Scrisoare Pastorală la Sărbătoarea Nașterii Domnului 2025
Cristos se naște, măriți-L! Cristos din ceruri, întâmpinați-L!
Cristos pe pământ, înălțați-vă!
Iubiți frați și surori
în Cristos,
Dacă există un lucru
la care cu toții ne gândim atunci când vorbim despre Sărbătoarea Crăciunului,
acesta este colindul. Niciun alt cântec nu reușește să trezească în sufletele
noastre, cu aceeași intensitate și limpezime, sentimente de bucurie, duioșie și
seninătate precum colindele pe care le-am învățat încă din zorii vieții
noastre. Atunci când ne unim vocile în armonia colindelor, suntem cuprinși de
nostalgia copilăriei, dar și de setea de puritate, care nu este altceva decât
dorul de Dumnezeu. Fie că sunt colinde străvechi, transmise din generație
în generație, fie că sunt creații mai recente, poartă în sine același mesaj de
credință și de speranță. Toate, într-un fel sau altul, ne conduc spre marele
mister al întrupării Fiului lui Dumnezeu și spre clipa tainică în care, în
noaptea Betleemului, o lumină a răsărit pentru fiecare dintre noi. Înțelegem,
astfel, că profeția lui Isaia, despre poporul care umbla în întuneric și vede o
lumină mare (Is. 9,2), s-a împlinit nu doar pentru oamenii de atunci, ci și pentru
noi.
Celebrând Nașterea
Domnului nostru Isus Cristos, retrăim bucuria revărsării acelei lumini în
întunericul lumii de astăzi și ne simțim mai aproape de
Dumnezeu. Prin Pruncul Isus, Dumnezeu se apropie de noi cu o gingășie
dezarmantă, făcându-Se mic pentru a ne înălța, sărac pentru a ne îmbogăți și
vulnerabil pentru a ne întări. În fața Lui, ne simțim primiți și iubiți așa cum
suntem, fiindcă vedem un Prunc care ne surâde dintr-o iesle iar zâmbetul Lui nu
se împiedică de păcatele noastre. Este zâmbetul Cerului în viața noastră,
adesea agitată și prea plină de griji. Fie că suntem bogați sau săraci,
bucuroși sau copleșiți de necazuri și dureri, zâmbetul Pruncului Dumnezeiesc ne
dăruiește o rază de speranță și ne cheamă să primim darul unei iubiri fără
condiții. Iar colindul devine răspunsul nostru smerit la această chemare:
o rugăciune cântată, o mărturisire a credinței și o reînnoire a speranței că
lumina născută la Betleem continuă să strălucească, discret și statornic, în
existența noastră. Dacă ne deschidem cu adevărat inimile, atunci viața
fiecăruia dintre noi poate deveni o colindă, o mărturie vie și personală despre
puterea dragostei lui Dumnezeu.
Există un contrast
atât de mare între Pruncul plăpând și puterea răului, întruchipată atunci de
Irod și de armatele lui. Sfânta Evanghelie evocă acest adevăr cu o
simplitate dureroasă: „Irod va căuta Pruncul ca să-L ucidă” (Mt.
2,13). Astăzi, același Prunc Divin este amenințat în sufletele copiilor,
ale tinerilor și, de fapt, în sufletele noastre, ale tuturor, de aceeași
putere a răului, care pare mai dezlănțuită ca oricând. Spectrul armelor
nucleare planează din nou asupra lumii, războaiele hibride ne înspăimântă
iar siguranța vieții, așa cum o știam până acum, pare să fie serios
amenințată. Și totuși, deși suntem tentați să credem că pericolul vine exclusiv
din conflictele vizibile din jurul nostru, acestea nu sunt decât vârful
aisbergului unor lupte mai adânci: războaiele care se poartă în inimile
oamenilor. Sfânta Scriptură ne ajută să înțelegem unde se află adevărata lor
rădăcină: „De unde vin războaiele, de unde vin conflictele dintre voi? Oare nu
tocmai din poftele voastre care se luptă în membrele voastre?” (Iac. 4,1).
Războaiele dintre națiuni sunt amplificarea tensiunilor și a răutăților din inimile
oamenilor.
Dacă în propriile
familii există certuri, de ce ne-am mira de conflictele din viața publică sau
politică? Dacă frați și surori ajung să se învrăjbească și să nu-și mai
vorbească pentru moștenirea unui petic de pământ, de ce ne-ar surprinde faptul
că națiunile ajung să facă același lucru? De aceea, dacă suntem scandalizați
sau înfricoșați de războaiele care par să se întețească pe pământ, primul
pas ar fi să ne uităm la noi înșine, la familiile noastre, la prietenii și
cunoscuții noștri și să începem să semănăm pacea acolo unde domnesc cearta
și ura. Să pornim de la noi, prin gesturi concrete de iertare și prin curajul
de a cere iertare, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Isus nu doar că ne-a
promis pacea, dar ne-o dăruiește într-o formă care ne surprinde, deoarece nu
are la temelie efemerele echilibre politice: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau
vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (In. 14,27). Pacea Lui începe cu
convertirea personală și cu reconcilierea interioară a fiecărui om. Acolo unde
Pruncul este primit cu sinceritate, inima este împăcată și devine capabilă să
dovedească faptul că delicatețea și generozitatea iubirii sunt mai puternice
decât violența răului.
Dragi credincioși,
Anul 2025 s-a
dovedit a fi un timp deosebit de bogat în evenimente și în haruri,
îmbinând minunat anul consacrat speranței în întreaga Biserică Catolică și anul
național dedicat Fericitului Iuliu Hossu în România. Dincolo de numărul și
varietatea manifestărilor, de conferințe, pelerinaje și celebrări solemne,
tocmai bogăția de har care s-a revărsat peste noi toți este cea care
va face ca acest an să rămână unul de referință în istoria Bisericii noastre.
Pentru noi, creștinii, nu amploarea evenimentelor este cea care contează cel
mai mult, ci iubirea care le dă sens, așa cum spunea și Maica Tereza: „Dacă nu
putem face lucruri mari, să facem lucruri mici cu o iubire mare”. Iar Dumnezeu
răspunde cu iubirea Lui nemărginită, făcându-le mari. Așa se explică multe
dintre evenimentele pe care le-am celebrat în acest an binecuvântat, pentru
care îi mulțumesc Domnului, dar și tuturor ierarhilor, preoților, persoanelor
consacrate și credincioșilor pentru devotamentul cu care s-au implicat.
A fost un an marcat de
gesturi cu înalte semnificații simbolice pe plan spiritual. Un an în care
relicvele Cardinalului Iuliu Hossu au fost așezate la mormântul Sfântului
Petru, ca semn al comuniunii depline dintre Biserica noastră și Biserica
Universală și, totodată, ca mărturie despre valoarea jertfei încununate prin
martiriu. Un an în care Sfântul Părinte Papa Leon a declarat în mod solemn, în
Capela Sixtină, că faimoasele cuvinte ale Fericitului martir ar trebui
să devină deviza fiecărui om. De asemenea, va rămâne mereu în
amintirea noastră celebrarea Sfintei Liturghii în limba română, în Catedrala
Notre-Dame din Paris, unde Iuliu Hossu a fost celebrat alături de Fericitul
Vladimir Ghika, într-un moment de profundă trăire sufletească, ce a unit
inimile tuturor.
Toate aceste
evenimente încărcate de iubire își găsesc sensul și confirmarea în lumina
Sărbătorii Nașterii Domnului. În noaptea sfântă a Crăciunului, Maica
Sfântă ține în brațele sale Pruncul Dumnezeiesc cu o dragoste care îl va însoți
de-a lungul întregii vieți pământești. Maria este alături de Fiul ei în
fiecare clipă: prin prezență, când îl poate urma cu pașii, dar și atunci când
nu mai poate decât să-l urmeze cu inima. Este lângă El în bucurii și în
suferință, până la Calea Crucii, până la răstignire, până la ultima suflare.
Întreaga ei viață este o liturghie a iubirii. De aceea, în momentul trecerii
ei la adevărata viață, în sărbătoarea pe care noi o numim Adormirea Maicii
Domnului, Maria regăsește acea iubire în îmbrățișarea Fiului ei. Dacă la
Betleem ea îl ținea pe Isus în brațe, acum este Isus Cel care îi restituie iubirea,
cuprinzând-o El însuși în brațe și însoțind-o în Împărăția Sa.
La aceasta suntem
chemați și noi, cei care îl vom contempla pe Pruncul dumnezeiesc în ieslea
Nașterii: primind iubirea Sa, să o păstrăm în sufletele noastre și să știm să o
dăruim mai departe, încărcând fiecare gest și fiecare faptă cu iubirea primită
în dar. Iar la capătul vieții noastre pământești, Isus ne va restitui această
iubire, o va împlini și ne va conduce, pe urmele Maicii Sfinte, în acea
Împărăție a iubirii pentru care cu toții ne pregătim. În acest fel l-am însoțit
cu rugăciunile noastre și pe Preafericitul Părinte Cardinal Lucian, cerându-I
Domnului să îl primească în îmbrățișarea dragostei Sale, răsplătindu-i astfel
toată iubirea care s-a revărsat prin el asupra noastră și asupra Bisericii de-a
lungul întregii sale vieți.
Dragii mei,
Între zidurile reci
ale unei temnițe, acolo unde Fericitul Iuliu Hossu era închis, s-au
înălțat, ca o lumină în noapte, aceste minunate versuri de colind: „Isuse,
Doamne, Prunc ceresc, toți îngerii te preamăresc, primește și al nostru cânt,
trimite pace pe pământ”. Deși era privat de libertate, el nu a cerut prin
rugăciune propria eliberare, ci pace pentru întregul pământ. Cu greu am
putea găsi cuvinte mai frumoase și, în același timp, mai potrivite pentru vremurile
pe care le trăim. Dacă le facem loc în inimile noastre, ne alăturăm și noi
cântului îngerilor care le vestesc păstorilor nașterea Fiului lui Dumnezeu și
înălțăm aceeași rugăciune pentru pace, într-un timp în care pacea lipsește mai
întâi din inimile oamenilor și, tocmai de aceea, lipsește și din lumea în care
trăim.
La fel ca în Betleemul
de atunci se întâmplă și astăzi: sunt destui oameni care îi închid, nepăsători,
ușa lui Dumnezeu. Doar câțiva păstori și magii veniți de la Răsărit alcătuiesc
modestul alai al Pruncului divin. Evanghelia ne spune că magii s-au întors în
țara lor pe o altă cale (Mt. 2,12). Altă cale, fiindcă au descoperit adevărata
Cale. Ceea ce se întâmplă cu ei, se întâmplă cu toți cei care îl urmează pe
Fiul lui Dumnezeu. Isus le dăruiește o pace pe care nimeni și nimic nu o poate
lua din inimile lor, iar această pace se revarsă asupra tuturor celor pe
care îi întâlnesc. Să ne ajute Domnul ca, în această minunată sărbătoare,
aceeași pace să coboare și în inimile noastre, iar pacea lui Cristos să fie
darul cel mai prețios pe care îl aflăm sub brad.
Vă doresc tuturor o
Sărbătoare a Nașterii Domnului plină de haruri și un An Nou binecuvântat!
Cu arhierească
binecuvântare,
† Claudiu Lucian Pop
Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș
Administrator al Eparhiei de Cluj-Gherla
Arhiepiscop Major al
Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu