insulă, i-a spus Tierra de Gracia. Un loc care a fost biecuvântat de graţia divină. Acolo s-ar fi născut legenda acelui El Dorado pe care aventurierii europeni au reuşit să transforme descoperirea în jaf. Au fost convertiţi în civilizatori.

S-a dovedit, până în ziua de astăzi, că nu a greşit Columb cu numele locului. Rezervele de petrol ale Venezuelei sunt mai mari decât ale Arabiei Saudite, sau ale Iranului. Vedem cu ochiul liber că, în prezent, în lume, se dă o mare bătălie pentru controlul acestei vitale surse de energie. În aceste crispări mondiale, democraţia este pusă pe locuri secunde. Venezuela a avut parte în ultimele decenii de regimuri autoritare. Comentatorii lucizi au remarcat că drama acestei ţări este stupefiantă. Ea a fost ruinată de un program social de guvernare lansat de fostul preşedinte Hugo Chavez. Care atunci, în 1999, părea încurajator. Se prevedea că poporul urma să gestioneze imensa bogăţie a ţării. În parte, locuitorii au fost beneficiarii unei generozităţi a statului. Educaţia şi sănătatea au fost gratuite, nivelul de sărăcie a scăzut. Chavez a avut admiratori în toată America Latină, ba şi pe alte continente.

Matei Vişniec, trăitor în Paris, scria recent că liderul radicalilor de stânga din Franţa, Jean-Luc Mélenchon, a fost admirator fanatic al lui Chavez. Iar acum este al lui Maduro, cel care a preluat ştafeta socialistă. Am căutat explicaţii la diferiţi experţi, cum poate da faliment un stat care ascunde în pământurile sale o comoară? Este un scenariu mai greu de relatat şi mai greu de înţeles. Am detectat câteva motive descoperite de comentatorii preocupaţi de fenomenul din Venezuela. S-a generalizat corupţia şi s-a promovat incompetenţa. Se întâmplă şi la alte case. Iar petrolul a luat ochii marilor puteri. Cele mai apropiate sunt Statele Unite. Preşedintele Parlamentului, Juan Guaido, s-a autoproclamat preşedinte interimar al Venezuelei. Ţara s-a împărţit în două tabere, care speră, fiecare, să profite de seismul politic din ţară.

După evoluţia evenimentelor, se pare că prea puţini ar regreta plecarea preşedintelui ales Maduro. Pe motiv că legitimitatea s-a erodat. Greu să-mi explic funcţionarea democraţiei când intervine un uzurpator. Nici alegeri anticipate, nici referendum, ci pur şi simplu debarcarea. Asta nu e cumva lovitură de stat? Da, în ţările cu resurse, de multe ori democraţia este pe planul doi. Pe plan internaţional, cele două tabere interne au împărţit şi statele lumii. Este un pericol vizibil, deoarece sunt create condiţii pentru un război civil. Statele Unite, Canada, aproape toate ţările Americii Latine, precum şi Uniunea Europeană, deci şi România, sprijină preşedintele autoproclamat. Rusia, China, Coreea de Nord, Iranul, Turcia, Cuba, Mexic sprijină socialismul lui Maduro. Mai greu de explicat atitudinea Turciei, ca membru al NATO. Şi în Uniunea Europeană s-au conturat două grupuri de ţări. Unul mai vehement, altul mai conciliant.

Cheia ieşirii din criză este la armată, care a rămas fidelă preşedintelui ales Maduro. Deoarece şefii militari au privilegii pe care le-ar putea pierde. Unii dintre ei sunt legaţi de narcotraficanţi, ceea ce ar explica refuzul trecerii lor de partea lui Guaido. Se acreditează ideea că armata este infiltrată de militari cubanezi, fiind purtători de ideologie. Evenimentele sunt în plină desfăşurare. Tierra de Gracia este, acum, locul unei crize mondiale. Căreia nu i se întrevăd soluţii imediate. Venezuela este o ţară bogată, cu oameni săraci. Şi cu mari riscuri de conflict. Modelul ţării care are mari avuţii, dar le folosesc mai ales alţii, ne interesează şi pe noi.