vineri, 3 ianuarie 2025
2025 – De la contestarea hegemoniei USA în Europa la apocalipsa socială și politică din România
Am pășit cu stângul în 2025 – Europa a rămas, definitiv, fără gaze ieftine din Rusia și își poate pune cruce industriei, România continuă să fie condusă de Klaus Werner Iohannis și camarila sa, cu mențiunea că, la București, nu știm cine pe cine dirijează; tot mai multe informații spun că locatarul cu viză de flotant la Palatul Cotroceni a fost scos din camera de comandă, iar la butoane s-au așezat păpușarii care până acum au stat în spatele său.
Între timp,
la nivel global, grija cea mare are legătură cu primele măsuri pe care le va
lua Donald Trump, președintele ales al SUA, a cărui învestitură este programată
pentru 20 ianuarie, anul acesta.
Și românii sunt îngrijorați, ba unii s-au speriat
atât de tare că au dat fuga până în Florida, la Mar-a-Lago, să pupe primii
ghiulul Marelui Licurici. Mă rog, chestiune de gust, doar că, la ce a pupat
până acum Victoraș Ponta, omul nu poate fi acuzat pentru că a vrut să încerce
și altceva!
Altfel, pe Dâmbovița curge aceeași apă murdară cu
promisiuni false și gesturi meschine. Politicienii se bălăcăresc în continuare
la televizor, dar în spate fac alianțe și desfac Consilii de Administrație,
acolo unde își împing oamenii lor, fiecare încercând să ocupe cât mai multe
locuri pentru șleahta pe care o reprezintă.
Nici bine n-au pășit în noul an că românii au fost
„bombardați” cu prima lege pe 2025 – pensiile, salariile și alocațiile copiilor
au înghețat! Așa le trebuie bucureștenilor, constănțenilor, ploieștenilor,
craiovenilor, dacă au votat greșit și au stricat aranjamentele!
Dintre toate amenințările, una capătă dimensiuni
apocaliptice, dacă se va adeveri – ieșirea SUA din NATO …sau, măcar, o nouă
creionare a structurii de securitate ce vizează Alianța Nord-Atlantică. Este cu
adevărat posibil acest lucru, are președintele Americii forța să își retragă
țara din această organizație? Va fi lăsat Trump să meargă pe drumul ăsta?
Câștigă sau pierde Washingtonul prin asumarea unei decizii cu adevărat
istorice?
Ce
este NATO, cu adevărat
Înainte de a căuta un răspuns la întrebările de mai
sus este este necesar să revizuim ce înseamnă NATO, de fapt. Organizația a fost
fondată ca o alianță militară în 1949, prin semnarea Tratatului de la
Washington; scopul declarat – apărarea colectivă a membrilor săi.
Articolul 1 prevede că statele membre se angajează,
în temeiul Cartei ONU, să soluționeze litigiile internaționale în mod pașnic și
să evite amenințarea și utilizarea forței. Partea interesantă vine în Articolul
5, cel pe care Antena 3 îl flutura la începutul conflictului din Ucraina, dar
și ulterior, din 2023 încoace – un atac împotriva unuia este considerat un atac
împotriva tuturor.
Ca să înțelegem mai bine, hai să vedem și ce spune
articolul 8 din statutul NATO: statele membre nu pot semna nimic/niciun fel
contracte economice avantajoase dacă acestea intră în conflict cu tratatul
Alianței. Această constrângere are o importanță fundamentală deoarece creează
un fel de „închisoare” pentru oricine se alătură NATO. Practic, de facto, NATO,
adică America, și-a asumat o poziție de conducere în toată politica militară și
externă, dar și în politica internă a țărilor membre alianței. Totul, dar
absolut totul trebuie să treacă prin pixul Casei Albe, amănunt reluat și în
articolul 10!
NATO
nu înseamnă doar USA
Nu vom insista pe extinderea spre Est a
organizației, decizie de pe urma căreia inclusiv România a profitat, plătind
prețul de rigoare, totuși, să spunem și asta. Vorbind, însă, despre planurile
lui Trump, redesenarea hărții de securitate din Europa înseamnă, potrivit
viziunii viitorului lider al „lumii libere”, un mare „NU” pentru NATO, dar un
„DA” uriaș pentru SUA. Atenție la o potențială neînțelegere: nu toate bazele
militare americane din Europa sunt baze NATO și nu toate bazele NATO din Europa
sunt americane! Bazele Alianței Nord-Atlantice au personal din diferite state
membre, nu sunt compuse doar din soldați americani.
Această diferență subtilă pune accentul pe esența
problemei: dacă SUA părăsesc NATO, ce se va întâmpla cu prezența lor militară
în Europa? În primul rând, tratatul ar trebui revizuit și rescris, iar aici
vorbim despre o misiune extrem de solicitantă și dificilă care, din punct de
vedere juridic, ar însemna o muncă titanică pentru experții în domeniu. Iată de
ce propunerea lui Donald Trump pare mai degrabă o provocare pentru a stimula
reacțiile țărilor din Est, inclusiv BRICS, cu Rusia și China țintele
principale, dar și o încercare a calibra strategia politicii externe a SUA.
Reformularea tratatului NATO este ceva de domeniul
inimaginabilului, ca și abrogarea sa totală, adică dizolvarea alianței. Nu este
posibil ca SUA sau Marea Britanie să fie de acord să renunțe la statutul lor
talasocratic. Nu se pune problema!
În schimb, este ceea ce sugerează chiar sloganul
trumpist – Make America Great Again. Și cum poate America redeveni o forță dacă
nu prin puterea financiară și atitudinea tranșantă arătată lumii întregi?!
Donald Trump vrea bani pentru vistieria SUA și îi va lua de la statele membre
NATO mărind „tributul” până la 3, chiar 3,5%, pe care îl plătesc „fraierii”
care sunt încurajați să atace Federația Rusă, iar apoi cer Americii să-i protejeze.
Doar că Unchiul Sam nu-și sporește prezența pe „Bătrânul continent” fără să
câștige ceva, doar de dragul „ioropenilor”. Cine nu cumpără arme din State și
nu semnează contracte cu puternica industria de armament americanp NU primește
sprijin și i se arată „bau-baul”, Vladimir Putin.
Păstrând contextul, Financial Times scrie că
semnarea unui acord de pace între Rusia și Ucraina, dar și noul război
comercial SUA vs. Europa vs. China, despre care Donald Trump a vorbit în
campania electorală, sunt provocările majore ale anului 2025.
Autor:
Nicholas Cezar
Sursa:
national.ro
Declarația zilei - Dan Tănasă
„Nu mai
avem presă în România! Să vă fie clar! Avem doar un imens aparat de propagandă și intoxicare a
populației în favoarea PSD, PNL, USR și UDMR finanțat din fonduri publice! Păcat!”
Cronica de film: TALMEȘ-BALMEȘ
Am văzut filmul Amsterdam (2022) la trecerea dintre ani, când toată lumea chiuia și mânca sarmale, petrecea în stil românesc, deșănțat, ca la PROtelevizion și alte posturi asemănătoare, un talmeș-balmeș ca la cumătra, cum zic țiganii, încercând pesemne să uite politica lui Șoșolacu și alți rătăciți aleși de o felie de mahala buimacă, să uite că votul popular a fost trădat, să uite că noul guvern, văzându-și sacii în căruță, își încalcă total toate promisiunile, cică le îngheață, că tot nu mai avem gheață, ca să mai scoată ceva bani de la populație, în timp ce bogații au rămas să fie ca și înainte, adică și mai bogați.
E și ideea din Amsterdam, care ne arată că bogații
fac din lumea în care trăim un talmeș-balmeș, conduc lumea din umbră, fac toate
jocurile. Aici ei ucid un general, care trebuia să fie prezent la o sărbătoare
a veteranilor de război, să țină o cuvântare. Generalul ar fi deconspirat un
mare complot, cu focarul în Germania hitleristă, ale cărei experiențe de
laborator ar fi dus la destrămarea Statelor Unite. Un complot șocant, al unei
mafii internaționale a bogaților, total crazy, pe care cred că nici regizorul
David O. Russell, care e și producătorul și scenaristul filmului, nu l-a
înțeles, de aceea l-a tratat en passant la finalul filmului (de aproape 3 ore,
cu reclame), când în locul generalului ucis, este invitat să vorbească alt
general, încă viu, Gil, prieten cu mortul, jucat de Robert de Niro.
E același haos ca și în guvernarea României, o
ceartă continuă, chiar și la trecerea dintre ani, orice știre ce apare acum,
peste o oră e contrazisă sau ridiculizată. Un guvern de paiațe bogate în
căutarea unui țap ispășitor!
Acțiunea filmului e plasată în anii 1930, dar
surprinde povestea a doi veterani prieteni, un evreu, Burt Berendsen (Christian
Bale), și un american de culoare, tot evreu, Harold Woodman (John Washington),
care luptă împreună, sunt răniți, internați, sunt îngrijiți de o frumoasă
asistentă medicală, Valerie (Margot Robbie), și se reîntâlnesc la Amsterdam,
oraș pe rol de oază, neutru în război, deasupra de spațiu și timp, unde arta
este regină. Acolo ei sunt martori la moartea, prin otrăvire, a generalului
Bill Meekins (cadavrul e filmat ca în Lecția de anatomie a lui Rembrandt), care
i-a condus în luptă și acum era invitatul de onoare al evenimentului veteranilor,
apoi sunt angajați și îndemnați de fiica lui (jucată de cântăreața Taylor
Swift!) să-l descopere pe ucigaș. Așa află că fratele lui Valerie, Tom (Rami
Malek), este unul dintre cei mai bogați oameni ai planetei, un fel de Musk,
care taie și spânzură, cu zâmbetul pe buze, care stă îngropat în bani, nici nu
știe cum îl mai cheamă, azi îl susține pe Trump, iar mâine îi este adversar.
Dominanta filmului este haosul, ca și istoria. Totul
e haotic, ca și jocul actorilor. Russell repetă aici stilul din American Hustle
/ Țeapă în stil american (2013), care este tot un film crazy, axat pe furturi
de tablouri, tot un talmeș-balmeș ca la cumătra! Și personajul principal este
interpretat de același Christian Bale, care și aici face un rol de Oscar. Peste
30 la sută din filmări sunt prim-planuri, în care personajele stau cu capul
într-o poziție incomodă, sucită, de parcă ar sta gata să cadă. Nici un personaj
nu-și păstrează echilibrul. Ba Valerie e somnambulă, mereu amețită, numai în
scena de dezmăț dansant arată ca o zână, își etalează senzaționala frumusețe.
Iar sărbătoarea propriu-zisă, organizată de Burt, este pe muchie de cuțit,
fiindcă se petrece un nou atentat, de data aceasta la viața lui Gil, care e pus
pe mari destăinuiri, arată cine l-a omorât pe Bill, prietenul lui, aceiași care
îl vor omorî și pe el. Dar cu toate acestea, nu se teme, nu fuge de la
microfon, fiindcă moare pentru America, țara lui Hopa Mitică, cade în cap și se
ridică („make again”)!
Însă această istorie a complotului statal nu este
tratată serios, de aceea nu se înțelege mai nimic. Cei trei prieteni, Burt,
Harold și Valerie, sunt pe rând martori, anchetatori și suspecți principali,
dar din haosul în care trăiesc, datorită și montajului întrerupt, care taie
orice situație, nu lasă să se termine nimic, în stilul lui Guy Ritchie, ajung
să scoată la lumină complotul antistatal, dar care, atunci când e să ne
lămurească, când acuza asupra bogaților este tranșantă, cade iar în ridicol, în
comedie. Burt, rănit în război, își pierduse un ochi, și are în loc un ochi de
sticlă. Mereu, în multe situații, dramatice mai ales, ochiul îi cade și e
nevoit să-l adune de pe jos. Nu e un ochi viu, altfel ar fi fost strivit între
degetele de la picioare ale unei eroine ca Beatrix Kiddo (Uma Thurman) în
secvența bătăii din rulotă, în Kill Bill, când îi scoate ochiul adversarei
sale, apoi îl strivește!
Și Tarantino tratează cele mai serioase momente din
filmele sale cu o poantă, cu mult umor. Într-un film realizat de Sergio Leone,
A fost odată în America (1984), se arată cum au devenit evreii mari mafioți ai
Americii. Așa și aici, Russell arată puterea de care dispuneau evreii în
perioadele antebelică și interbelică. Dar mai mult la nivelul replicii, lăsând
spectatorului misiunea să descopere o teorie a conspirației, decât să arate
conspirația proprou-zisă. Structura crazy se reflectă și în aglomerația de
staruri, care te fac să privești actorul cum joacă, nu ce spune și ce face
acolo, în acțiunea filmului (e o greșeală acest tip de distribuție la
înghesuială): Christian Bale, Margot Robbie, Andrea Riseborough, Anya Taylor
Joy, Chris Rock, Michael Shannon, Mike Myers, Zoe Saldana, Taylor Swift, Rami
Malek, Robert de Niro, în rolul generalului veteran de război. În roluri mici,
De Niro este imbatabil. Imaginile sepia creează o atmosferă de film noir, în
care misterul și suspansul sunt necesare și potrivite pentru o narațiune crazy,
ilogică.
Nu este un film pentru noaptea de Revelion, unde pe
Cinemaraton se transmitea a nu știu câta oară Astă seară dansăm în familie (1972), cu „nemuritorii” Dem
Rădulescu, Sebastian Papaiani, Stela Popescu, Vasilica Tastaman et co. Ce caută în acest film Ioana Bulcă, n-am
înțeles niciodată. Dar limbajul crazy este la noi proprietatea lui Geo
Saizescu.
Dr.
Grid Modorcea
Cluj Napoca, lider la nivel național în privința calității vieții
Cluj-Napoca a deschis în luna noiembrie clasamentul național în ceea ce privește calitatea vieții, fiind pe prima poziție în topul performanței urbane din România, potrivit City Index 2024.
Evaluarea a avut în vedere analiza a trei componente
esențiale – prosperitatea, calitatea locuirii și vibrația orașului. Datele
prezentate vizează analiza performanței urbane din România în a doua parte a
anului și stau la baza strategiei unor dezvoltatori din domeniul imobiliar.
Astfel, 41 de municipii reședință de județ din
România au fost analizate în baza unui set de 51 de indicatori specializați,
inclusiv indicele de accesibilitate a locuinței.
Calitatea locuirii este una dintre cele trei
componente majore ale City Index şi reflectă atractivitatea oraşului, modul în
care infrastructura, atracţiile, mediul natural şi serviciile de sănătate şi
învăţământ contribuie la un standard de viaţă ridicat.
Municipiul Cluj-Napoca se plasează pe prima poziție
a clasamentului în urma proiectelor de modernizare și dezvoltare a
infrastructurii, componente ce au permis Clujului să atragă investitori și să
devină un oraș de referință la nivel național. În raport cu această componentă,
municipiul Cluj-Napoca ocupă locul întâi, urmat de Bucureşti și alte două orașe
din Transilvania – Sibiu și Brașov.
Clujul
deschide clasamentul de performanță urbană la nivel național în privința
calității vieții.
Componenta „Prosperitate”
indică puterea economică a oraşului şi interacţiunea acesteia cu dinamica
socială. Acoperă performanța afacerilor, inovația, finanțele publice și
efectele economiei asupra structurii demografice și oportunităților
individuale, analizând atât indicatori economici cât și sociali. În această
componentă, Bucureştiul se situează pe primul loc, urmat de Cluj-Napoca,
Timişoara și Sibiu.
Vibrația
ilustrează dinamismul cultural, social și demografic al orașului, evidențiind
capacitatea acestuia de a crea o atmosferă atractivă și plină de energie.
Aceasta componentă include diversitatea culturală și sportivă, opțiunile
variate de divertisment și interacțiunile sociale, care, împreună, contribuie
la o experiență urbană unică.
Prin intermediul evenimentelor culturale, a
festivalurilor Untold și TIFF, dar și a evenimentelor sportive pe care le
găzduiește Clujul are o vibrație unică în topul orașelor la nivel național și
oferă tinerilor, dar nu numai, o viață culturală diversificată și o gamă
variată de opțiuni pentru petrecerea timpului liber.
Dezvoltarea accelerată a Clujului se datorează în
bună măsură capacității sale de atragere a investițiilor străine, în special în
sectorul IT&C, în jurul cărora s-a dezvoltat un ecosistem vibrant și divers
de afaceri care include atât corporații, cât și un număr important de businessuri
antreprenoriale de dimensiuni mici și medii. Clujul este astăzi un important
centru de cercetare și dezvoltare pentru companii multinaționale din IT,
industria auto și industriile conexe, precum și locul de naștere al mai multor
startup-uri inovatoare din domeniul tehnologiilor de vârf.
Sursa:
Sursa: City Index 2024
Facem, ni se face sau suntem Trenulețul?
Da, trimiterea nu e una foarte nobilă, dar uneori nu poți să nu te simți abuzat, după ce ai fost mințit, manipulat, încrederea ți-a fost abuzată în mod pervers. Ție și întregului Popor care a tăcut, a răbdat, a înghițit. Acum, a venit Ordonanța Trenuleț, care consfințește intrarea în Criză. Atenție, cu manipulare cu tot! Pentru că, nu-i așa, presa a început să citeze politicieni care zic că, vezi Doamne, ordonanța nu e urmarea abuzurilor de anul trecut, ci e o cerință a nemiloasei Uniuni și Comisii Europene. Ei ne-o fac, altfel noi am trăi în huzur, am crește pensii, salarii la Metrorex, la CFR Marfă…
Ce conține Ordonanța? Unele voci spun că e frecție
la picior de lemn. Alții, presa bunăoară, încearcă să obțină vizualizări,
atacând ordonanța, deși era clar că era necesară. Era vitală chiar, deși în
actuala formă, nu face tot ce trebuia să facă, drept pentru care spunem că iar
suntem manipulați și că Trenulețul va mai avea și alte garnituri, vagoane… E
doar un început. Să vadă cum reacționăm. Cât ducem, cum ar veni. După alegeri,
altă garnitură de trenuleț. Deci, cităm.
„Începând cu data de 1 ianuarie, cuantumul brut al
salariilor de bază/soldelor de funcție/salariilor de funcție/indemnizațiilor de
încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se
menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna noiembrie 2024.
Cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al
celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte din salariul
brut lunar se menține cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna
noiembrie 2024. Munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de
lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție,
de conducere și de ceilalți funcționari publici, precum și munca prestată în
zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale se compensează numai cu timp
liber. În cazul muncii suplimentare prestate în cadrul activităților deosebite
cu caracter operativ și neprevăzut de către personalul militar, polițiști,
polițiștii de penitenciare și salvatorii montani, peste programul normal de
lucru, în zilele de repaos săptămânal, de sărbători legale se va plăti o
majorare din solda de funcție/salariul de funcție cuvenită/cuvenit. Personalul
din instituțiile și autoritățile publice nu beneficiază la încetarea
raporturilor de muncă sau de serviciu de compensarea în bani a concediilor
neefectuate. În ceea ce privește voucherele de vacanță, instituțiile publice le
pot acorda în cuantum de 800 lei, în perioada 1 ianuarie 2025-31 decembrie
2025, personalului ale cărui salarii de bază nete din luna anterioară acordării
acestora sunt de până la 8.000 de lei. Ocuparea prin concurs sau examen a
posturilor vacante se suspendă începând cu 1 ianuarie 2025, cu excepția
posturilor unice vacante. O altă măsură avută în vedere în proiect este
neacordarea de ajutoare sau, după caz, de indemnizații la ieșirea la pensie,
retragere, încetarea raporturilor de muncă/serviciu ori la trecerea în rezervă.
Subvenția alocată partidelor politice se va diminua cu 25% față de nivelul
acordat în anul 2024, iar pensiile de serviciu nu se vor actualiza cu rata
medie anuală a inflației. Impactul financiar al măsurilor prevăzute în
“ordonanța trenuleț” va fi de 133,37 miliarde lei, în 2025. Veniturile bugetare
se vor majora cu 7,11 miliarde lei anul viitor, cu 8,75 miliarde lei în 2026,
9,41 miliarde lei în 2027 și cu 9,95 miliarde lei în 2028, iar cheltuielile
bugetare se vor reduce cu 126,26 miliarde lei în 2025”.
Nu e tot. Reapar taxa pe stâlp și altele. Traducem?
E plin de nuanțe textul. Plin. Se taie unele, dar nu de tot. Se suspendă
altele, dar nu se anulează. Se opresc pentru anul 2025 măsuri. Unele se mențin
cel mult la nivelul din 2024, deci vor putea și scădea. Plin de capcane. Nu
cresc taxe și impozite, dar cresc taxe și impozite locale, accize pe
combustibil etc. Clar și TVA, deși cică se tatuează prim-ministrul că nu. Și
revenim, nu vor ei, CE/UE ne-o face.
Dar se supun toți? Nu prea. Primăria sectorului 5
face măriri de salarii urgent, înainte de aplicare. Primăria Baia Mare face
angajări. Metrorex crește salarii cu 1.000 de lei. Dar ce spun oamenii simpli
pe Internet la vederea Ordonanței Trenuleț? Cam ce simțim și noi, și Dvs.
Spicuim.
„300 de parlamentari, 6 ministere, desființarea
consiliilor județene, desființarea primăriilor la sate, desființarea județelor
și înființarea a 8 regiuni, descentralizarea, desființarea pensiilor speciale,
eliminarea pensionării la 45 de ani. Dacă se fac aceste lucruri, în 2 luni
România este pe plus! Atât de simplu…”, scrie unul. “Deci în loc să dai afară
pe cei ce nu produc, te iei iar de privat”.
Nimic despre pensiile speciale, despre salariile
nesimțite ale unor șefi de instituții, de cumulul pensiei cu salariul, de
reducerea aparatului bugetar de la 1,3 milioane la 700.000”. Вăi nemernicilor,
vă luați de copii, persoane cu handicap, studenți și elevi, de la voi de ce nu
tăiați? Propun eu: nu să se reducă bani la partide și la culte religioase, ci
să se taie jos. Să se autofinanțeze. Jos cu pensiile speciale, Jos cu prime,
diurne, sporuri de hrană pentru cei 600 de parlamentari. Cei ce taie frunze la
câini la Stat, afară. Comasare primării cu locuitori puțini. Etc”.
Aparent, poporul știe mai bine! Nu-l aude nimeni
însă!
Autor:
Alexandru RUJA
Sursa:
Graiul
Maramureșului
Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent (2)
(Elemente de filosofia religiei)
I.Homo religiosus
d) Transcendența
spre Sfârșit
Transcendența
înainte (spre Sfârșit sau Escaton) are sens numai dacă admitem că istoria se
îndreaptă spre ceva (Scop, Țintă finală), concepție cu totul necunoscută
societăților arhaice, pentru care, ne înștiințează Mircea Eliade, timpul nu
este istoric, ci mitic. De-abia odată cu profeții evrei apare indicația clară
că timpul are un sfârșit sau un apogeu spre care converg toate evenimentele
umane, pentru ca în Noul Testament el
să fie „sfințit prin întruparea lui Cristos” (M. Eliade).
Poate că
cea mai autorizată opinie la acest capitol este aceea a filosofului
american Thomas J. Altizer.
Considerându-l pe Nietzsche primul creștin radical și însușindu-și de la el
expresia „Dumnezeu este mort”, Altizer s-a pornit să extragă toate implicațiile
religioase ale acestui gen de transcendență.
Dar prin
afirmația că Dumnezeu este mort, Altizer nu înțelege că n-a existat niciodată
un Dumnezeu viu, că noțiunea de Dumnezeu a încetat să mai aibă eficiență în
zilele noastre sau că, așa cum susține filosoful evreu-austriac Martin Buber,
El este ascuns vederii omului, atâta timp cât are grijă să precizeze: „Orice om
contemporan, receptiv la experiență, știe că Dumnezeu este absent (fenomenul
buberian al «eclipsării» lui Dumnezeu, nota
mea, G.P.), dar numai creștinul știe că Dumnezeu este mort, că moartea lui
Dumnezeu este un eveniment final și irevocabil”. Generată de moartea lui
Hristos, moartea lui Dumnezeu este astfel explicată de cugetătorul american: „A
ști că Dumnezeu este Isus, înseamnă a ști că Dumnezeu Însuși a devenit trup: El
nu mai există ca Spirit transcendent sau ca Domn suveran...”
Vasăzică,
dacă admitem că Iisus este totuna cu Dumnezeu, „cerul a fost golit de Dumnezeul
său atunci când Cristos a venit pe pământ”, altfel spus că „Ființa esențială
sau originară trebuie să fie abandonată într-o formă vidă și fără viață”,
atunci când, prin intrarea în lume, „Spiritul se golește cu adevărat de El
Însuși”. Mai mult de-atâta, Altizer vorbește de-o dublă moarte a lui Dumnezeu:
una în sens general prin întrupare, adică prin părăsirea tărâmului Spiritului
și intrarea în cel al cărnii, cealaltă în sensul particular al morții pe cruce.
Evident, fiecare moarte cu conținutul ei cutremurător de profund: întruparea
este reală doar atunci când săvârșește moartea a ceea de la origine a fost
sacru, iar Cuvântul devine „cu adevărat și complet carne” numai prin moartea
Lui pe cruce.
Tot
Altizer ne spune că, pentru a putea înțelege cum rezultă „moartea” lui Dumnezeu
prin întrupare, trebuie să-L considerăm mai degrabă un proces decât o Ființă:
„Dumnezeu părăsește sau neagă pasivitatea Sa originară într-un mod progresiv,
dar hotărât, devenind trup atât în realitatea lumii și a istoriei, cât și ca
realitate a lumii și istoriei”. Pe scurt, asta înseamnă că „Dumnezeu trebuie să
moară la Încarnare, pentru că Dumnezeu este un proces dialectic și istoric,
care ajunge să se realizeze numai prin negație” (N. Geisler).
Rezultă
din cele de mai sus că, prin întrupare și „moartea” lui Dumnezeu, transcendența
este definitiv pierdută? Căci Altizer afirmă sus și tare că „moartea lui
Dumnezeu desființează transcendența, teologia făcând posibilă o imanență nouă
și absolută, eliberată de orice urmă de transcendență”. Moarte cu adevărat
pentru filosoful american sunt doar formele tradiționale ale transcendenței
(înapoi și în sus), nicidecum transcendența înainte sau în direcția de mișcare
a istoriei, de îndată ce el susține, aidoma lui Rudolf Bultman, că noțiunea
noutestamentară de Împărăție a lui Dumnezeu este categoric escatologică, că
„omul credincios trebuie să rămână deschis în fața viitorului” și că un creștin
radical are o speranță de tip escatologic.
Un alt
punct de vedere este acela care se declară de acord cu transcendența
escatologică, dar – întrucât Dumnezeu nu poate fi găsit dincolo de lume, ci
numai în oameni – afirmațiile despre transcendență trebuie traduse în termeni
imanenți (teologia și etica sunt imanentiste), vorbirea teologică să fie
transpusă într-un limbaj imanent antropomorfic (afirmațiile despre Dumnezeu
trebuie convertite în afirmații despre om), iar religia să fie secularizată
prin umanizare, respectiv prin înțelegerea ei în termeni obișnuiți, condiții în
care creștinul Îl va cunoaște pe Dumnezeu în omul Iisus, Cel care a spus: „Cine
M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14/9).
e)Transcendența
spre un Centru
Acest
tip de transcendență cuprinde următoarele trei direcții:
e1)Centrul
mitic primitiv al vieții
Mircea
Eliade ne face cunoscut că în toate religiile preliterate apare manifestarea
Sacrului în „centrul” lumii: în acest centru se clădește altarul templului în
jurul căruia primitivul își organizează viața, respectivul centru fiind
perceput ca „ușa” sau „poarta” prin care se poate ajunge la Transcendent. Acest
centru este locul unde se repetă miticul și Sacrul este la el acasă, iar
orânduirea vieții în jurul lui poartă numele de cosmizare (realizarea unei
creații în miniatură).
e2)Centrul
mistic al Universului
Convingerea
misticilor că Dumnezeu este Centrul a tot ce există a fost sintetizată de
Maestrul Eckhart în splendida definiție: „Dumnezeu este sfera infinită cu
centrul oriunde și a cărei circumferință nu este niciunde”.
La
rândul său, Plotin îl vede pe Unic ca fiind Centrul în care omul se centrează
pe sine însuși („Centrul coincide cu centrul”), atunci când, prin uniune
mistică, el trece dincolo de sine și se contopește cu cel Suprem.
e3)Centrul
din Mediul Divin
Faimosul
iezuit Teilhard de Chardin încearcă să depășească mitologia păgână și
misticismul medieval, însă păstrează în concepția sa un Centru transcendental
pe care-l numește Mediu Divin. Pe Dumnezeu („Punctul ultim către care converg toate realitățile”) el Îl concepe
ca pe o Sursă sau un Centru aflat oriunde și care, tocmai fiindcă este Centrul,
umple întreaga sferă, căci posedă puterea absolută și finală de-a uni și de-a
completa „toate ființele în sânul Său”, acel Mediu Divin unde „toate elementele
Universului se ating unele pe altele prin ceea ce este mai lăuntric și mai
intim în ele”.
Întrucât
Dumnezeu este Centrul întregii existențe, Chardin ne îndeamnă ca, fără a părăsi
lumea, să plonjăm în Dumnezeu, adică „să ne așezăm noi înșine în Mediul Divin”,
dar într-un asemenea mod, încât omul să nu se piardă pe sine în Centru, ci
căutând să rămână el însuși în timp ce, prin unire, urmărește să devină
celălalt. Cu completarea că, în ceea ce-l privește pe creștin, imensul farmec
al Mediului Divin se datorează contactului dintre uman și divinul „revelat la
Epifania lui Iisus”. Doar astfel, adică nesuprimând realitatea istorică a
Mântuitorului (variantă în care omniprezența divină devine vagă, imprecisă și
convențională în lipsa unei verificări decisiv-experimentale), „nu ne îndepărtăm
niciodată de Isus al Evangheliei”, oricât de departe ne-am situa de Centrul
divin al misticismului creștin.
În
concluzie, „noi transcendem spre Centrul divin, care este focalizat de
Cristosul istoric” (N. Geisler).
f) Transcendența
în Adâncime sau spre Temelie
Acest
tip de transcendere nu este nou, fapt dovedit atât de Biblie, unde Dumnezeu este socotit temelia vieții credinciosului
(psalmistul exclamă în Psalmul 18/2: „Doamne, Tu ești stânca mea, izbăvitorul
meu!”, iar apostolul afirmă în 1Corinteni 3/11: „Căci nimeni nu poate pune o
altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos”), cât și de
mistici, adică de aceia care vreme îndelungată au căutat divinul în adâncul
sufletului lor. Astăzi, în plină epocă modernă, se constată o strânsă legătură
între transcenderea „în jos” sau „în adâncime” și vehementa respingere a
formelor tradiționale de transcendere (retrospectivă și verticală): Fiind
incurabil religioși, oamenii trebuie să transceandă, așa că, atunci când nu mai
este cu putință „înapoi” sau „în sus”, ei vor merge „în jos”!
Unul
dintre principalii promotori privind validarea ideii de transcendență pentru
omul modern a fost episcopul anglican John A.T.Robinson, cel despre care Norman
Geisler spune că a fost „conducătorul lipsit de entuziasm al unei revoluții în
direcția transcendenței spre adâncime”.
Inspirat
de Rudolf Bultmann și mergând pe urmele lui Paul Tillich, gânditorul teologal
care afirmase că ”Dumnezeu nu este altă ființă, ci este adâncul și temelia
tuturor ființelor”, episcopul Robinson va susține că oamenii trebuie să
părăsească noțiunea vetustă de „Cel de Sus” sau „Dumnezeu din ceruri”, precum
și falsa imagine a „Bătrânului din Cer”, deoarece acest mod naiv-primitiv de
a-L închipui pe Dumnezeu dincolo de spațiul cosmic („sus” sau „în afară”) este,
în zilele noastre îmbibate cu știință, mai degrabă „o piatră de poticnire decât
un ajutor pentru credință”. Cu toate astea, nedispus să înlocuiască un Dumnezeu
transcendent cu unul panteist și imanent, Robinson își propune ca printr-un limbaj
religios mai sugestiv să-L înlocuiască pe Dumnezeul din „înălțime” cu acela din
„adâncime”. Da, căci cuvântul „adânc” nu numai că este opusul
„superficialului”, dar el semnifică totodată cu mult mai mult decât opusul
termenului „înalt”.
În altă
ordine de idei, cum este de presupus că un Dumnezeu aflat la mare distanță nu
poate fi implicat întotdeauna în problemele omului, iată motivul pentru care
„înălțime” are adesea înțelesul de indiferență, pe cînd termenul „adâncime”
sugerează preocupare.
Vasăzică,
ne asigură Robinson, nefiind afirmațiile teologice o descriere a Ființei
supreme, ci „analiza adâncimilor unor relații personale”, rezultă că Dumnezeu sau „adevărul și realitatea
«lucrurilor din adâncime»” este dragoste.
Totodată, din faptul că omul care recunoaște transcendența lui Dumnezeu „este
acela care recunoaște necondiționatul în relațiile condiționate ale vieții și
îi răspunde prin relații personale necondiționate”, avem dovada că Dumnezeul
necondiționat, întrucât este adâncimea și semnificația ultimă a relațiilor
condiționate ale vieții, „poate fi găsit numai înlăuntru”. Pe scurt, concepția
lui Robinson spune: Fiind deja perimată transcendența „în înălțime”, ea trebuie
înlocuită cu una „în adâncime”, proces prin care Transcendentul situat „acolo
sus” este detronat de către Transcendentul situat dedesubtul nostru.
Tot aici
se încadrează ansamblul concepțiilor de la Freud încoace, potrivit cărora fie
că subconștientul este identificat cu Transcendentul, fie că este strâns legat
de el. Astfel, Eliade este de părere că
singurul contact real al omului modern cu Sacrul cosmic se efectuează prin
inconștient (tărâmul misterios și incontrolabil pentru conștient), „fie prin visurile
sau viața lui imaginativă, fie prin creațiile lui care apar din inconștient”,
W. James consideră că Transcendentul este cel
puțin „continuarea subconștientă a vieții noastre conștiente”, iar Carl
Jung Îl identifică pe Dumnezeu cu subconștientul colectiv al oamenilor.
De
altminteri, chiar și aceia care nu efectuează această identificare, consideră
că Transcendentul ar fi subconștientul omenirii, mai bine spus ceea ce
transcende conștiința oamenilor. Toate ca toate, dar dacă prin „realitate”
înțelegem independența de subconștientul individual sau colectiv, atunci cum
poate fi verificată realitatea Transcendentului?...
g) Transcendența
în Cerc
Din
această categorie face parte Transcendența printr-o eternă recurență și Transcendența
prin eternă absurditate, ambele forme fiind răspunsul filosofic al omului
modern la neliniștile sale de natură metafizică.
g1) Transcendența
printr-o eternă reîntoarcere
Prin
Friedrich Nietzsche avem dovada clară că până și ateii cei mai înverșunați au
trebuință de transcendență și că esența ateismului nu este totuna cu negarea
oricărei forme de transcendență. Da, pentru că deși a strigat în gura mare că
Dumnezeu este mort și în pofida afirmației categorice că „Dumnezeu este
zeificarea nimicului, voința de a proclama nimicul drept sfințenie”, totuși, în
scrisoarea adresată lui Franz Overbeck pe 2 iulie 1885, revoltatul și
ireverențiosul Nietzsche se plânge de insuportabila singurătate a vieții sale
fără Dumnezeu...
Dacă din
punct de vedere conceptual, Nietzsche nu a fost de acord nici cu teismul și
nici cu panteismul, din punct de vedere existențial el a optat pentru un
substitut al transcendenței, pe care l-a numit „dorința eternei reîntoarceri a
aceleiași stări de lucruri”, susținând că, întrucât eterna recurență este din
această lume și acționează asupra omului, ea surclasează pierderea divinității
și se constituie în singura cale pentru depășirea nihilismului total.
Astfel,
ne spune gânditorul german, comparativ cu toate religiile care disprețuiesc
această viață ca ceva curgător, eterna reîntoarcere devine o veritabilă religie
a religiilor, eternul Centru al
existenței fiind înlocuit de el cu eternul Ciclu al timpului. De unde rezultă
radicala schimbare a transcendenței și a timpului: transcendența „în afară”
către o circumferință infinită este înlocuită cu transcendența la nesfârșit în
jurul unui cerc, iar locul timpului liniar și transcendent către un sfârșit
este luat de un timp ciclic, ce „transcende înlăuntrul propriului său Circuit
Etern” (N. Geisler).
g2) Transcendența
prin eterna absurditate
Filosoful
absurdului, implicit al transcendenței prin eterna absurditate, este Albert
Camus. În concepția acestuia, absurdul devine dumnezeu (în înțelesul cel mai
larg al acestui cuvînt) și „iluminează totul”. Camus, un incurabil rebel față
de orice semnificație superioară, are deplina convingere că „viața este absurdă
și că absurdul nu duce spre Dumnezeu”, motiv pentru care nu vrea să întemeieze
nimic pe incomprehensibil și nu dorește să-L nege pe Dumnezeu, dar, necunoscând
nicio semnificație a vieții dincolo de cea umană, nici nu vrea să apeleze la
divin. De ce ar face-o, atunci când viața i se prezintă la fel de irațională ca
și chinul lui Sisif, cel care a fost condamnat să rostogolească o piatră mare
spre vârful unui deal, pentru ca piatra să o ia la vale mai înainte de-a atinge
vârful și procesul să fie reluat la nesfârșit?!
Aici, în
acest punct sisific, unde, ne informează Geisler, „omul se transcende pe sine
revoltându-se împotriva nihilismului prin afirmarea eternă a caracterului
ciclic al vieții sale absurde”, resemnarea lui Camus în fața absurdului aduce
foarte mult cu eterna recurență a lui Nietzsche, atitudinile ambilor urmând
calea transcendenței circulare.
Vasăzică,
deși nu există nicio rațiune pentru care absurditatea să fie transformată în Dumnezeu
și niciun Dumnezeu care să transceandă absurditatea, totuși, cineva poate
transcende nihilismul personal atunci când „acceptă de bună voie” eterna
absurditate a vieții.
George PETROVAI
joi, 2 ianuarie 2025
România bananieră...
Nici măcar prin Africa nu s-a întâmplat în secolul
ăsta ca alegerile prezidențiale să fie repetate iar apoi unui candidat să-i fie
interzisă legal participarea. Iar altul să nu plece din Cotroceni, că așa vrea el...
Ca să știm cum stăm… Nici măcar prin Africa nu s-a întâmplat în secolul ăsta ca alegerile prezidențiale să fie repetate iar apoi unui candidat să-i fie interzisă legal participarea. Ar fi o premieră mondială absolută.
Repetare prin decizie constituțională, cu aceiași candidați și același rezultat:
– Maldive (2013)
– Austria (2016)
Repetare prin decizie constituțională, cu aceiași candidați și rezultat diferit:
– Ucraina (2004)
– Kenya (2017)
– Malawi (2019)
Repetare după proteste, cu aceiași candidați și rezultat diferit:
– Haiti (2015)
– Bolivia (2019)
Anulare prin puci militar, cu arestarea candidaților:
– Guinea-Bissau (2012)
– Myanmar (2020)
Fără repetare dar cu candidați care au fost blocați indirect, prin violență sau arestări:
– Zimbabwe (2008)
– Belarus (2020)
Repetare prin decizie constituțională, cu candidați blocați direct, tot prin decizie constituțională – în caz că asta se va întâmpla:
– România (2024)
Inegalitatea – cauza crizei de sistem din România
Deși nu este istoricul meu preferat, Adrian Cioroianu (foto 1) într-un interviu publicat la sfârșitul anului trecut a pus punctul pe ”i” în privința situației grave din țară, făcând referire la inegalitățile din societatea românească, care produc tensiune și frustrare. Aceste inegalități social-politice și economice au dus la revoltele naționaliste din anii 1930 și acum la ieșiri în stradă repetate. Situația României e foarte gravă acum, fiind singura țară din Europa care a anulat alegeri prezidențiale în derulare, doar pentru că nu ieșea la vot candidatul sistemului. Cum s-a ajuns aici? Rădăcinile sunt adânc înfipte în anul 1990, când sistemul securisto-comunist, de fapt o castă privilegiată a preluat puterea în România și a negociat menținerea la butoanele puterii, cu puterile protectoare, vânzând absolut tot: fabrici, uzine, pământ agricol, resurse naturale, minerale, păduri, pentru avantaje și privilegii de castă. Această castă foarte subțire moral și foarte bogată material pe spinarea averii țării și poporului a dus la crearea sistemului regimului pensiilor speciale. Astfel, ne conduc cei foarte puțini, care au drepturi de pensionare de la 42 de ani, pe noi cei mulți care muncim și slujim, ca niște ”neoiobagi” până la 65 de ani, sistemul pentru bani foarte puțini și fără niciun privilegiu și fără drepturi egale în fața legii. După 35 de ani românii nu mai vor să fie slugi la o castă lacomă care au absolut totul: puterea politică, economică, imunitate în fața justiției și pensii speciale. Cele 7 procente dintre românii ”speciali” au 93 la sută din bogățiile negociate ale românilor și aproape tot fondul de pensii (foto 2), iar majoritatea românilor lucrează pentru ei, iar când se fac reduceri și se emit ”ordonanțe trenuleț” se ia în realitate tot de la săraci pentru a se da la bogații privilegiați din sistemul pensiilor speciale (juridic, structuri secrete, politicieni). Acest sistem coordonează toate partidele de la putere și chiar o parte din partidele suveraniste, în care se calcă pe picioare rezerviștii și privilegiații din sistemul pensiilor speciale. Nu am văzut niciun suveranist să propunem o reformă reală a sistemului. Din această inegalitate strigătoare la cer s-a născut protestul de la alegerile prezidențiale din decembrie 2024. Circa 93 la sută de români duc în spate un sistem special de 7 la sută, care are toate privilegiile posibile și controlează justiția făcută doar pentru ei. Nu mai există drepturi egale pentru toți românii și din 7 decembrie 2024 nici libertate. România traversează de fapt un nou ev mediu, deși, paradoxal suntem de formă țară membră U.E., în care românii sunt exploatați de o clasă suprapusă coruptă și care folosesc structurile secrete ca instrumente de control și putere.
Guvernul Ciolacu a emis până acum, în ultimii ani,
vreo trei ”ordonanțe trenuleț” în care toate, dar absolut toate, au impus doar
reduceri de salarii și tăieri de cheltuieli la marea masă a românilor pentru a
menține beneficiile și a oferi bani celor foarte puțini și privilegiați din
sistemul pensiilor speciale. Toate aceste reduceri nu au afectat niciodată pe
cei din regimul pensiilor speciale care conduc țara și înseamnă de fapt
sistemul corupt din România, care controlează politica, economia și justiția.
Lucrez în administrație de mulți ani și toate aceste ”ordonanțe trenuleț” m-au
convins prin impunerea și implementarea lor că au luat bani de la simpli
cetățeni și funcționari, în timp ce pensionarii speciali au rămas cu pensia
întreagă și cu cumulul salariu de stat cu pensie specială. Noi cei mulți am
pierdut zeci de mii de lei lunar la salariu, iar pensionarii speciali angajați
la stat ne-au râs în față. Asta e reforma ”trenuleț” a lui Ciolacu. Asa cum
stim dintotdeauna guvernele post-decembriste fac economii la săraci ca să
ajungă banii la privilegiați. Sistemul de alocare de bani pentru partide a fost
criticat în ultimii ani pentru influențarea presei și cheltuieli prin firme
apropiate partidelor. Totuși, scoaterea subvenției electorale este departe de a
fi o soluție reală pentru problemele financiare ale țării. Bineînțeles, nu s-au
tăiat banii de la partide. Doar românii trebuie să lucreze mai mult pentru
plata pensiilor speciale și să se cumpere armament american pentru Ucraina.
O nouă clasă suprapusă, descrisă teoretic genial de
Mihai Eminescu, ne conduce despotic din 1989 încoace. Premierul Ciolacu are cu
ce se lăuda din nou, cu ineficienta ”ordonanță trenuleț”, care o continuă de
fapt pe cea cu nr. 115 din decembrie 2023, cu măsuri paliative care afectează
doar pe cei mulți și săraci și nu se atinge de politicieni și pensionari
speciali. Se ia bani de la studenți, elevi, copii, pensionari simpli, de la
naveta elevilor, studenților și profesorilor, și se dă la pensionarii speciali
și la clasa politică dominantă, care nu ia taxe de la multinaționale. Astfel,
pensiile speciale rămân intacte, la fel și cumulul pensie specială cu lucru la
stat. Deci doar românii simpli se sacrifică în regimul Iohannis. Ciolacu a emis
ordonanțe cu tendințe: să se ia ca de obicei bani de la cei mulți și săraci, ca
să susțină pe cei bogați și înarmarea pentru Ucraina. Astfel, conform
prevederilor ”Ordonanței Trenuleț” cei săraci vor deveni tot mai mulți și tot
mai săraci, iar cei pensionarii speciali tot mai bogați, cheltuind 90 la sută
din bugetul țării și sunt și deasupra legii. Mai mult prin aceste ”ordonanțe
trenuleț” administrația locală, care aduce toți banii la buget, e aproape
desființată, iar administrația centrală crește din nou bugetivor cu încă câteva
agenții guvernamentale, de fapt sinecuri pentru politicieni și speciali la un
loc, cu tot cu amante sau amanți. Inegalitatea în fața legii și a justiției cu
binecuvântarea puterilor protectoare și a Bruxellului trebuie să înceteze
imediat, altfel va fi revoluție, iar România va dispărea. Asta v-o spune un
istoric. Nu ne putem împrumuta sute de miliarde la bănci străine doar ca să
susținem pensionarii speciali și politicienii corupți, iar dobânzile creditelor
să le plătească poporul și copiii celor mulți și sărăciți. Poporul este
singurul suveran din care izvorăște dreptatea și suveranitatea puterii legii și
a politicii, nu casta suprapusă și impusă de interese externe. De aceea s-a
oprit votul democratic pentru ca poporul să nu-și mai poată exprima democratic
nemulțumirea de un sistem care ne-a făcut un fel de ”neoiobagi”, vorba marelui
critic literar Dobrogeanu Gherea, sub biciul sistemului de privilegiați. Dacă
prin vot nu mai poți schimba democratic situația, iar libertatea e pusă sub
obroc, sistemul împinge poporul spre ieșirea în stradă. Până nu se va
reglementa și nu va dispărea această inegalitate socială, economică, politică
și imorală nu va fi pace în România. Inegalitatea este cauza dominantă a crizei
românești și reprezintă eșecul unui sistem de castă corupt care a sleit țara de
35 de ani. Puterea și legea este a poporului român, care se va trezi pentru
dreptate, libertate, egalitate în fața legii și democrație, ca în decembrie
1989.
Ionuț
Țene
La mulți ani!
Un An Nou plin de speranță, încredere și împliniri! Să aveți un 2025 fericit și plin de succes în tot ce vă propuneți. La mulți ani!
Preot Alexandru Daniel BUCIUMAN
născut 09.12.1980 în Baia Mare
Preot paroh din 2007, actualmente la Tulghieș, Mireșu Mare, Maramureș
Absolvent Facultatea de Teologie Baia Mare promoția 2006
Data nasterii, 09.12.1980 in Baia Mare
e-mail: buciuman_daniel@yahoo.com
Nu, nu vin rușii! Ci „hunii”, ăia ai finanțelor, resurselor și piețelor „emergente” energetico-strategice…
Întotdeauna este vorba de bani… Diferența este că,
acum, nu banii de azi și de mâine sunt în vizor, nici nu au de ce, majoritar
fiind deja „pe datorie”, pe socoteli de dat înapoi, de restituiri, ci aceia ai
viitorului… Căci, banii de atunci vor fi precum resursele de mâine văzute azi:
rare. Iar pentru banii reali, puternici, ai zilei de mâine, cei acoperiți și nu
denominați, se vor bate cei ce se așază acum în tranșeele pe care le-au
pregătit, e drept, de multă vreme… Dându-ne pe noi la o parte, îndepărtându-ne
de ceea ce e al nostru, reducându-ne, prin trădările unor iuda dintre ai
noștri, la tăcere și neputința, nu doar de a acționa, ci măcar de a glăsui.
Totul pentru a asigura „hunilor” jocurile de preluare de acum pentru acel mâine
poate nici măcar atât de îndepărtat de ziua de azi. Un joc în care Bruxellesul
și-a dovedit din nou duplicitatea. Pentru că, deși a pus o lumânare lângă
coliva nu doar a alegerilor noastre (în fond, alegerile vin și trec, important
este substratul moral și etic al ideii de drepturi și libertăți, nu?!), ci a
democrației, a dreptului nostru de a ne fi recunoscute și respectate alegerile,
așa cum sunt ele, ca drept inalienabil de a decide, răcnind prin jucătorii de
sub fel și fel de steaguri false că „Vin rușii!” (dați foc la țară, anulați
tot, ștergeți caldarâmul cu votul vostru!), astăzi, când guvernul uzurpatorului
și impostorilor săi a fost preluat în forță de Budapesta, Europa nu mai spune
nimic. Chiar dacă maghiarii au prins ministerele de forță, esențiale,
strategice, decizionale, chiar dacă au intrat în CSAT, acolo unde se mai puteau
bloca investiții periculoase ori măcar străine de interesul nostru, chiar dacă
încă se mai răcnește, țintit, sub aceleași felurite steaguri false, că rușii
sunt în spatele acțiunilor paneconomice ale ungurilor în Transilvania și în
fantoșa Ungariei mari, Bruxellesul nu suflă o vorbă.
Și nu pentru că nu i-ar păsa, ci pentru că așa a
fost făcut jocul. Să umfle Ungaria în UE la nivelul unui următor pol
energetico-strategic, luând ochii prea recilor și nepăsătorilor privitori cu
false promisiuni de „huburi” miraculoase pe sisteme și module „ecologice” de
(re)conversie, când, în fapt, viitorul va fi tot acela al resurselor clasice.
Doar că nu se vor mai numi așa, ci rare. Și numai pentru unii… Pentru că tot
mai rare vor fi… Iar Europa „celor mari” nu își va lăsa viitorul în bătaia
vântului. Și nici la discreția soarelui din țări ce vor avea zilele (și nu doar
„meteo”) mai mohorâte decât nordul său… Dar sunt „povești” bune pentru preluat
și redesenat hărțile strategice ale resurselor și economiilor de mâine. Iar în
timp ce România este pusă, de fapt, pe tușa celor ce contează, a „huburilor”
energetice reale, dându-i-se să se joace cu „Fata Morgana” resurselor
energetice „eco” (vântul, soarele, hidrogenul), Ungaria preia în forță tot ce
se poate din ceea ce va conta cu adevărat mâine.
Și nu întâmplător au intrat maghiarii în cele mai
puternice ministere ale României. Au fost lăsați să intre. Li s-a netezit
drumul. Și nu întâmplător se vor găsi și în CSAT -ul țării. Cum nu este nici o
coincidență faptul că, în planul guvernului maghiar al Budapestei (căci asta
este executivul uzurpator de astăzi de la București), un punct esențial îl
reprezintă solicitarea către UE de a amâna închiderea termocentralelor în
România. A închiderii lor, acum după ce sistemul, ăla care contează și care
dirijează amorțeala de la noi, s-a asigurat că românii au fost îndepărtați de
la „butoane”, de la decizii, de la resursele lor, de la drepturile lor, de la
părțile rămase din „greaua moștenire” pe care alții le vor scoate de sub cenușa
timpului și le vor folosi pentru a face un hub energetic de export. Va fi o
situație ce va copia, peste ani, drama „ceaușistă” a orașelor din sudul țării,
care, stând pe rezerve de gaz, trăiau totuși „la butelie”. Pentru că atât aveau
dreptul în exporturile și consumurile prioritar industriale de atunci, dar prin
care s-a construit totuși o țară.
Aproape ca atunci vom fi acum… Săraci în țară
bogată… Doar că, față de atunci, doar sărăcia va mai fi a noastră; nu și țara…
Iar astăzi asistăm nepăsători la lipsa de reacție (inclusiv a Bruxelles -ului)
față de intruziunea ungară prin guvernul maghiar de la București, pe baza
faptică a unor procente la alegeri ce nu-i dădeau UDMR -ului dreptul nici măcar
la posturile de ușieri pe ici-colo… Asistăm tăcuți la închiderea ochilor față
de punerea cătării economice de către Budapesta pe „fiare” ce tocmai erau date
la tăiat, dar și la procesul expansionist al investițiilor Ungariei… Și nu, nu
(strict) „pe banii Rusiei”, ci prin banii Budapestei, prin ea însăși, prin
forța din umbră pe care și-a construit-o în vreme ce alții alergau după
impresii și ținte false… Căci, nu întâmplător (din nou!) Ungaria a ajuns în
această perioadă țara care a punctat cea mai mare achiziție de aur la propriile
rezerve de stat, o acoperire ce îi va da putere reală, nominală în acțiunile de
care se va folosi în achiziția, strategică, a viitorului unei părți a Europei.
Asta în timp ce noi doar vom privi cum termocentralele din restul „mormanului
de fier” vor fi, mâine-poimâine, repornite sub mâna Budapestei, vom asista cum gazul
nostru din Marea Neagră va fi preluat de „jucătorii” de la Budapesta (și prin
marionetele noastre de la București, dar, mai ales, prin decidenții maghiari ai
unor colțuri de tablă de șah), vom asista și la achiziția unor sfere de resurse
în Bulgaria (Lukoil) și probabil la implicarea Ungariei în construcția de
centrale nucleare în țări care merg pe vârfuri țipând „Vin rușii!”, dar care
își creează propriile sisteme și „huburi” de securitate energetică, noi
transformându-ne nici măcar în consumatori cu drept de preempțiune ai
resurselor noastre, ci în vasali în „huburile” altora…
Cezar
Adonis Mihalache – Natiunea
Abonați-vă la:
Postări (Atom)