Caii de povară

 A treia zi, după sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, am ieşit pe hotarul satului. Câmpurile se odihnesc de câţiva ani buni, ierburile sunt necosite, cărările astupate, ici, colo câte o tarla cu cartofi. Animalele în sat s-au rărit, ca ploile în cer pe vreme de secetă. Dar şi oamenii. Ca să nu fiu singur, pe propriul meu hotar, am convocat o imagine mai veche pentru a înviora peisajul. Odinioară, pe aici păşteau, parcă pierduţi în istorie, doi cai îndesaţi, doi cai de munte, care au tras după ei toate poverile satului. Păşteau, de când ieşea colţul ierbii, până toamna târziu, când picau brumele şi le strepezeau dinţii de iarba măruntă, rămasă prin crăpăturile pământului.

Erau doi cai de povară, despre care ştiam că au dus, ani în şir, holdele satului spre batoză, iar primăvara erau cei mai căutaţi cai pentru arătură. Lumea îi cunoştea, unul era breaz, iar altul alb. Băteau uliţele satului, nepotcoviţi. Deşi aveau stăpân, ei aparţineau satului. Când treceau prin colbul uliţei, cu copitele roase de pietre, oamenii ieşeau la poartă cu o găleată de apă, ori un braţ de trifoi. Era răsplata pentru caii de povară care au tras după ei mai bine de o jumătate de sat. Iarna se adăposteau într-un grajd părăsit, de la marginea satului, unde noi, pruncii, le duceam fân cu săniuţa. Stăpânul cailor spunea oamenilor că le-a dat libertatea, după atâţia ani de povară. Oamenii satului s-au obişnuit cu ideea. Când venea primăvara, caii de povară, ieşeau pe dealuri, spre Valea Mătrăgunii, ori spre alte locuri, în care iarba creştea mai devreme.

Deşi au trăit o viaţă într-o proprietate privată, acum caii de povară erau liberi să hălăduiască pe orice păşune. Chiar şi în Păşunea Soarelui. Mai ales vara, când stava urca spre Izvoare, cei doi cai ştiau unde le este locul de vărat. Îşi asigurau o singurătate în doi, păşteau la izvoarele Marei, mergeau până pe Bandrea, prin sehelbe, care era strajnic păzită de pădurari. Dar pădurarii, înţelegători cu caii de povară, îi lăsau să calce pe locul interzis pentru a paşte iarba mănoasă. Caii de povară, din amintirea satului meu, au rămas prinşi în ţesătura unei poveşti care, iată, nu se uită. Acolo, printre ierburi necosite, mă gândeam şi la mersul lumii noastre. Cu forfota politică, cu lupta pentru putere.

Până la un punct o înţelegem. Cum înţelegeau sătenii mei libertatea cailor de povară. Dar sunt realităţi care ne strigă pe nume. Adică este un contrast evident între ce ni se spune şi ce ni se pune în spate. Biruri de care nu răspunde nimeni. Sunt întâmplări economice care nu pot fi prevăzute, ni se spune. Ne aducem aminte că alianţa, când a câştigat puterea, prin vot, nu avem ce zice, ne-a promis multe şi mărunte. Nu s-au dovedit cele durabile. Între timp, unui lider i s-a tăiat calea. Cei din noua conducere a partidului de guvernământ, deşi au călătorit în acelaşi tren cu conductorul, se prefac că nu se cunosc. Ni se propun subtile artificii, pentru ca povara să ni se pară mai uşoară. Se joacă cu noi cu o dibăcie rar întâlnită.

Cum sunt obositoarele teorii privind legea pensiilor. În acest sens, avem aproape cinci milioane de cai de povară. Dacă ar trage puţin cortina, puternicii zilei ar vedea dramaticul spectacol al realităţii. Sunt oameni demni care o duc greu. Se amăgesc cu aşteptarea, cu ziua de mâine, cu ceasul îndurării. Cei care s-au urcat în ştraf, încă nu ştiu mânui frâiele, ca să fie bine la cât mai mulţi români. Dar de ei nu au uitat. Cei avuţi sunt puţini şi ţâfnoşi, cred că li se cuvine, cei săraci sunt mulţi şi răbdători. Acum, în febra electorală, ni se promite o oglindă mai curată. Credeţi? De aceea printre ierburile necosite de mulţi ani, mi-am adus aminte de caii de povară din satul meu. Care erau liberi şi preţuiţi pentru o trudă îndelungată.

La oameni, se vede, lucrurile stau pe dos. Avem libertatea de a ne plimba prin lumea asta. Dar libertatea este adevărată când ai ce pune în căruţă. Mă întorc spre casă. Las în urmă câmpurile necosite şi tarlalele nearate. Oare ce se va alege de ele? Nu sunt soluţii? Poate sunt, dar nu mai sunt oamenii acasă. Oricum, caii de povară au rămas în amintirea mea.

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului