La prima vedere gândurile poetei vin dintr-o
lume aflată în pragul unei răscruci, ea erijată în ambasadoare a sentimentelor
și întrebărilor existențiale. La marea majoritate chiar li se dă un răspuns
personalizat, ca și cum ea ar fi posesoarea pietrei filozofale. Ne aflăm în
fața unei decizii epocale, aceea de-a schimba paradigma cunoașterii.
Răspunsurile evidente și nealterate vin, ca de fiecare dată, din partea
cititorului și au un final previzibil.
Volumul este dedicat tatălui autoarei și
motto-ul este foarte sugestiv: „Nu ești ceea ce ți s-a întâmplat, ești ceea ce
dorești să devii.” (Carl Jung)
Poeta este și o pictoriță desăvârșită,
exprimând prin realismul sau dramatismul portretelor, fața nevăzut a
personajelor imortalizate. Nu este de mirare că mulți din cei „pictați” fac un
pas în spate pentru că își recunosc ființa din străfunduri, un „alter ego”
tainic. În acest fel nu poți decât să accepți faptul că un artist vede nu numai
în adâncul lucrurilor ci și dincolo de orizontul acceptat. Puterea de vedea
„fața nevăzută a Lunii” e rezervată doar celor inițiați și înzestrați, celor
chemați și dăruiți cu har și dar. Mai mult, Viorica Șuțu este un grafician
înzestrat cu talent și „răbdare de chinez” și din vârful peniței face un „modus
vivendi” reușind să-și ilustreze toate cărțile tipărite până în prezent. Ceea
ce realizează în superbele miniaturi grafice te trimite cu gândul la stampele
japoneze, la lumea misterioasă a Orientului îndepărtat, de parcă îi aparține în
totalitate. Cititorul poate să și-o închipuie ca pe o exponentă a culturii
tanka și, fără îndoială, că nu greșește. Surprinzătoarele dar dificilele poeme haiku
stau la loc de cinste în creația domniei sale, stârnind și invidie dar și
admirația cunoscătorilor. În esența ei este un personaj complex care, la prima
vedere, firavă și diafană, devine și prin scris și prin atitudine o adevărată
amazoană a penelului. Este de admirat cu câtă forță se exprimă și își pune în
pagină gândurile și sentimentele, emoțiile și evenimentele, trăirile și
aspirațiile.
Faptul că trăiește înconjurată de o grădină
superbă, cum plastic o numește eruditul Rudy Moca „..frântură de Rai”, este o
tușă puternică pe ceea ce face și gândește distinsa poetă și o amprentă
evidentă asupra creației. Casa de pe coama dealului de sub „hula Târnăveniului”
, la răscruce de drumuri, ca tăcerea vinovată a vinderii noatre pe trezeci de
arginți.
„Bisericile-s părăsite
Cu
altarul devastat.
Clopotnița
cu greu oftat,
Își
pune năframa pe trepte.”
Scriitoarea, ca toți marii creatori este
în cutarea „sinelui”, explorând în
adâncul subconștientului, pentru a ajunge la revelație. Evident că totul devine
intuitiv:
„Uneori pierdem, alteori răstignim,
Anii
urcă poteca muntelui,
Alții
în pustiu înjurăm,
și
toți căutăm
omul
din noi pe care,
mereu
să-l cunoaștem,
(Ipostaze)
Ca orice poet ce se respectă și care pășește
cu grijă și decență pe calea afirmării depline, are nevoie de mult curaj și
dăruire:
„Ce
improvizată-i bogăția clipei,
Ce
trece cu fluier hoinar,
Căci
nu-s vânători de clipe
Vreau
darul veșniciei
Pe
degetul inelar.”
(Furtuni)
Regăsirea iubirii cu fiecare pas prin lume:
„Viață,
eu sunt dezarmat în fața ta,
Ca
picătura de rouă la răsărit!
Așa,
răstignit,
Accept
imensa nepăsare,
A
lumii din jur
Și
singurătatea acestui tumult.
Fur
orice clipă, zi după zi,
Învățând
iubirea pentru formele tale,
Orice
ar fi.”
(Mărturisire)
Desenele în peniță, care însoțesc și
ilustrează cartea, fac parte integrantă din demersul poetic. Au atât de multă
vibrație estetică încât ele însele sunt poeme, la fel cum poemele sunt imagini
imuabile ale subconștientului activ. Firesc și îmbucurător e fiecare vers,
fiecare linie, ca un îndemn la recitire. Poemul „Matinală” este un eșantion de
bucurie estetică:
„Nu
mai sunt cel care a fost acum o clipă,
Cum
peste piatră nu-i aceiași apă,
Nu-i
smulsă o pană din aripă,
Cu
încă o noapte viața nu-i mai scurtă,
Realitatea
noastră segmentează,
Din
avalanșa altor înțelesuri
Puține
bucurii, multe eresuri.
Și
ce ar mai fi de spus?
Până
și soarele migrează,
Constant
către apus.”
Suferința, neliniștea, exodul și oniricul
apar periodic în poezie. Suferința este ca o binecuvântare de la Dumnezeu și
dacă bogații ar ști ce valoare are, ar cumpăra-o pe bani mulți. Ea te purifică
aici pe Pământ, ea are început și sfârșit dar în veșnicie e fericire fără de
sfârșit.
”Atâtea suferințe care dor!
Atâtea
visuri zdrobite
Sub
speranța anulată,
Căci
doar cocorii se întorc
La
cuiburile lor.
Oamenii
plecați în exil...
Niciodată!”
(fragment
din poemul Exod)
Iar spre final:
„Pe
ape trec plutind ușor
Lebede
negre, în cernite veșminte,
Și-n
urma lor
Se
volbură ușor
Mici
cerculețe, tremurate cărări.
Îmi
asum dreptul de-a pune întrebări,
E
timpul potrivit
Căci
dacă am găsit răspunsul
Cei
dinaintea mea
Nu
l-au dezvăluit.”
(Timp
potrivit)
Cu vers reflexiv, cu iubire pentru tot ce-i
nou și valoros, cu o sete de cunoaștere, prin metaforă și simbol artista-poetă
Viorica Șuțu, aduce un suflu nou în poezia feminină a timpurilor noastre
postmoderniste.
UZRP,
Ulmeni MM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu