de Gheorghe Pârja
Cei care mă citesc știu că nu-mi bat joc de țara în
care m-am născut și mai trăiesc. Dar când păianjenii se așează pe tavan, dai cu
mătura după ei. Așa și eu, cu scrisul, caut să deretic câte ceva prin Casa
Țării. Dar mă conving, pe zi ce trece, că a pune scai ori brusturi pe trupul
inform al multor instituții ale statului român este de multe ori o pierdere de vreme.
Așa mi se arată de după colț zădărnicia, unealta inutilă cu care ne mai omorâm
vremea. Și totuși, cred în presă, mai vândută, mai cumpărată, mai pe linia cea
dreaptă. Aleg ce mă interesează și scriu cât mă pricep. Și văd păianjenii din
împrejurimi. Unii văd bondarii. Bravo lor! Dar este necesar a pune în mojarul
critic și partidele politice, și Parlamentul, și Președinția. Cu mențiunea că
socotesc absolut necesare instituțiile democratice. Este nevoie și de
comentatori. Mai aprigi ori mai blânzi. După cum se pricep.
Nu de puține ori sugestiile jurnalistice mi se par o
cântare de contrabas pe o singură coardă. Multe dintre opiniile noastre nu
întramă corpul societății românești, ci mai mult ni se destramă speranțe. În
fiecare zi mă întâlnesc cu oameni, care au viața înainte, dezamăgiți de
sistemul în care lucrează. Asta nu dă de gândit nimănui? Eu, ca simplu om, nu
pot pricepe de ce s-a instaurat în jurul nostru atâta îndârjire întru
comoditate, indiferență de a nu găsi calea spre un normal acceptabil. Da, știu,
pandemie, război, crize! Dar sunt mecanisme interne care scârțâie. La astea mă
refer. Mă întreabă vecinul, cititor de ziare, care este starea normală a
României? În niciun caz asta în care ne ducem zilele. Omul, bun cunoscător al
trecutului apropiat, mă îndeamnă să fim mai îngăduitori cu pretențiile. Că au
fost și perioade mai grele în viața înaintașilor. Da, sfaturile par educative.
Dar fiecare generație vrea binele ei.
Nu-l găsesc în țară, românii își iau lumea în cap.
Cei care am rămas aici privim ecranul realității. Și vedem că nu-i cum vrea
omul, ci cum doresc domnii. Cu puterea mea de înțelegere a lumii, simt că ne
domină multe aberații. Mulți dintre noi nu înțelegem apucăturile unor
demnitari. Care nu înțeleg starea oamenilor de rând. Adică, alegătorii lor. Mai
zilele trecute, un senator s-a exprimat în văzul țării că „trebuie să învățăm
să fim bogați și cinstiți.” A spus asta după ce senatorii au votat două
amendamente prin care veniturile lor vor crește. Câtă fățărnicie! În timp ce de
vreo doi ani bat apa în piuă pe la televiziuni cu morganatica mărire a
pensiilor.
Un joc politic pe sufletul oamenilor. Chiar nu-și
dau seama că această amânare este o lovitură psihologică pentru milioane de
români? Adică pensionarii. Este o ipocrizie fără margini. Este o desconsiderare
a demnității omului. Este o eroziune a democrației și un semnal că țara se
îndreaptă într-o direcție nepromițătoare. Nimeni nu-i trage de mânecă? Sunt
prinși în această horă a amăgirii: președintele, premierul, parlamentarii și mulți
comentatori cu interese. Opriți acest linghișpir caraghios! Dacă nu aveți bani
pentru cei bătrâni, spuneți! Că simt o ură fățișă pentru această categorie de
români. Apoi, multă tevatură pentru aderarea la Spațiul Schengen. Deși am
îndeplinit condițiile cerute de acum zece ani, suntem o țară amânată. Dacă
Germania și-a venit în fire, Olanda întârzie votul de aderare.
Pe acest fond, un europarlamentar german s-a rățoit
primitiv la noi, considerându-ne Vestul Sălbatic al Europei. Cât de nărod ar fi
omul din țara lui Hegel, a spus-o în buricul Europei. Reacția
europarlamentarilor români a fost una politică, nu națională. Mă întristează
cota joasă a României, văzută de personaje cu multe dioptrii. Nu ne prea bate
nimeni la ușă. Zadarnic suntem atât de ospitalieri. Și totuși sunt locuri din
această țară care respiră încredere. Căutați în această săptămână municipiul
Sighetul Marmației și comuna Desești. Care oferă celor interesați un covor
pentru Limba Română și calmul necesar sufletului nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu