În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I:
Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l
apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi
înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci
Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi?
Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar
duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la
pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme
este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori
l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva,
ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt
cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu
lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă
năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi
poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu
putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a
murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în
picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o
parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de
diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind
ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe
ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L
vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau
cuvântul şi se temeau să-L întrebe.
Relaţia omului cu Dumnezeu începe numai prin credinţă. De
ce? Pentru că numai prin credinţă se respectă cel mai mare dar al omului, ca
purtător al chipului lui Dumnezeu, şi anume: libertatea. Credinţa şi libertatea
sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. Credinţa trebuie să respecte
libertatea, adică să-i lase omului şansa de a accepta sau de a refuza, altfel
credinţa s-ar transforma într-o simplă cunoaştere care, într-o anumită măsură,
îl constrânge pe om să accepte unele adevăruri descoperite lui.
Sună paradoxal, dar simpla cunoaştere obligă voinţa omului
de a recunoaşte tot ceea ce priveşte existenţa lui şi a universului. Orice om
ştie şi vede un soare pe cer. Toţi cunoaştem aceasta şi suntem, într-o anumită
formă, obligaţi să recunoaştem aceasta. Sau, altfel spus, nimeni nu poate să
nege existenţa soarelui, ceea ce înseamnă că libertatea refuzului dispare.
Dumnezeu, însă, are o existenţă mai evidentă decât cea a
soarelui. Adică ar trebui să-L recunoaştem pe Dumnezeu cu o rapiditate şi cu o
uşurinţă mai mare decât recunoaşterea existenţei soarelui. Dar Dumnezeu nu vrea
să ne constrângă, nu vrea să lezeze darul libertăţii cu care ne-a înzestrat la
creaţie, de aceea ne-a lăsat libertatea deplină să acceptăm sau nu existenţa
Lui. În această libertate a credinţei, Dumnezeu vede cu adevărat fidelitatea
noastră.
„Durerea profetică”
este credinţa trăită în mediul ostil
Suntem în Postul Mare. Este absolut firesc să ne gândim tot
mai mult la credinţă. De aceea Biserica a rânduit citirea unor pericope
evanghelice care ne relatează săvârşirea unor minuni de către Mântuitorul, în
numele credinţei.
În duminica aceasta se citeşte pericopa din Evanghelia după
Marcu, cap. 9, vv. 17-32, în care ni se relatează despre aducerea în faţa lui
Hristos a unui copil demonizat, pe care n-au putut să-l vindece Apostolii.
Mântuitorul exclamă: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când
vă voi răbda pe voi?” Este cuvântul de durere al Mântuitorului, în urma
constatării scăderii credinţei. Efectul acestei scăderi a dus tocmai la
sporirea lucrării diavolului. În acest mediu ostil au lucrat toţi prorocii, de
aceea starea acesta mai poate fi numită „durere profetică”. Durere trăită acum
de Profetul Însuşi.
Revelator este, apoi, dialogul dintre tatăl copilului şi
Mântuitorul: „Doamne, de poţi ceva, ajută-ne!” Răspunsul este: „De poţi crede,
toate sunt cu putinţă”. La care tatăl răspunde, cu cuvintele devenite celebre:
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” În urma acestei afirmaţii antitetice
smerite, copilul este vindecat.
De aici învăţăm că toţi avem la început o credinţă slabă,
vecină cu necredinţa. Ea trebuie să crească până la credinţa desăvârşită, de
care fug şi demonii. În această creştere este nevoie, după cum ne spune
Mântuitorul, de rugăciune şi de post, cele două instrumente spirituale fără de
care nu poate fi desăvârşire.
Postul şi rugăciunea
– două braţe întinse spre Hristos
Postul şi rugăciunea sunt un mod de viaţă cu Hristos, sunt
cele două braţe cu care vrem să-L îmbrăţişăm pe Mântuitorul. La modul simplu
vorbind, postul ne învaţă ce să băgăm în gură, iar rugăciunea ne învaţă ce să
scoatem pe gură. Ambele sunt importante. Numai atunci când vrem să le comparăm,
sau să le punem în concurenţă, am putea spune că rugăciunea este ceva mai
importantă decât postul, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Nu ceea ce intră
în gură, ci ceea ce iese din gură îl spurcă pe om” (Matei 15, 11).
Aceste cuvinte – deseori interpretate greşit – mai pot fi
înţelese şi astfel: rugăciunea fără post rămâne totuşi valabilă, dar postul
fără rugăciune este lipsit de sens. Amintim aceste cuvinte pentru a accentua
faptul că Mântuitorul nu a desfiinţat postul atunci când a arătat
superioritatea rugăciunii, în textul biblic citat. Dimpotrivă, le-a preţuit pe
amândouă şi, mai mult, a arătat că ele devin mai eficiente atunci când lucrează
împreună, când se susţin reciproc, fiindcă prin post trupul se smereşte, iar
prin rugăciune inima se încălzeşte şi mintea se luminează.
„A putea”, prin
credinţă, duce la „a avea” totul
Încă ceva, foarte important, iese în evidenţă din această
pericopă evanghelică, din dialogul dintre tatăl copilului şi Iisus. Tatăl zice:
„Poţi ceva?”, Mântuitorul răspunde: „Poţi crede?” Adică de semnalat este
legătura care se face între verbele „a putea” şi „a crede”.
Acest fapt trebuie înţeles în sensul necesităţii de putere
pentru a ajunge la credinţă. Aşa este la nivel uman, în lumea căzută în păcat,
unde atingerea credinţei desăvârşite cere multă putere şi efort duhovnicesc,
multă jertfelnicie. Credinţa nu se naşte de la sine şi nici în mod comod, ci cu
multă osteneală şi multă nevoinţă. Iar când puterea noastră se întâlneşte cu
credinţa în Dumnezeu, atunci se coboară puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Şi avem nevoie de puterea lui Dumnezeu, pentru că acţiunile noastre sau verbele
„a putea”, „a vrea” şi „a face”, la nivel uman, sunt mereu în dizarmonie.
La Dumnezeu este altfel. Pentru că la Dumnezeu între
acţiuni, între verbe şi, mai ales, între „a vrea”, „a putea” şi „a face” este
armonie deplină. Aceasta este expresia atotputerniciei lui Dumnezeu. În El nu
este contradicţie, deci acţiunile sau verbele nu se pot împiedica reciproc, nu
se pot limita reciproc, aşa cum se petrece la nivelul umanităţii decăzute.
Cred că sugestiv, în acest sens, ar putea fi amintit un bine
cunoscut silogism, ce s-a vrut mereu „încuietor” pentru teologi, care are forma
unei întrebări, şi anume: „Dumnezeu poate să creeze o piatră pe care să nu
poată să o ridice?” Oricum s-ar răspunde, ar reieşi că Dumnezeu este
neputincios: fie nu poate să creeze, fie nu poate să ridice o astfel de piatră.
Adică credinţa noastră este lipsită de sens…
Dar adevăratul răspuns trebuie să plece de la faptul amintit
mai sus, că la Dumnezeu verbele nu se exclud reciproc, ci se pot înlocui unele
cu celelalte. Astfel, dacă înlocuim verbul „a putea” cu verbul „a vrea”,
întrebarea se reformulează concludent: „Dumnezeu vrea să creeze o piatră pe
care să nu vrea să o ridice?” Răspunsul acum este clar şi ţine, aşadar, de
voinţa lui Dumnezeu, deci nu mai poate fi încuietor.
Dacă gândim metaforic, putem spune că Dumnezeu a creat o
astfel de piatră, care se cheamă om. Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om, dar nu
a vrut să-l ridice din păcat cu forţa, ci numai prin jertfa Fiului Său, asumată
prin credinţă. Omul este o „piatră” cu suflet, înzestrată cu puterea de a
crede, în totală libertate, în Cel ce l-a creat.
La această credinţă puternică, logică şi teologică ne cheamă
Evanghelia de azi. În scara Sfântul Ioan Scărarul – pomenit tot în duminica
aceasta – ultima treaptă este cea a credinţei, legată de speranţă şi de
dragoste, cele trei virtuţi fundamentale creştine. Treaptă pe care, dacă ne
nevoim să o urcăm, cu toate puterile noastre, putem dobândi totul, adică viaţa
cea veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.
Pr. conf. univ. dr. Irimie Marga, 07 Aprilie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu