De
foarte multe ori am afirmat că democrația modernă este o iluzie inoculată de
cârmuitori celor mulți (în realitate avem parte de demonocrație!) și că
dictatul este promovat în politica internațională chiar de conducătorii ce se
laudă cu avansata (!) democrație din țările lor. De pildă, Statele Unite se
consideră un far al democrației de ieri și de azi (prosperitate generalizată,
libertate învecinată cu libertinajul sadea, egalitate de tip orwellian – „Toate
animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale ca altele”), neezitând să
intervină în forță acolo unde treburile interne ale altora se abat de la
„rețeta” lor, far călăuzitor (sic!) inclusiv pentru faptul că americanii nu
reprezintă nici măcar 5% din populația mondială, însă consumă circa 25% din
resursele întregii planete.
Sigur că
în aceste condiții, majoritatea americanilor se declară nu doar mulțumiți, ci
chiar mândri de ambalajul democratic al sfidătorului lor belșug intern, chit că
la o adică votul cetățenesc este surclasat până la terfelire de vrerea
suprastructurală a unei mâini de electori și chit că Winston Churchill spune că
„Democrația este cea mai proastă formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte”...
Lesne de
presupus că tot mai mulți americani ar fi profund nemulțumiți și tot
acuși-acuși s-ar răfui cu aleșii și cârmuitorii, în cazul că lucrurile
politico-sociale de la ei ar (re)intra în normalitate: consumurile să fie
comparabile cu ponderea populației lor în cea planetară! În plus, prin această
logică echilibrare, s-ar face dreptate atâtor țări sărace ale lumii, unde
asimetria este în sens invers: o nesemnificativă pondere a consumului în raport
cu cea a populației...
Deși
într-o autentică democrație, cum nu este mult coafata și trâmbițata făcătură
americană, unul ca Donald Trump, cu mai multe dosare pe rol, n-ar fi avut
dreptul să intre în cursa electorală, până la soluționarea acestora prin
sentințe judecătorești de nevinovăție/achitare, totuși – susținut de oligarhia
tehnologică (alde Elon Musk, Mark Zuckerberg ș.a.m.d.) – el este desemnat
candidatul republican pentru Casa Albă, competiție pe care o câștigă, în pofida
enormului derapaj democratic din urmă cu patru ani, când, nerecunoscându-și
înfrângerea în fața democratului Joe Biden, a dirijat din umbră asaltul fanilor
săi asupra Capitoliului (Congresul).
Și iată
că, „uitate” fiind de instituții și indivizi toate aceste abateri ale
republicanului gerontocrat, din ziua de 5 noiembrie suntem realmente bombardați
(în presa scrisă și vorbită) cu promisiunile făcute de el în campania
electorală, precum și cu hazoasele predicții ale pretinșilor analiști (unii
lingușitori, alții habarniști) despre planurile președintelui ales, „cel mai
puternic om al planetei”.
Dar cum
socoteala de-acasă (din campanie) nu se potrivește niciodată cu cea din târg
(de după întronare), îndeosebi în cazul unui arogant și abraș adept al
nepotismului (și-a înșurubat neamurile în posturi cheie ale administrației
sale!) și al afacerismului în cea mai cu moț politică, toate angajamentele și
amenințările mai vechi (răfuiala cu adversarii interni) și mai noi (anexarea
Canadei, ocuparea Groenlandei și a Canalului Panama, „rușinosul plan”, cum îl
numește papa Francisc, de expulzare din State a migranților indezirabili) au
devenit la iuțeală cel puțin anecdotice: nu în 24 de ore, ci nici în 2400 de
ore nu se va încheia războiul din Ucraina; încercând să pună gabja pe
teritoriile străine de mai sus, la început prin ridicarea tarifelor vamale,
apoi – dacă presiunile economico-financiare nu dau rezultate – prin utilizarea forței militare, D. Trump se
dovedește, sub masca ipocriziei democratice, la fel de periculos pentru
pământenii de rând ca Hitler, Stalin și Putin;
nonglobalista politică planetară de pace nu poate fi edificată prin
amenințări (vezi mitocănia întrebuințată de yankeu în lungul dialog telefonic
cu șefa guvernului danez), sancțiuni economice și jocul tarifelor; deși Trump
se crede atotputernic, el nu este decât pionul cercurilor cârmuitoare (trusturi
petroliere și farmaceutice, oligarhi tehnologici și financiari, armată,
servicii secrete, industriași, francmasoni), care urmează linia tradițională de
menținere și întărire a Statelor Unite ca lider planetar pe toate planurile
(economic, financiar, militar, științific, geo-strategic), inclusiv cu ajutorul
dolarului; D. Trump deplânge (pesemne cu lacrimi de crocodil) pierderile de
vieți omenești din prelungitul conflict ruso-ucrainean, însă nu se sinchisește
(n-a pomenit niciodată în primul lui mandat, așijderea la începutul noului
mandat) de faptul că, în lumea noastră ultraipocrită și ultraînarmată, în fiecare oră mor de foame peste 500 de
pământeni, circa 50% dintre aceștia fiind copii.
N.B.:
În articolul Viitorul nu-i ce vrea Donald
Trump și clica sa!, scris pe 7 iunie 2017, deci după anunțarea retragerii
Statelor Unite din Acordul climatic de la Paris, printre altele spuneam
următoarele: „Toate-s vechi și nouă toate,
spunea la vremea lui Eminescu. Adevăr valabil și în zilele noastre.
Într-adevăr, căci atitudinea sfidătoare a președintelui american seamănă foarte
bine (mai mult în conținut decât în formă) cu cea adoptată de Japonia
militaristă din perioada interbelică, mai exact din anul 1933, care – ne spun
Constantin Bușe și Zorin Zamfir în Japonia
– un secol de istorie 1853-1945 (Editura Humanitas, 1990) – pentru a putea
cuceri lumea potrivit Memorandumului
Tanaka din 1927, «În ziua de 27 martie 1933 (...) a trimis o scrisoare
Secretarului General al Societății Națiunilor, prin care aducea la cunoștință
decizia luată la Tokyo de a părăsi Organizația de la Geneva». Pe când
scrisoarea lui Trump și a acoliților săi, prin care să anunțe retragerea din
ONU? Mă rog, aici lucrurile sunt un pic mai delicate, întrucât sediul central
ONU este la New York...”
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
27 ian. 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu