de Gheorghe Pârja
Nu am mai scris despre războiul din Ucraina,
deoarece a avut, mai ales în ultimele luni, întorsături mai greu de înțeles.
Cel puțin pentru mine. Și nu scriu despre speculații sau taine pe care nu le
deslușesc. În schimb, am citit mai multe cărți despre această aberație a lumii,
care este războiul, un loc sortit morții pentru semeni. Și ruina unor edificii
care nu se vor mai întoarce spre noi. Am mai scris: fac parte dintr-o generație
care nu a cunoscut războiul și am dobândit o psihologie de spectator, de
cititor, ori de ascultător al unor mărturii ale celor care au trecut prin foc
și baionete. De când cu războiul ruso-ucrainean, am căutat să înțeleg altfel
lumea în care trăiesc. Prea multă moarte degeaba. Chiar, de ce se merge la
război? Să mori tânăr, fără să cunoști farmecul vieții pământene?
Să-și apere țara!, vine răspunsul dat de comandanții
aflați în conflict. Aici mai răspundeți și dumneavoastră, dragi cititori. Citind
un interviu cu autoarea de origine canadiană Margaret MacMillan, istoric de
renume mondial, profesor emerit de istorie internațională la Universitatea din
Oxford și profesor la Universitatea din Toronto, cu câteva cărți traduse în
limba română, mi-am dat seama că fac parte dintr-o generație privilegiată din
punct de vedere al războiului. Că nu am murit pe front, în tranșee sau ochit
din vizorul unui tanc. Am făcut armata ca militar în termen, m-am instruit
să-mi apăr țara, dar nu am știut niciodată cine ar fi inamicul real. După 1968,
când au intrat sovieticii, cu câțiva aliați din Pactul de la Varșovia în fosta
Cehoslovacie, dibuiam oarecum inamicul. Mai ales că România nu a participat la
acea rușinoasă invazie a unor țări frățești, cum se numeau atunci.
Mai târziu mi-am dat seama de ipocrizie. Erau și
inamici inventați de alții. Acum războiul face parte din cotidianul nostru.
Doamna istoric, axată în scrierile sale pe tematica războiului, parcă ar vrea
să ne liniștească cu argumentele specialistului: „Războiul a marcat cea mai
mare parte a istoriei umane.” Avem, ca ființe umane, o natură războinică? M-aș
situa undeva la mijloc. Poporul din care fac parte – cum am citit în istorii –
a dus mai mult războaie de apărare. După opinia doamnei Margaret, un rol
important în ocolirea războaielor ar avea-o cultura. Nu prea se potrivește cu
toată istoria, nici cu cea actuală, dar sună măgulitor. Dar nu putem uita că
trăim într-o lume modelată de războaie. Deseori, granițele țărilor în care
trăim au fost trasate în urma unor conflagrații.
Și frontierele României au fost stabilite cu aceste
prilejuri. Și războiul din vecini caută noi granițe. Într-un conflict, stranie
este schimbarea înțelegerilor dintre beligeranți. Puțini ar fi crezut, în anul
1945, că francezii și germanii ar putea fi aliați, iar Germania ar deveni o
țară pașnică. În dialogul istoricului cu Cristian Pătrășconiu am descoperit
multe paradoxuri cu privire la viață și moarte în război. Înfruntarea dintre
combatanți scoate la iveală ce este sublim, dar și abject în caracterul uman.
Acolo soldații depind unii de alții. Știi că cel de lângă tine va muri pentru
tine, dacă este nevoie și că tu vei muri pentru el. Apoi groaza gropilor
comune, partea inumană a războiului. Așa ceva nu se întâmplă în civilie. Numai
în război simți că viața ta depinde de cea a camaradului tău.
Pe această temă s-a scris o mare literatură. De
acolo știu și eu ce v-am spus. Cât am fi de calmi, ne înconjoară îngrijorarea
din vecini. Cred că puțini se așteptau, cu doi ani în urmă, că va izbucni un
război de proporții în Europa. Și, iată, avem un conflict în Ucraina. Care,
într-un fel sau altul, a cuprins lumea. Da, războiul și lumea. Un război în
care nu se rostește cuvântul PACE. De aceea mi se pare mai îndepărtată granița
liniștii. Chiar aici, în vecini. Curajul este în fiecare dintre noi. Să nu
uităm înțelegerea și prietenia. Câte ne-au mai rămas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu