Poezia și Moșu Lupu

 

                                                                                                  de Gheorghe Pârja

De peste patru decenii, în satul Desești, de pe Valea Marei, se celebrează Poezia. Când am făcut pactul cu lumina Cuvântului, dimpreună cu Nichita Stănescu, asistați de o sală plină de creatori și ascultători de poezie, am avut ca far tocmai crezul că Poezia poate respira în orice loc unde este natură și istorie. Că natura omenească te duce departe, în trecut, râul te duce spre izvor, albina la matcă, omida, la fluture, pasărea, la cuib, iar copilul, la părinți. Asta mi-a îngânat liric poetul Ioan Alexandru, rezemat de colțul Bisericii din Desești. Așa, Poezia este expresia realului, a lumii reale, a celor ce sunt. Așezat pe laița de rugăciune, poetul „Vămilor pus­tiei” m-a întrebat: ce m-a inspirat pe mine când am scris prima poezie? Țin minte că am răspuns, fără să stau mult pe gânduri: nucul din grădina părintească și Moșu Lupu.

Poetul a fost extrem de curios să afle cine a fost Moșu Lupu. Și eu vă spun ce i-am povestit Poetului „Imnelor Maramureșului”. Am avut în sat trei oameni care respirau istorie. La care mă uitam cu venerație. Veneau dintr-o lume pe care, firesc, nu aveam cum să o cunosc. Primul a fost Moș Iana, un bărbat înalt, cu vorbă domoală, aprig la fapte. Cu el am petrecut o vară la oi, în Izvoare, pe Fața Prislopului. Noaptea ne povestea celor din colibă despre anii războiului de la Cotul Donului. Dormea lângă ușa colibei, să nu-i ajungă picioarele la năclad. Un alt bărbat zidit în istoria Deseștiului a fost Moșu Șomâtă. Stătea aproape de casa noastră, așa că duminica, ori în sărbători, povestea întâmplări din viața satului.

Eram unul dintre ascultătorii lui. O poveste nu am uitat-o nici până în clipa în care scriu aceste rânduri. Era mare prieten cu Moș Iana. Într-o zi, s-au hotărât să meargă după lemne pe Valea Pietrei. Au încărcat ei carul cu lemne și când să plece de pe loc, caii nu au putut trage povara. Supărați pe bietele animale, le-au desprins din hamuri, s-au pus ei la car și au adus lemnele acasă. Povestea mi-au spus-o amândoi, în zile diferite. Așa că i-am dat crezare. Mai știau și alți oameni din sat de isprava lor. Pentru mine, cei doi reprezentau imaginea bărbatului puternic, a maramureșeanului venit din istorie. Dar Moșu Lupu a Șumânesi, care stătea pe ulicioară cu Vasalia Hărniceșteanului, era alcătuit din alt aluat sufletesc.

Deși făcuse și el războiul, niciodată nu mi-a vorbit ca despre o ispravă. El se simțea bine în spiritualitatea satului, la biserică, în ordinea și rânduiala casei. Aveam locuri învecinate, pe Valea Răchiții, și îl vedeam cu câtă migală lucra în grădina de la marginea satului. Îl prețuiam mult. Avea vorba așezată, o înstruța cu vorbe alese. Era un născocitor de cuvinte, pe care le potrivea după voia lui în poveștile din târnațul casei. Îi treceam foarte des pragul porții. Eram prieten cu nepotul lui, Pop Vasile 28, un mare cititor de cărți. Cu Moșu Lupu am stabilit o prețuire reciprocă. Eu îi savuram felul în care povestea, el se bucura că are un ascultător care mai punea și întrebări.

Vedeam în el iubirea de oameni. Era un constructor de suflete, știa să se bucure discret, nu-i plăcea strâmbătatea. Avea acea cheie morală necesară unui tânăr. Citea Cartea cea Mare, dar deslușea cu atenție răsăritul din om. La el am văzut cum arată lacrima milei și am priceput darurile simbolice. Acelea din Cărțile Sfinte. Vorbea despre apostoli și Iisus cu firescul trăirii din pomul vieții. Cu vremea, am desprins din alcătuirea lui înalta semnificație a firescului. El mi-a oferit șansa să învăț, mai ales în singurătate, cum poți fi bătrân. Cred că de la el am aflat cum poți trece prin hotare silabice. Adică să desparți mărul pictat de mărul real. Să asculți sunetul vocalelor și consoanelor.

Așa răspund acum la întrebarea poetului Ioan Alexandru. Moșu Lupu a fost pentru mine miracolul nemărturisit de a trăi visul ca viață a Cuvântului. Așa am scris această poezie care se numește «Cântec bătrân»: „Știți ce mi-a spus Moșu Lupu-ntr-o seară?/ Că el poate adormi orice fiară/ Bagă mâna în borta fagului/ Și scoate ochiul împăratului/ La miezul nopții îl arată la Lună/ Și se face în lume vreme bună/ Știți ce mi-a spus Moșu Lupu-ntr-o seară?/ Că el poate îmblânzi orice fiară.” Avea Moșu Lupu o încărcătură lirică ce m-a vrăjit. De aceea l-am transformat în cuvinte unduitoare, pe care el le-ar fi spus, dar nu avea cum. M-a îndemnat, în felul lui, să dau grai vieții mele interioare, să transmit prin cuvânt căldura, bucuria, dar și înverșunarea lumii. El vorbea cu apostolii din imaginația lui. Și credea în cuvintele lor. De aceea, Moșu Lupu este o pagină de neuitat din Cronica satului nostru. Da, este unul dintre cei care, în felul lui, mi-a arătat muntele luminos al Cuvântului. Sfinxul din mine.

În acest mijloc de octombrie urcă pe trupul Țării, în Maramureș, la Sighetul Marmației și la Desești, scriitori din toată țara și din împrejurimi. Le voi arăta fotografia mea cu Moșu Lupu, care s-a jucat cu chemarea mea spre Cuvânt, întru gândirea înțeleasă ca o trudă, cinstind nunta stelelor, risipită ca un răsfăț.