(Poem-romanul
noii încercări de salvare a omenirii)
Umblând cu predicarea în Iudeea,
Samaria şi Galilea,
Iisus avea şi prieteni iubitori
la care El trăgea adeseori,
fie că obosit, vroia
doar somnul nopţii-ntremător,
fie că-n gând îi revedea
cu-acelaşi dor răscolitor.
Iar în Betania-i avea
pe Lazăr, Marta şi Maria,
trei fraţi mai dragi ca toţi ceilalţi
(întruchipau chiar bucuria)
prin felul lor de-a se purta
cu îngerească gingăşie,
încât El se simţea nespus de bine
într-o atare companie...
Taman când era ocupat
cu predicatu-n depărtare
(„Eu sunt viaţa şi-nvierea”
dădea mesaju-ncredinţare),
fu-nştiinţat că Lazăr zace
de-o-ngrozitoare maladie
şi că-n puţine zilişoare
el va fi-ntins pe năsălie.
Într-adevăr, doar două zile
mai dăinuit-a agonia
şi Lazăr ochii i-a închis
ca să dea piept cu veşnicia.
Atunci Iisus, cu ochii-n lacrimi,
înspre Betania porni,
dar oamenii-L opreau pe drum
nu doar spre a-L preamări,
ci şi să-i
vindece de boli,
ca prin minuni în El să creadă –
bolnavii să-şi ia patu-n spate
şi orbii lumea să o vadă,
astfel că ţinta Şi-o atinse
după ce Lazăr fu-ngropat
într-o adâncă peşteră
din marginea acelui sat.
Întâmpinat cu multă jale
de rudele îndoliate,
Iisus îndată S-a-ndreptat
către acel mormânt aparte,
urmat la mică depărtare
de gloata curioşilor
avizi de altă mare faptă
din seria minunilor.
Ajunşi la peşteră, Mesia
rosti o rugă inspirată
către Acel ce L-a trimis
şi toate prin El le arată.
Apoi, îndepărtând pietroiul
de pe mormântul întocmit,
pe Lazăr l-a chemat afară
şi el îndată a ieşit!
Nutrea Iisus pentru copii
o dragoste mistuitoare:
Nu doar c-adulţilor cerea
să aibă puritatea lor de floare,
dar deseori, cu duioşie
El îi chema şi ei veneau
s-asculte-n basme fine pilde
pe care-apoi le comentau.
Unul era cu vrăjitoarea
şi spiriduşul mititel,
pe care ea l-a cetluit
de trunchiul unui copăcel.
Şi-a stat el astfel ani în şir
rugând-o să-i curme canonul,
până ce bunul vrăjitor
a apărut şi i-a dat drumul.
Un altul relata legenda
cu juna fată de-mpărat,
care-n avântu-i spre înalt
de soare s-a amorezat.
Şi zilnic ochii-i lăcrimau
privind la el cât ce putea,
iar gura ei arsă de dor
iubitul nume-l tot rostea.
A mers aşa o perioadă
cu-ocheade şi cu jurăminte,
până ce mama lui atentă
văzu că el nu-i cel dinainte,
c-adică-i tot cu gândul dus
la fetişcana pământeană
şi că nici ziua şi nici noaptea
nu pune geană peste geană.
Îngrijorată de urmări,
se hotărî să intervie –
eterniză avântul fetei către soare
prin preschimbarea ei în ciocârlie!
De-aceea, ciocârlia primăvara
cu cântec se înalţă spre iubit,
înştiinţând pe gospodari că-i vremea
să iasă iar la plugărit...
Şi alte multe cunoştinţe
copiilor le transmitea,
iar mai la urmă-i învăţa
o rugăciune acadea:
„Curat ţine-mă, Doamne, -n lume
până ce moartea m-o răpune.
Nu-i nime-atât de păcătos,
ca prin căinţă şi-ndreptare,
la Dumnezeul plin de milă
să n-aibă parte de iertare”...
Printre copii era şi Sara,
a lui Iair boboc de fată –
la doisprezece anişori
părea o zână întrupată.
Nu doar cu numele prinţesă,
ci-n adevăr mică stăpână
peste stăpâni şi servitori,
era a vieţii lor lumină.
Şi fericiţi până la lacrimi
de-a lor odraslă înzestrată,
părinţii o mâncau din ochi
cu poznele ei laolaltă.
Căci n-o avea decât pe ea
acest Iair la pungă gros –
era fruntaş în sinagogă
şi de-al măririi cancer ros.
Dar într-o zi el la Iisus
veni plângând că fata-i moare
şi că doar Unsul e capabil
să o repună pe picioare,
cum în nenumărate rânduri
cu-atâţi bolnavi a procedat,
ba chiar se ştie că pe Lazăr
iarăşi vieţii l-a redat.
- De crezi, răspunsu-i-a Iisus,
c-aievea toate aste-au fost,
atunci e musai şi credinţa
că Tatăl M-a trimis c-un rost:
Sunt adevărul, calea şi viaţa
pentru acei ce-Mi dau crezare;
de-or trece cerul şi Pământul,
a mea învăţătură moarte n-are!
Un sol grăbit vesti decesul
în timp ce discutau astfel,
şi tatăl se pierdu cu firea,
deşi El susţinea c-a adormit niţel.
Acasă mama hohotea
lângă micuţa în sicriu,
iară mulţimea băgăreaţă
pe Mesia-L făceau capiu
pentru vrăjeala c-ar dormi,
când e vizibil că s-a dus.
- S-o-nvie, între ei cârteau,
dacă e Fiul Tatălui de sus.
Atunci Iisus dădu afară
acea mulţime fistichie
şi doar rosti „Talita cumi!”,
că-ndată moarta fu iar vie,
spre a părinţilor îmbucurare
după atâta plâns şi jele.
- Cred, Doamne! a strigat Iair.
Ajută necredinţei mele!
Cu mâna pe capul copilei
din gheara morţii de-abia smulsă,
Iisus le spuse că a lor
e-mpărăţia-n cer promisă:
- Aflaţi, grăi El mai la urmă,
că numai cin’ se va smeri
- aidoma acestor prunci –
răsplata-n ceruri va primi.
Dar vai şi-amar de-acela care
împinge pruncii la păcat!
Mai bine-ar fi să se înece
cu un pietroi de gât legat...
Sighetu Marmației,
George PETROVAI