de Gheorghe Pârja
Marele profesor Mihai Pop, care a condus cu mari
izbânzi instituții naționale ce luau pulsul vieții etnografiei și folclorului
românesc, avea rădăcini nobile în Apșa Română, dincolo de Tisa, dar și în alte
așezări din Maramureșul Istoric. Mai ales în Glod, unde s-a născut. A avut o
viziune savantă asupra zestrei spirituale, cuprinsă în datinile și obiceiurile
Maramureșului. A adus, aici la rădăcină, cercetători vestiți ai domeniului, dar
a pus preț și încurajare și pe intelectualii locali, cu certe aptitudini pentru
descifrarea misterului locului. Și a avut, și mai are, urmași demni, ale căror
cercetări sunt de referință. Mă gândesc la profesorul Pamfil Bilțiu. Savantul
Mihai Pop, deținător al prestigiosului premiu Herder, era și un fermecător
conviv, un dăruitor de sfaturi și constatări personale. De pildă îmi recomanda
ca atunci când particip la botezuri, nunți, ori înmormântări, prin satele
Maramureșului, să iau în seamă semnificația evenimentelor.
Știa că nu voi urma o carieră etnografică, dar
arunca sămânța observației în seama unui jurnalist care poate trage semnale în
realitatea imediată. Nu ascund faptul că în studenția mea bucureșteană mă
întâlneam cu Profesorul. Cu un prilej, mi-a destăinuit un plan al dumisale de a
mă trimite bursier la Academia di Romania din Italia. Gândul nu s-a împlinit
din rațiuni administrative. Adică nu puteam întrerupe școala. Dar povețele
Profesorului mă urmăresc și astăzi. Făcea parte din stirpea rară a cărturarilor
interbelici, care aveau crezare că maramureșenii trebuie să ridice Maramureșul.
Și prin deslușirea simbolurilor.
Mi se întâmplă să fiu aproape la unele evenimente
din viața satului. Nu uit de sfaturile Profesorului. Mi se adeveresc multe din
simțirile neamului de sânge. Deși lumea românească, după cum știm, este mult
împrăștiată prin multe zări, vocea obârșiilor se face auzită. Mai anii trecuți,
la un eveniment trist din familia mea, moartea unchiului Dumitru, la masa din
curte au fost cinci rânduri (generații) de oameni: străbunici, bunici, părinți,
nepoți și strănepoți. Celebrul simbol din porțile maramureșene, arborele
vieții, era reflectat în timpul cotidian. În funia de neamuri. Acolo în curte,
lângă fântâna cu pești, unde mi-am petrecut o parte din pruncie, am găsit un
martor dulce – mărul oarzăn. Obosit și el de vreme. Au venit multe neamuri după
regula cercurilor din copac.
Brusc, unchiul Dumitru, care pleca în altă lume, a
devenit nu o moarte, ci continuarea neamului de sânge. Cu toată încrengătura
lui. Toți participau la împlinirea ceremoniei, după legea nescrisă, vie încă.
Cu toate sclipățurile vieții moderne, cu împresurarea cu români a altor țări,
am putut ușor desluși arhetipul. Urmând sfaturile Profesorului. Sunt așteptați
tinerii cercetători să constate ce mană culturală mai are Maramureșul. Ceea ce
se pierde la suprafață, cu râvnă și pricepere de specialist, se poate descoperi
în adânc. Numai așa putem dovedi înmugurirea spiritului. Așa putem înțelege
veacul din om. Putem retrăi, sub forma neamului de sânge, stări sufletești bine
conservate despre viață și moarte. Nume care în tăcere își trăiesc semeția
vremii: Codrea, Batin, Țiplea, Ardelean.
Încă mai putem învăța câte ceva de la realitatea
care, uneori, ne este potrivnică. Ceea ce aprecia sociologul Traian Herseni,
putem afla în lumea imediată a Maramureșului: „Un popor care are anumite
credințe, convingeri, concepții despre lume și viață și trăiește în
conformitate cu normele astfel generate, chiar dacă astăzi ni se par false,
arierate, este superior unui popor care ar deține toate adevărurile din lume,
dar nu ar crede în ele, nu le-ar trăi și nu le-ar respecta.” Întoarceți-vă
privirea spre frânghia vremii și veți vedea că neamul de sânge în Maramureș
există. Așa mă conving că nu sunt singur și nici pustiu.
P.S. Luni am fost în Glod, la înmormântarea
magicianului viorii, Ștefan Petreuș. Lume multă, îndoliată. L-au așezat spre
odihnă veșnică în fața bisericii satului. Am văzut că frânghia de neamuri nu a
fost subțire.
