Motto: „Cuvintele sunt gratuite, însă felul în care le folosești te poate costa. Uneori chiar viața!”
Citeam undeva despre CUVÂNT că te îmbie la idealuri
romantice, te acceptă şi te primeşte prin frumuseţea lui iar Pablo Neruda
afirma: „Cuvântul e aripa liniștii”. Fiind învățător, una dintre cele mai mari
provocări ale mele este să-i învăț pe copii să citească. Pentru asta scriem
propoziția sau o reprezentăm grafic, după care o împărțim în cuvinte, cuvintele
în silabe, silabele în litere și sunete. O altă provocare este să scriem
caligrafic, așa cum scria marele poet Mihai Eminescu, de exemplu. Neavând la
îndemână întotdeauna o hârtie își scria poeziile și pe bucăți de hârtie sau
șervețele. În era internetului, a telefoanelor mobile, a facebook-ului, copiii
doresc să scrie tot mai puțin înspre deloc. Mare greșeală, dragi părinți,
colegi, prieteni, copii! În ultimii ani se vorbește tot mai des despre scrisul
de mână și vă provoc să-mi răspundeți la întrebarea: „Ce ar însemna dispariția
scrisului de mână?”. Pentru un răspuns elaborat, gândit, vă îndemn să vă
gândiți la „Tablele Legii sau Tablele Legământului”, la scrisorile din iernile
de altădată către Moș Crăciun, la rețetele medicale eliberate de medicii de
familie,etc
Într-o antologie editată de scriitorul George
Roca numită „Taina scrisului” acesta îi
provoca pe scriitorii-colegi „...să-și reamintească și să descrie care au fost
primele lor cuvinte...scrise”. Scrise, pentru că majoritatea dintre noi primul
cuvânt pe care l-am rostit a fost MAMA, că așa se cuvine de când lumea și așa a
lăsat bunul Dumnezeu să fie!
Într-un studiu aparținând expertului grafolog dr.
Marc Seifer aflăm că „Scrisul de mână este relaxant și te îndeamnă la
introspecție fiind benefic la combaterea deficitului de atenție deoarece
coordonează cele două emisfere ale creierului. Copilul care scrie de mână
litere, cuvinte, apoi propoziții și fraze își antrenează mai bine creierul dar
își coordonează și mâna fiind concentrat asupra textului scris, iar regiunile din
creier responsabile de gândire, memorie și limbaj sunt active, implicând în
acest proces și creativitatea”. Uitați-vă de câte lucruri bune pot beneficia
copii noștri cu vârste între 5- 16 ani, care scriu zilnic măcar un mic text sau
care desenează ori pictează, după vârsta fiecărui.
Îmi amintesc cu haz acum, atunci cu câteva lacrimi
scurse pe obrajii pistruiați, că la prima mea compunere pe care am realizat-o
în clasa a II-a, la început de septembrie și an școlar, numită „Toamna” confundam „m” cu „n”-ul, „v” cu „f”-ul și invers.
Domnul învățător Bonte Ioan ne chema cu caietul la catedră, ne asculta
compunerea citită de noi după care lua caietul pentru corectarea greșelilor.
Când am văzut cele vreo 5-6 corecturi cu roșu și mi-a citit compunerea în fața
colegilor care râdeau în hohote, așa cum am scris-o eu cu „toanmă”, „vlori”,
„nere” mi-au dat și scurs lacrimile pe cravata mea de pioner. Dar m-am lecuit,
aproape pe loc. Repetam în gând litera până când îmi dădeam seama care este forma corectă. Arsenie Boca spunea „Când dai la început, dai din ceea ce ai, apoi dai
din ceea ce ești”. Și azi se mai întâmplă ca unii elevi să confunde sunetele,
literele, dar îi liniștesc pe părinți
spunându-le că este o etapă trecătoare și prin perseverență și exerciții de
scriere se poate remedia acest lucru. „Numai cine nu muncește, nu greșește”,
spune o maximă.
Mi-a plăcut școala, mi-am respectat și prețuit
învățătorul, apoi profesorii de la gimnaziu, de la liceu, de la facultate. Am
scris cu respect și reverență despre ei. Nici nu aveam altă șansă fiindcă
fratele meu Ioan Dragoș, poetul de azi, membru al Uniunii Scriitorilor, mi-a
oferit propriul lui exemplul. Mereu cu premiul I și cununiță la sfârșit de an.
Mereu cu o carte după el, fie că mergea la pășunat vitele, fie că mergea la
scăldat sau pădure după ciuperci. Își încropise deja la sfârșitul clasei a
VIII-a o bibliotecă, majoritatea fiind cărți primite ca premiu la școală ori cumpărate de tata Aurel de la „boldul”
(magazinul) satului la insistențele și rugămințile lui. Așa am intrat în
contact cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Tudor Arghezi,
Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Ion Creangă, Petre Dulfu, Ion Luca
Caragiale și mulți autori ruși, că așa era epoca.
Am urmat cursurile unui liceu tehnic ceea ce până la
urmă a fost un avantaj pentru mine. La orele de limba și literatura română ni
se dădeau foarte multe analize gramaticale să facem de către doamna profesoară
Angela Oșan. Nu suporta să copiem ori să scriem unul de la altul, motiv pentru
care, pe loc le făceam tema celor mai înstăriți, că îmi cumpărau a doua zi cu
câte un kefir și un baton la Lacto-vegetarian iar cu banii astfel economisiți
puteam merge la film la cinematograful „Dacia”. Plus că de multe ori erau și
lăudați pentru metaforele și figurile stil cuprinse în analiza gramaticală
făcută de mine. Cele mai mari emoții le aveam când citeau textul, că era la „prima
vedere” cum s-ar zice! Anii de liceu, din păcate, au trecut uimitor de repede.
Vreo trei colegi s-au și prăpădit...
Atât în timpul liceului cât și după aceea am fost un
mare fan al anticariatelor! Începuseră să mă cunoască anticarii și cumpăram
cărți la prețuri modice! Apoi colecționam reviste („Urzica” de exemplu) și
insigne, mai ales cu echipe de fotbal din occident.
Timpul a trecut, mi-am încropit propria-mi
bibliotecă de care sunt tare mândru, chiar și-a adus soția Ana, tot învățătoare
în satul natal, elevii de clasa a II-a să vadă cărțile scrise de mine,
medaliile și diplomele primite de-a lungul timpului și cele peste 1000 de cărți
cumpărate ori primite de la autori, cu autograf!
Nu contenesc în a mă opri din citit, cea mai recentă
izbândă a mea este volumul ”Cronici din nord”, editura „Casa cărților” unde
prof. univ. dr. Ștefan Vișovan spune printre altele: „Chiar dacă se simt uneori
preferințele sau atașamentul sentimental față de creația unui sau altuia dintre
scriitorii recenzați, Gelu Dragoș se dovedește obiectiv și echilibrat, ceea
ce-i permite să genereze evaluări corecte și riguroase, evitând aprecierile și
concluziile simpliste, precum și stereotipiile de interpretare, apelând
constant, pentru a-și susține evaluările, la numeroase texte ilustrative
extrase din înseși creațiile care fac obiectul analizei pe care o întreprinde. La
fel ca volumele precedente, carte de față ni-l prezintă pe Gelu Dragoș ca pe un
intelectual profund, bine informat, generos și înțelegător cu autorii pe care-i
recenzează, capabil să surprindă esențialul din orice text supus analizei.
Cronicile literare al Domniei Sale sunt, în general, pozitive, presărate cu
îndemnuri și aprecieri, dar evidențiază, atunci când se impune, stângăciile sau
scăpările unor autori, dar face acest lucru cu eleganță și delicatețe, fără a
apela la sintagme care ar avea efecte inhibitorii asupra acelor implicați”.
Revin la „Solstițiul cuvântului” și mai spun că
dragostea pentru cuvânt mi-a insuflat-o bunica mea dinspre mamă, Iuliana. Cu ea
am învățat să citesc și să iubesc literele. M-ar fi dorit preot, dar după ce o
zi am fost electrotehnist la Palatul Poștelor Zalău, câțiva ani buni
electromecanic la defuncta „I.P.I.C. - C.F.” Baia Sprie, un „cincinal” executor
judecătoresc la Judecătoria Baia Mare, am urmat, la îndemnul soție, minunata
profesie de învățător, de unde sper să mă și pensionez.
Sufletul mi-a rămas captiv în copilăria mea cea fără
griji, alături de bunica Iuliana, de părinții dragi, de fratele meu care și-n
ziua de azi este un model pentru mine. Mă întreb la final, cum aș fi putut
scrie această destăinuire solstițiană dacă nu erau, ele, cuvintele?!
Gelu
Dragoș, U.Z.P.R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu