7.Locul destinului și al norocului în credința și cugetarea antică
Toate
popoarele fanion (indienii, grecii, romanii) ale lumii antice s-au arătat
foarte interesate de soartă/destin și noroc. Firește, fiecare popor în felul
lui, adică în formele cele mai adecvate gândirii sale filosofico-teologică.
Excepție fac vechii evrei. Theofil Simenschy ne spune că, potrivit credinței
mozaice, destinul sau întâmplarea nu mai avea loc în această lume aflată „sub
conducerea unică a lui Dumnezeu” și că atât fericirea celor puternici și răi,
cât și nefericirea celor umili și virtuoși „nu mai sunt consecința destinului
sau a norocului orb, nici a vreunei fapte săvârșite într-o altă existență”,
motiv pentru care noțiunile „soartă” (meni
în ebraică) și „noroc” (gad în ebr.)
apar doar de trei ori în Vechiul
Testament (Genesa 30/11, II Macabei 7/37, Isaia 65/11-12), iar Eclesiastul nu întrebuințează termenul
„destin”, ci „deșertăciune”.
Credința
în atotputernicia și atotștiința lui Dumnezeu face ca termenul „destin” să nu
apară deloc în Scripturile grecești (Noul Testament) cu toate că grecii exprimau
soarta prin cuvântul moira și cu
toate că el este un cuvânt des folosit nu numai de Herodot, ci și în
literatură, îndeosebi în tragedie.
Termenul
„destin”, ne înștiințează în continuare marele indianist român, nu apare nici
la Homer, celălalt pol al civilizației și credinței antice. Evident, nu pentru
motivul noutestamentar că lumea este cârmuită de Dumnezeu, ci pentru faptul că
la Homer „universul este condus de zei, în frunte cu Zeus”.
Importanța
destinului și norocului în manifestările spirituale ale indienilor și
greco-romanilor ne este „garantată” de următoarele trei surse:
a)Spusa
unui înțelept antic că lumea ar fi condusă de triada minte-forță-destin. Fiecare dintre noi are deplina
libertate să interpreteze cum dorește această triadă (inclusiv ordinea
puterilor din care este alcătuită), dar – zic eu – fără a uita de moderna trinitate
miracol-taină-autoritate pe care
F.M.Dostoievski ne-o înfățișează în capitolul Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov.
b)Mulțimea
cuvintelor din cele trei culturi antice pentru desemnarea destinului și
norocului reflectă indubitabila străduință a acestora de-a surprinde esența
respectivelor concepte. Astfel, din
capitolele anterioare ale prezentei lucrări știm despre indianul karman (karma) că exprimă subtila legătură filosofico-teologică dintre
faptă și destin. În afară de el, ne face cunoscut T. Simenschy, hindușii au și
alți termeni care vizează destinul: vi-dhi
(orânduire, creator, creațiune, destin), gati
(mers, transmigrație, soartă omenească), dhātar
(susținător, creator, destin), kāla (timp,
destin, moarte), ultimul termen având frapante asemănări cu cronos-ul grecesc.
Așa cum
am spus mai sus, grecii aveau pentru „destin” cuvântul moira (forța impersonală sau implacabila divinitate în fața căreia
se pleca însuși Zeus), precum și cele trei Moire
(zeițele destinului), „preluate” și respectate de romani sub numele de Parce: Clothos (ținea fusul vieții),
Lachesis (depăna firul vieții) și Atropos (tăia firul vieții cu fatalul ei
foarfece). De reținut că cele trei Moire intră în credințele noastre populare
(mitologia românilor) cu numele de ursitoare:
prima ursitoare (ține fusul și furca de tors), a doua ursitoare sau Soarta (prezice
destinul pruncului la naștere) și cea de-a treia ursitoare sau Moartea (curmă
firul vieții).
La
rândul lor, romanii exprimau destinul prin termenii sors (sorț, lot, condiție umană, întâmplare), fors (întâmplare, soartă) și fortuna
(soartă, destin, izbândă, fericire). Resursele lingvistice ale ultimei noțiuni
devin de-a dreptul impresionante atât în sintagma fors fortuna (întâmplare fericită), cât mai ales în pluralul fortunae (avere), înțeles pe care, în
limbile moderne, îl are franțuzescul „la fortune” și englezescul „fortune”
(soartă, destin, noroc, bogăție, avere). Multiplele sensuri (la singular și la
plural) ale termenului fortuna
evidențiază generalizata concepție greco-romană că „fericirea și averea sunt
daruri ale destinului” (T. Simenschy), idee neagreată de hinduși și cu totul
exclusă din Biblie.
c)Zeificarea
destinului și norocului, dar îndeosebi enorma prețuire de care acest binom se
bucură în referențiala cugetare și literatură antică, constituie redutabilul
argument că avem de-a face cu una dintre cele mai serioase chestiuni
moral-spirituale din istoria pământenilor. Astfel, dacă Tyche (divinitate
fericită, norocul) devenea, pe măsură ce credința în zei slăbea, una dintre
cele mai însemnate și mai frecvente divinități din lumea greco-romană, atât de
însemnată – ne spune ilustrul cărturar T. Simenschy – încât această divinitate
„era pomenită în formula introductivă a oricărui plebiscit, precum și pe
monumente, pe obiecte închinate zeilor și-n actele publice”, iar cultul ei
(zeița se numea Fors Fortuna la romani) era „foarte răspândit în orașele și
provinciile din epoca elenistică și cea romană”. Motiv pentru care împăratul
Traian i-a ridicat acestei zeițe protectoare un templu, Pliniu spunea despre ea
că, invocată înaintea tuturor celorlalți zei, „este slăvită și...hulită de toți
oamenii”, Plutarh era convins că „destinul invidiază izbânzile mari”, Titus
Livius își arăta neîncrederea în noroc („Cu cât norocul e mai mare, cu atât
trebuie să ne încredem mai puțin în el”) și Sallustiu susținea că „Sufletul
n-are nevoie de noroc, pentru că acesta nu poate nici să dea, nici să ieie
cuiva cinstea, sârguința și celelalte însușiri alese”.
În ceea
ce-i privește pe indieni, formidabilele cugetări din Pancatantra despre înțelepciunea vieții și arta de-a conduce fac
dovada că ei aveau o credință mult mai puternică în destin (mai exact în
binomul destin-faptă) decât cea a grecilor și romanilor: „Ah, cât e de puternic
destinul!”; „Acolo unde-i hotărârea de-a începe, unde lenea-i înfrântă, unde
înțelepciunea se unește cu puterea, acolo e sigur că și norocul e statornic”;
„Nepătruns este destinul; dar silința omului este aceea care are putere prin faptă”.
Însă,
spre deosebire de greci și romani (primii constată puterea destinului, ceilalți
i se opun prin voință și faptă), învățătura despre karman ne arată că vechii indieni erau foarte preocupați de
următoarea chestiune: „De ce unora le merge bine, cu toate că nu merită și cu
toate că sunt răi, iar alții sunt nefericiți, deși sunt buni, inteligenți și
activi?” (T. Simenschy). Iată ce spune Mahābhārata
despre karman și transmigrația sufletului, coloana
vertebrală a credinței hinduse în anevoiosul proces al mântuirii: „Altul se
folosește de averea celui mort; păsările și focul devorează corpul său; numai
cu două lucruri trece el pe lumea cealaltă: cu faptele sale bune și cu cele
rele, care-l însoțesc veșnic”. Vasăzică, nu-i veșnică nici măcar fericirea din
cer, de îndată ce chiar zeii sunt muritori, căci „după ce s-a terminat karman, omul trebuie să coboare iarăși
pe pământ și să înceapă o nouă existență” (T. Simenschy), așa cum ne spune
nemuritorul vers eminescian „toți se nasc spre a muri și mor spre a se
naște”...
În
concluzie, norocul nu trebuie confundat cu fericirea, datorită faptului că (1)
ambele sunt esențialmente nestatornice și (2) fericirea constituie aspectul
eminamente accidental al hazardului (ăsta-i sensul „norocului” în română,
franceză, engleză sau italiană), iar destinul nu trebuie confundat cu norocul,
chiar dacă romanii le-au asociat atât de strâns, încât ambele concepte erau
redate prin cuvântul fortuna.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu