“Conferinţa a însărcinat pe mareşalul Foch (foto) să prepare planul de acţiune împotriva Ungariei. La 13 Iulie Foch se adresează generalului Prezan, şeful statului major al armatei române, cerându-i să consacre pentru această operaţiune maximum de forţe de care poate România să dispună. Prezan răspunde la 17 Iulie că România va da cel mai larg concurs, arătând că, la caz de nevoie, se vor putea aduce şi una sau două din diviziile ce fac garda Nistrului.
Tratativele fură brusc întrerupte. Bela Kun o luă înainte. În aceiaş zi, de 17 Iulie, el începu atacul împotriva Românilor.
Pretextul atacului era uşor de găsit: refuzul Românilor de a se retrage pe linia de frontieră fixată de Aliaţi. El nu era lipsit de oarecare abilitate: guvernul bolşevic îşi lua rolul de executor al unei dorinţe a puterilor aliate împotriva unui stat rebel! În realitate, Bela Kun urmărea mai multe ţinte cu ofensiva sa. Reuşita ei – venită după succesul împotriva Cehoslovaciei – i-ar fi consolidat situaţia în interior şi i-ar fi mărit considerabil prestigiul în afară; ea ar fi făcut dovada că republica comunistă maghiară e o forţă care trebuie menajată. Înfrângerea României ar fi deschis calea liberă pentru legătura cu Rusia bolşevică, care patrona materialmente şi moralmente regimul lui Bela Kun şi ar fi deschis mari perspective pentru cauza propagandei revoluţionare în Europa. Mai era şi o consideraţie de ordin practic: reocuparea şesului din stânga Tisei, înainte de strângerea recoltei ar fi asigurat hrana populaţiei în Budapesta şi în special a armatei roşii, grav ameninţate din cauza destrăbălării bolşevice.
Bela Kun era însă conştient că o campanie împotriva Românilor era mult mai grea decât cea împotriva Cehoslovacilor şi că succesul nu s’ar putea obţine decât dacă e pregătit cu muncă şi metodă. El se puse pe muncă şi reuşi, într’adevăr să creeze în două luni o armată numeroasă ca efective, binişor încadrată şi instruită şi prevăzută cu un material foarte bogat. Nu mai erau bandele mai mult sau mai puţin neregulate care constituiseră – cu excepţia diviziei de Secui – cea mai mare parte a armatei ce luptase împotriva noastră în Aprilie. Era o adevărată armată regulată, susţinută de entusiasmul naţional al unei naţiuni mândre care, dându-şi seama de prăpastia în care lunecă, a uitat desbinările trecătoare şi a alergat să lupte chiar sub steagul roşu al comunismului şi subt comanda vechilor ofiţeri, pentru ţelurile eterne ale patriei maghiare.
Organizarea armatei roşii maghiare a fost făcută după principiile moderne ale armatelor europene, având însă şi anumite particularităţi, ca efect al stărilor speciale revoluţionare din care eşia armata. Astfel, marile comandamente erau puse subt comanda unor comisari civili, aleşi dintre şefii revoluţionarilor; ei erau însă ajutaţi în conducerea comandamentelor respective de ofiţeri superiori, militari de carieră. La comandamentele de divizii erau numai ofiţeri de carieră, colonei sau locotenenţi colonei. Comandanţii diferitelor unităţi se recrutau pe baza examenelor. Ca unităţi caracteristice erau două divizii de lucrători în Budapesta şi brigada 80-a internaţională, formată din dezertori sau din prizonieri din alte armate cari, bine trataţi de Unguri şi supuşi la şcoala de bolşevism, erau apoi înrolaţi în armata roşie. În general, unităţile de lucrători erau reţinute în interior, cu scopuri politice: din ele se formau echipele de teroare, însărcinate cu represiunea sângeroasă a încercărilor contra-revoluţionare. Pivniţele palatului Parlamentului, ale Hofburgului şi ale palatului Bathyani ar fi putut să povestească multe asupra ororilor comise de aceste trupe.
În potriva noastră, Ungurii au concentrat:
a) Corpul I de armată, format din trei divizii: a 2-a, a 6-a şi a 7-a. Reşedinţa corpului era la Czegled, iar comandant era profesorul Vago.
b) Corpul III de armată, format din diviziile 1-a şi 5-a, sub comanda lui Bokany. Era armata care operase împotriva Cehoslovaciei; postul ei de comandă se mutase dela Miskolcz la Hatvan. La cele două divizii s’au mai adăogat două brigăzi independente de Secui şi lucrători, brigada 80 internaţională, precum şi detaşamentul Szanto.
c) Divizia 3-a, adusă de pe frontul cehoslovac, divizia 4-a, adusă de pe frontal franco-sârb şi, mai târziu, în timpul luptelor, divizia 8-a, adusă de la vest de Dunăre.
Totalul forţelor, concentrate în potriva noastră, se ridică la 100 de batalioane cu un efectiv de 50.000 baionete, 800 de mitraliere, 10 escadroane, 69 de baterii de toate calibrele şi 9 trenuri blindate. Comandamentul general al armatei era la Godolo, lângă Budapesta. Cu câteva zile înainte de începerea operaţiilor, Bohm fusese înlocuit prin inginerul Landler Jeno. Trupele concentrate pe frontul românesc aveau reputaţia de a fi cele mai disciplinate. În special diviziile 6 şi 7 şi brigăzile de Secui. Ele aveau o organizaţie mai omogenă, efective mai mari şi erau dotate cu artilerie şi trupe speciale numeroase. Cele mai slabe unităţi, subt raportul disciplinii şi al instrucţiunii, erau unităţile păstrate în interior, în special diviziile de lucrători, în care spiritul bolşevic era adânc înrădăcinat.
În vederea ofensivei, trupele ungare au fost grupate în chipul următor:
Un grup de nord în regiunea Tokay, având în prima linie brigăzile 2 şi 3 de Secui şi lucrători, dela frontiera cehoslovacă până la Tokay, iar în Tokay şi la sud de acest oraş, detaşamentul Szanto şi reg. 39 de infanterie. In rezervă era divizia 1-a la Miskolcz.
Un grup central, principal, în regiunea Szolnok, format din diviziile 7, 5 şi 6, concentrate în ajunul acţiunii la Szolnok. Rezerva grupului central o forma jumătate din divizia 3-a, la Czegled. Legătura între acest grup şi grupul de nord o făcea brigada 80-a, internaţională, la Poroszlo.
Un grup de sud, constituit din divizia 2-a, în regiunea Csongrad-Mindeszent, având ca rezervă divizia 4-a la Kistelek.
Rezerva generală a armatei o forma jumătate din divizia 3-a şi un regiment de husari, în regiunea Abony-Czegled. Conducerea operaţiilor a fost încredinţată, pentru grupul de nord, comandamentului corpului III dela Hatvan, iar pentru celelalte două corpuri, comandamentului corpului I dela Czegled.
Planul de campanie al comandamentului suprem maghiar consta în trecerea simultană a Tisei de către toate cele trei grupuri, stabilirea capetelor de pod pe malul răsăritean al râului şi înnaintarea spre a ocupa linia Sătmar-Careii Mari-Oradia Mare-Arad. Atacul principal trebuia să se pronunţe de grupul central, care era cel mai puternic; obiectivul acestui grup era Oradia Mare. Celelalte două grupuri laterale trebuiau să urmeze înaintarea grupului central, îndreptându-se spre obiectivele lor respective. Pentru urmărirea mai departe a succesului, se aşteaptă izbucnirea revoluţiei în România şi intrarea armatelor roşii din Rusia tovarăşe.
Începutul ofensivei a fost fixat la 20 Iulie, ora 3 dimineaţa.”
BELA KUN PREGĂTEŞTE O MARE OFENSIVĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Cap. II
BĂTĂLIA DE PE TISA
20-26 IULIE 1919
ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI
1916-1919
VOLUMUL III
CONSTANTIN KIRIŢESCU
EDITURA CASEI ŞCOALELOR
ATELIERELE “CARTEA ROMÂNEASCĂ”, BUCUREŞTI
Cu respect,
Valentin-Nicolae Bercă
"România Magnifică" - www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea şi bogăţia spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu