Cum omul nu este numai o ființă imperfectă, ci încoronarea bestialității din lumea viului (mai exact, singura fiară cu pretenții raționale și democratice, care se delectează cu suferințele provocate semenilor, necuvântătoarelor și plantelor), se subînțelege că niciuna din creațiile sale politico-sociale (comunități, state, conglomerate suprastatale) și cultural-științifice (ideologii, doctrine, sisteme, reforme, invenții) nu ajung în vecinătatea desăvârșitului (W. Churchill definea democrația occidentală ca „o formă imperfectă de guvernământ”), dar – dimpotrivă – toate izvodirile sale de care este atât de mândru (calculatoare, telefoane, mașini, avioane, submarine, sateliți, arme de distrugere în masă ș.a.m.d.), incluse de Solomon în categoria „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou supt soare” (Eclesiastul 1/9), toate sunt doldora de ticăloșii și murdării umane, dacă nu chiar în văzul și auzul autorilor lor, căci e nevoie de timp până când noile idei prind rădăcini și se generalizează, atunci cu siguranță după moartea acestora.
De
pildă, după istorica întâlnire de la Malta (2-3 decembrie 1989) dintre George
Bush senior și Mihail Gorbaciov, liderii superputerilor de la acea vreme
(Statele Unite și Uniunea Sovietică), bolșevismul european nu mai primește
oxigen politico-ideologic de la Moscova și se asfixiază, parțial chiar în
patria mamă, iar în România tuturor posibilităților necușere și ale
revoltelor/răscoalelor cu pretenții revoluționare, cetățenii sătui până peste
cap de atrocea variantă ceaușistă a comunismului (plin ochi de triada
foame-frică-frig, nomenclaturiști, lozinci mincinoase și sterilizare
intelectuală), ies cu sutele de mii în stradă, pentru ca mulți dintre ei să fie
împușcați și ca, îndată după volatilizarea „teroriștilor” și cu sprijinul
serviciilor secrete străine (americane, sovietice, maghiare, israeliene), apoi
și al celor interne, să ajungă la putere clica lui Ion Iliescu (ăștia cică „au
umplut vidul de putere” apărut după fuga, capturarea și asasinarea cuplului
Ceaușescu).
La
vremea respectivă și în dârdora acelei rivoluții
televizată (sic!) și dirijată de minți criminale (precum hâda minte a
bătrânului bolșevic Saul Bruckner, alias Silviu Brucan), cei mai mulți români
(eu printre ei) doreau cu atâta ardoare căderea ceaușismului, încât prea puțin
luau seama că se trăgea îndrăcit cu simulatoare, că postul național de
televiziune incita la genocid, că gloanțele de război ucideau și răneau de-a
valma civili și soldați, sau că – în culise – unii înșfăcau puterea politică
(Ion Iliescu, Petre Roman, Alexandru Bârlădeanu, Gelu Voican Voiculescu, Victor
Stănculescu, Nicolae Militaru etc.), în timp ce alții, securiștii și ciracii
lor, adică aceia care până la Decembriadă răspunseseră de compania Crescent (Dan Voiculescu) și de
conturile secrete, puneau gabja pe multele milioane de dolari, lansându-se ca
din pușcă în afaceri curat murdare.
Păi cine
de la mare distanță să ia aminte la aceste manevre, când noua putere era o gașca
de demolatori și trădători (premierul Petre Roman nu numai că a afirmat public
și cu tărie că „întreaga industrie românească este un morman de fiare vechi”,
dar a și procedat ca atare!), când vulgul exulta de fericire că săptămâna de
lucru s-a redus la cinci zile, că poate să cumpere locuințele de stat (case,
apartamente, garsoniere) cu 3-4 lefuri și că – după decapitalizarea industriei
prin desființarea părților sociale – are buzunarele pline de bancnote, cu o tot
mai mică putere de cumpărare din pricina inflației galopante?!...
De-abia
mineriadele și crucificarea economiei naționale (industrie, agricultură,
transporturi – îndeosebi cele pe apă și pe calea ferată, sănătate, învățământ,
cercetare, turism) au deschis cât de cât mințile și ochii multora dintre
românii amăgiți și jefuiți de făuritorii „democrației originale”.
Dar era
prea târziu, deoarece între timp I. Iliescu ajunsese președinte în Duminica Orbului (20 mai 1990)
cu halucinantul scor de peste 85%, șomajul, inflația, sărăcia și expatrierea
urmau o curbă exponențială, iar nemunca și corupția deveniseră „sporturi”
naționale pentru toți descurcăreții groși de obraz (de-atunci se spune cu nerușinare
că „Cine muncește, n-are timp să facă bani!”), mai ales pentru partide și găști
(în acele vremuri de coșmar s-a întărit „aristocrația” postdecembristă cu „marchizi”
interlopi, „baroni” pesediști și „conți” liberali), care, de regulă, se înșurubează la putere prin propagandă
insidioasă, fraudă, mită electorală și sutele de milioane alocate de la buget în
acest scop clientelaro-tâlhăresc.
Atât de
mult au întrebuințat (și continuă să întrebuințeze) politrucii de toate
culorile instrumentele demonocratice de
(ne)convingere, încât pentru români a devenit o penibilă obișnuință să-i vadă
și să-i audă trăncănind mereu pe alde ăștia la tembelizor, iar în anii electorali (precum arhiplinul an 2024) să
se simtă realmente dezgustați de neobositele și deșănțatele lor promisiuni.
Așa cum
spuneam mai sus, corupția nu numai că s-a generalizat (indivizi, partide,
instituții, clanuri, dinastii, asociații, uniuni), dar teamă mi-i că, după mai
bine de trei decenii de „fac cum vor mușchii mei”, ea s-a fixat în ADN-ul
acestei sărmane nații, grav împuținată în plan cantitativo-numeric și tot mai
săracă în plan moral-spiritual, prin îngrijorătorul spor al neștiutorilor de carte,
analfabeților funcționali, impostorilor, semidocților și falșilor culți.
Firește, în vasta, profunda și extrem de fecunda ticăloșire de pe aceste
meleaguri, mult necinstite de localnici și în bună parte înstrăinate, trebuie
făcută o necesară distincție între corupția
de sus (parlamentari și europarlamentari, miniștri, secretari de stat,
directori, președinți de consilii județene, primari, consilieri, magistrați, polițiști,
securiști, medici), care fură cu carul și pretind mită pe măsura rangului
socio-profesional deținut, și corupția de
jos (escroci și/sau funcționari mărunți), care fură cu paharul, însă taman
găinarii sunt urmăriți cu înverșunare de polițiștii necinstiți și apoi
pedepsiți cu asprime de magistrații corupți.
De
exemplu, personalul sanitar de la noi (medici, asistente, infirmiere) este de
câțiva ani retribuit aproape la nivelul omologilor din străinătate, via
Occident. S-a procedat astfel pentru a descuraja plecările specialiștilor
(medici, asistente) în țările bogate din Europa și America de Nord...Cu toate
astea și în pofida enormelor venituri colaterale (gărzi, cabinete particulare,
activități didactice), crede cineva că s-a redus întrucâtva luarea și darea de
mită din amarnicul nostru sistem sanitar?! Că de stârpirea din rădăcini ale
acestor nedemne metehne, nici măcar nu merită să vorbim în momentul de față și
în viitorul apropiat...Dimpotrivă, lăcomia (direct proporțională cu funcția și
rangul) a crescut, iar mita pretinsă așijderea.
La
final, una din replicile „putredului” Occident la dezastruoasa stare de lucruri
din acest important compartiment al statului nostru eșuat. În urmă cu ceva
timp, un prieten îmi povestea că se simțea din ce în ce mai rău, deși urma cu
sfințenie sfaturile și tratamentele prescrise de medicii români. Întrucât
fiică-sa lucrează ca asistentă de ani și ani la un mare spital din Milano, i-a
ascultat povața și a decis să meargă pentru un alt fel de tratament în Italia.
Da, dar nu înainte de-a pregăti o „atenție” (valută, țuici, vinuri de soi)
pentru medicul ce-l va interna și îngriji. Mă rog, așa cum se obișnuiește pe
meleagurile noastre și în toate țările corupte...Numai că aflând fiică-sa ce
intenționează să facă, l-a avertizat că, dacă îndrăznește să-l insulte pe medic
cu așa ceva, riscă să fie de îndată dat afară. Și iată că prietenul tace mâlc,
este excelent tratat și...vine acasă cu „atenția”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
30 sept.
2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu