Fragment proză Ioan ANDREICA

 

Toamna nu părea că ar da semne să plece, mai mult înclina spre ploi decât spre îngheț și nici la codru unde în general era mai rece nu apăruse un îngheț sau o ninsoare care să schimbe condițiile de îmbunătățire a umblatului la colindat. După ploi era mult noroi, satul nu avea decât o uliță pietruită, atât pentru colindători cât și pentru săteni care trebuiau să înfrunte o adevărată luptă cu noroaiele neobservabile în timpul nopților întunecoase. Mai aveau unii câte o lanternă dar era prea puțin pentru grupuri mai mari. Nelu își luase preventiv niște șoșoni pentru a îmbrăca sandalele, dar ce însemna alea la adâncimea noroaielor. Și trebuiau colindate și fetele de seama lor sau din gașca lor că ele așteptau acasă și la familiile fiecăruia dintre ei, ceea ce însemna umblat nu glumă. Nelu nu era fumător dar de sictir își cumpărase și el un pachet de țigări, Amiral. L-a scos din buzunar numai după ce ceilalți își terminaseră stocul. Oricum el ca șef de gașcă trebuia să salveze orice situație. Problema e că a intervenit neprevăzutul, la trecerea de pe o uliță pe cealaltă peste râturi a trebuit sărit un șanț de scurgere a apei dinspre sat spre vale și unul dintre băieți nici una nici două că el sare primul șanțul fără să observe balta de dincolo de șanț și își ia avânt să sară primul, după el un alt viteaz îl urmă și se pomenesc ambii într-o baltă plină cu apă și noroi bălăcind acolo ne cheamă în ajutor să le dăm mâna să-i scoatem afară. La început noi ceilalți ne întreceam în râs și glume pe seama lor dar ne-am revenit repede căutând crengi de răchiți de care să se prindă să-i tragem afară. De hârjoneala de acolo și-au murdărit și alții hainele de sărbătoare. Și primul punct de oprire după aceea a fost la unul dintre cei vinovați să își schimbe hainele. Colinda s-a încheiat, urmând continuarea ei a doua zi. Nelu scăpase destul de ieftin cu murdăria hainelor, dar pe acolo își pierduse unul dintre galoși și a renunțat și la celălalt anulând protecția ghetelor.

În ziua de Crăciun au aflat toți prietenii de pățania lor și a fost subiect de distracție la următoarele case rămase de colindat. Danțul de a doua zi de Crăciun s-a ținut la noul Cămin Cultural unde nici pământul de pe jos nu era nivelat, dar tinerii și-au găsit acolo loc de învârtit la muzica scârțâită de vreo trei muzicanți angajați ai tinerilor. Era un arhaism tradițional, muzicanții se chinuiau în emiterea melodiilor făcând eforturi supraomenești, doar erau angajați, plata trebuia onorată. Diversitatea dănțăușilor era pe măsura tineretului, unii țărani la plug, alții elevi pe la școli, dar se cunoșteau toți s-ar putea spune de o prietenie sătească exemplară. Acolo se legau prietenii, se afișau virtuțile personale ale fiecăruia.

Aniversare poetul sătmărean Ioan ANDREICA. La mulți ani binecuvântați!

 

Despre dragoste

Scriu despre dragoste

din ea sunt zămislit

din prima zi

sunt hrănit cu iubire

mi-a călăuzit paşii pe uliţele satului

pe la porţi pripite

de forfota zilei

deşi am cunoscut-o mult mai târziu

după ani de învaţare

când la şcoală

copilăria de alături îmi şoptea

numai pe ea s-o iubesc

că va îngriji păsările

prin răcoarea pădurii

numai pentru mine

 

Te-am iubit dintotdeauna 

 Nu te-am ştiut niciodată

nu te-am întâlnit niciodată 

nu mi-ai vorbit niciodată

nu am întâlnit niciodată

narcisele în drumul nostru

nu am cules fragi împreună

niciodată

pe drumul horelor de armindeni

nu am colindat nopţile de april

printre flori sub clar de lună                  

nu am îmbrăţişat făptura ta

niciodată

dar te-am iubit dintotdeauna

Am fost corespondent, dar nu profesionist

   Începând cu anii 1961/1962 rezultatele bune obţinute în munca de tineret au fost răsplătite cu felicitări, diplome şi premii din partea organelor raionale și chiar regionale, rezultate care am considerat că trebuie promovate și am scris aspecte din activităţile patriotice şi de voluntariat din comună dar și alte rezultate din realizările locale, prin presa vremii, în special ziarul regional Pentru Socialism. Din aceste preocupări am scris la ziarul regional articole pe teme diverse din comună despre fertilizarea ogoarelor, despre învăţământul agrozootehnic de masă, despre activităţile culturale din comună, despre începuturile activităţii bibliotecii din comună, despre noile construcţii în comună, cămin cultural, un nou magazin modern, în general ce consideram că este progres în localitate. O bucurie la acea vreme pentru mine însemna că aceste articole erau plătite şi primeam bani prin corespondenţă. Munca îmi era răsplătită şi prin o recunoaştere a calităţii de corespondent al ziarului regional Pentru Socialism şi ţineam o strînsă legătură cu publicaţia prin adrese şi comunicări asupra activităţii de corespondent. Primeam felicitări cu ocazia zilelor naţionale 1 Mai, 15 August ziua presei române, 23 August, 30 Decembrie, cu ocazia Anului Nou. Atunci ca şi acum cred că am făcut un lucru benefic pentru comuna natală, pentru tineretul din sat pentru oamenii care se dedicau muncii vieţii colective şi de interes obştesc. Totuşi credeam că era benefic să mă alătur celorlalţi corespondenţi din satele şi oraşele regiunii contribuind la promovarea muncii oamenilor. Sigur în acea perioadă era ceva emoţional să scrii la cel mai important ziar al regiunii şi ecoul în rândul oamenilor era mare, când aflau că sunt promovaţi şi cunoscuţi cu rezultatele lor. Pentru ziar trebuia alese teme care să fie în tematica vremii, ca la orice publicație de presă de atunci. Îţi asumai o răspundere atunci când trimiteai materiale pentru publicare pentru veridicitatea faptelor şi adevăr. Aparţia materialelor în ziar era o mare bucurie în acele vremi. Felicitările primite erau cunoscute de tinerii din sat încă de la poşta locală, ceea ce mi-a produs mare  bucurie şi mai ales când o realizare a comunei era cunoscută de toată regiunea. O mulţumire a fost şi premiul trei pe regiune când am primit bunuri de importantă valoare pentru tineretul comunei, instrumente muzicale, articole sportive. După reorganizarea administrativ teritorială am continuat corespondența pe diferite teme la ziarul județean Cronica Sătmăreană. Întâmplările din Decembrie 1989 au deschis calea libertății presei și colaborările la diferite publicații s-au extins ajungând până în momentul de față la corespondență la 35 publicații interne și internaționale. Adaug că am fondat și condus  din 2009 două publicații locale: Mesagerul Expres și Mesagerul Albastru cu un proiect și o tematică remarcabilă generalistă. Cu toate astea nu m-am considerat niciodată un ziarist profesionist deși calitatea tematică și managerială o impunea și nici nu am pretins să fiu primit în Uniunea Ziariștilor Profesioniști. Calitatea de dascăl îmi era suficientă fără a pretinde a face parte și din breasla ziariștilor profesioniști pentru un anumit statut și interese. Trist este că și aici a apărut o nouă categorie de ziariști profesioniști – descurcăreții- făuritorii de dosare cu hârtii false.

 

                                                    Prof. IOAN ANDREICA

 

Ioan ANDREICA: Olimpia Mureşan – Scrieri literare

  Încă o carte document adusă în faţa iubitorilor de cultură maramureşeni şi nu numai de către distinsa învăţătoare, profesoară de limba şi literatura română şi italiană, Olimpia Mureşan, o personalitate formată la şcoala clujană între anii 1966 – 1971, ani de referinţă pentru generaţiile formate la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, prin calitatea şi competenţele greu de gândit în zilele noastre. OLIMPIA MUREŞAN (născută Cioica) 1946 în localitatea Câţcău – Cluj. Scriitoare din nordul transilvan, eseistă şi critic literar, membră a L.S.R -filiala Maramureş, a urmat Şcoala Pedagogică din Cluj absolvind în 1966, iar în 1971 a încheiat studiile universitare la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii clujene ,,Babeş-Bolyai” specialitatea Limba şi literatura română –italiană: a lucrat în învăţământ 43 de ani ca profesor de limba română, dar şi ca învăţătoare.

  A debutat în revista Liceului Pedagogic cu un reportaj de călătorie ,,De la Ciucea la Târgu Jiu”, a activat în prestigiosul Cenaclu literar ,,Echinox” din Cluj, a publicat zeci de articole în revistele de specialitate din învăţământul primar şi gimnazial, a colaborat cu texte la revista naţională Lumea Misterelor, la Constelaţii Diamantine, Universul şcolii- Ulmeni, Informaţia zilei de Maramureş, Normaliştii Clujeni unde este printre fondatori, la revista Freamăt a L.S.R, Maramureş. În ultimii ani a semnat numeroase prefeţe, postfeţe şi recenzii de carte, multe dintre acestea fiind publicate în Antologiile Napoca Nova, unde are calitatea de colaborator permanent. În colaborare cu distinsul preot Ilie Bucur Sărmăşanul din localitatea Sărmaş de Mureş a publicat volume de cugetări cu titlul ,, 1001 Cugetări” vol. IV , IX, X, XI, şi  ,,1001 Cugetări”  mai mult sau mai puţin celebre: 2014, şi Asta-s Eu – culegere de articole literare, memorii, eseuri, recenzii de carte 2016.

 Nu am pretenţia de a cunoaşte conţinutul cărţilor editate de către doamna profesoară, eseistă şi critic literar şi nici conţinutul zecilor de articole de specialitate, dar mă încumet să văd omul din spatele acestor activităţi având în vedere că şi eu cu voia Domnului am petrecut aproape un jumătate de veac în procesul educaţional şi în viaţa culturală legată de acesta, dar şi necesarul de energie în domeniul creaţiilor culturale şi literare. Doamna profesoară Olimpia Mureşan, ajunsă pensionară nici nu s-a gândit să pună condeiul jos şi cu o înţelegere profundă a rolului scrisului pentru generaţiile următoare, scrie şi publică volume considerate de domnia sa ca neaparat de scris pentru urmaşii noştri. Cartea ,,Scrieri literare,, apărut în anul 2019,  este un tom cu mai multe componente necesare de transmis. Prioritar şi în acest volum autoarea a dorit să scrie despre: ,,Oamenii cetăţii” neprezentaţi în alte scrieri. ,,Am considerat că o prezentare succintă a vieţii autorului ar fi de folos cititorului, iar citatele selectate cu grijă din scrierile autorilor prezentaţi astfel îi vor reprezenta ca şi conştiinţă civică”.

 Şirul autorilor prezentaţi cuprinde scriitori ca: Gelu Dragoş, Aurelia Velea, Cedică (Robu) Maria Georgeta, Dragomir Ignat, Elena Borcuti, Florica Bud, Oancă Aurelia, Ioan M. Lazăr,  Ioan Potop, Ioan Andreica, Ioan Meteş Morar – Chelinţanu, Iacob Oniga, Milian Oros, Mariana Cristina Popan, Vasile Morar, Prea Fericitul  Părinte Episcop Iustin, Vasile Bele, Olimpia Mureşan, Toma G. Rocneanu, Pamfil Bilţiu.

 O altă componentă a tomului cuprinde, creaţii literare sub forma unor meditaţii: Apa, Piramida, Normal sau Paranormal?,  recenzii ,,Secol de vânzare”  Florica Bud,  ,, Istoria înţeleaptă”  Mircea Dorin Istrate,  ,,Jurnalul” roman de Milian Oros, ,,Ţăran cu  cravată”  de Traian Duşa, ,,Pelerin printre semeni” de Ioan Andreica, ,, Priviri în împrejurimi şi spre înălţimi” de Ioan Potop, ,,Minerii Ardealului” de Toma Gros Rocneanu, ,,Privind înapoi cu mânie” versuri de Ioan Hada, ,,Alergând prin sine” proză de Florica Bud, Biologia credinţei – recenzie, note şi impresii ,,Statui fără viitor” de Costel Neacşu, note din excursie – Sărbătorirea Zilei Naţionale a României- 1 Decembrie 2016, La Zvolen în Slovenia, dar şi prezentări biografice: Petre Dulfu, Emil Gavriş, prezentare –  eseu revista Freamăt editată de Liga Scriitorilor Români- filiala Maramureş.

   De nelipsit sunt prezentate comunicări şi articole din activitatea didactică: Evoluţia învăţământului în România, Şcoala de ieri şi de azi în aşteptare, Cugetări despre şcoală şi educaţie, dar şi reflexii religioase Iisus – lumina lumii, Omul, intenţia divină şi …lumina. Profesoara şi scriitoarea Olimpia Mureşan, un om ales, format în respectul faţă de spiritul muncii, pragmatică, un model de cadru didactic excelent şi doreşte şi în continuare după terminarea profesiei să fie utilă oamenilor, societăţii, locului unde trăieşte după modelul ,,omul sfinţeşte locul”, ţării şi neamului său prin remarcabile scrieri şi compendii făcute cu alţi oameni de cultură, contribuind la păstrarea calităţii socio-umane, a sentimentului naţional şi patriotic la generaţiilor următoare, a iubirii de pământ strămoşesc şi patrie. Asemenea persoane, personalităţi musai sunt necesare păstrării conştiinţei de neam şi prezenţa lor este tămăduitoare locului şi ţării. Într-o discuţie personală cu domnia sa mi-a spus că se simte foarte bine în colectivul scriitorilor maramureşeni şi în general în acest mediu şi că mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a mai dat timp pentru aceste activităţi şi că a trecut prin grele încercări de sănătate, pentru că aceasta e frumuseţea vieţii, munca şi utilitatea în slujba binelui şi a neamului pe care îl avem, aspect dovedit din plin prin cărţile şi activităţile desfăşurate. Îi doresc şi eu multă sănătate şi îi mulţumesc pentru carte şi mesajul transmis.

Prof. Ioan Andreica

Poesis - Ioan Andreica

 

Mihai Eminescu umilit de literați români

Poetul, jurnalistul, prozatorul Mihai Eminescu, călător prin România între anii 1850-1889, foarte puțin după cum ar fi meritat, a fost sortit unor arderi naționale și a plătit foarte scump pentru steaua lui, pentru geniul său și a fost invidiat, umilit la muncă grea pentru speculanții vremii, folosit la trudă pentru publicațiile altora, pentru îngâmfarea și preamărirea altora, plutind sau dus la munca de jos cu recompensă neîndestulătoare tocmai că geniul lui nu convenea Câinilor ce se înghesuiau să-l devoreze. Umilința lui a fost comună a breslașilor în ciuda faptului că lăsau sau se prefăceau că îl ajută. Dar tocmai această acceptare îl îngropa mai tare, când prietenii te împing la pierzanie. Geniul lui era prea mare pentru a se ocupa și gândi la rivalități, plăți și răzbunări, geniul lui nu putea coborî la nivelul acesta. Mai era și invidia iubirii sale tot la nivel de geniu, nu pentru tot omul e făcută iubirea, Eminescu era suprem și în iubire, copilăria și destinul Casandrei de a o fi iubit platonic Eminescu a rămas o taină chiar și pentru Eminescu. Dovada unei profunde iubiri pentru Casandra a fost sentimentul puternic și iubirea față de Veronica Micle, prima iubire fiind pierdută, neîmplinită și steaua lui nenorocoasă, suferință cosmică pentru poet și viața lui. Aceasta era o ardere de taină pentru el și firul roșu al creației sale, deși în creația sa și în viața sa se adresa Veronicăi. Au venit câinii pe care îi știe lumea, l-au folosit, l-au umilit, l-au dus în sanatoriu forțat pentru a fi potolit la cererea marilor puteri și câinilor lor. Dureros este că geniul lui a iscat multă invidie și sabotare și după moartea lui paralel cu iubirea adoranților și înțelepților. Au trecut mulți ani de la trecerea sa ca o cometă peste pământul românesc și iată că mai vin ființe, nu pot să le numesc altfel, care prin nesăbuința lor, îl mai umilesc pe geniu, îl mai ucid precum ar mai fi în viață și ar mai face rău cuiva, ar mai rivaliza în iubiri și cariere și nu este lăsat în pace în odihna lui veșnică, în loc să-i ridice parastase pentru ce a adus poporului rămân unii literați, sau un literat în speță  Eugen Simion  îi acoperă liniștea și măreția și propun ca ziua nașterii sale să fie acoperită de o zi a Culturii Naționale de parcă nu ar mai fi fost zile într-un an pentru asta. Acoperirea zilei de naștere a poetului cu ziua culturii naționale este o incompetență totală, o dovadă de lipsă de înțelepciune și nu este potrivit nici pentru ziua de naștere a poetului, nici pentru Ziua Culturii Naționale. Eugen Simion  dacă îl ducea înțelepciunea nu deranja ziua de naștere a unui poet național și lăsa Cultura Națională în seama Culturii Române care merită mai mult decât o zi, poate chiar o săptămână a Culturii Naționale desfășurată cu activități demne de un popor cu o bogată, frumoasă și interesantă cultură, chiar demnă. Cine și când v-a îndrepta această necuviință e greu de spus când și literații români își c-am dorm priceperea de au înghițit propunerea umilirii poetului.

                                                    Prof. Ioan Andreica

Mesaj de Anul Nou

 

Mult bine cu sănătate și realizări frumoase literare. LA MULȚI ANI FERICIȚI! Ioan ANDREICA

TREZIREA NEAMULUI PRIN CUNOAȘTERE ȘI CREDINȚĂ

 

IOAN ANDREICA

  „Chiliile călugărițelor și Schitul ortodox „ Sfântul Andrei”-Chilia”, județul Satu Mare

 Profesor, critic literar, iubitor de neam și țară, patriot adevărat, scriitorul Ioan Andreica își pregătește arma peniței în cercetarea trecutului istoric. Se apleacă asupra teritoriului locuit actualmente de satele codrene, realizând un studiu istoric privind lupta românilor din Transilvania pentru apărarea pământului strămoșesc și a credinței străbune-cu oprire în special de data aceasta asupra zonei Satu Mare și a localității Chilia.

Bazându-se pe surse bibliografice studiate, dar și pe tradiția populară-„localnicii au păstrat vie de-a lungul timpului celor 700 de ani, prin cele 8/9 generații, legenda existenței unei mănăstiri și cufundarea ei sub mlaștini.”  Se prezintă istoria locului și a locuitorilor de-a lungul a câtorva sute de ani. Și în aceste părți românii au adoptat creștinismul chiar de la-nceputul acestuia, fiind încreștinați de Sf. Andrei la Pontul Euxin. Oamenii locului, românii sătmăreni și dimprejur au avut de înfruntat de-a lungul timpului asuprirea ocupanților temporari cu impunerea religiei lor, jugul nobililor etc- iar munca scriitorului sătmărean Ioan Andreica pentru a ne reaminti cine suntem, cine am fost și ce trebuie să păstrăm în amintire este o investiție pentru neam și veșnicie. Astfel se relatează situația istorică a locului și a locuitorilor pe timpul Marii Schisme din 1054 și lupta pentru influență dintre religia promovată de Constantinopol și cea promovată de Roma. Populația locală a suportat și invaziile de la cumani, pecenegi, unguri și tătari. Încă din 1230 la cererea papei începe prigoana împotriva ortodocșilor socotiți schismatici și eretici.

De-a lungul timpului ortodocșii au supraviețuit influențelor Romei, în 1273 sunt atestate satele Homorod de Jos și Homorod de Sus și ortodocșii din satele codrene „trăiau îndrumați de preoți și clerul religios subordonați episcopului de Transilvania, având lăcașuri de cult, preoți și conducători religioși-protopopi. În veacul al XIV-lea pe timpul regatului unguresc cuceritor începe marea ofensivă a ungurilor catolici contra bisericii ortodoxe a românilor deși ținuturile codrene erau sub stăpânirea unor voievozi maramureșeni români, urmează catolicizarea forțată în secolul următor, rezistența a fost încă din timpul timpul voievodului Dragoș și a fiului său Sas care zidește mănăstirea Peri din Maramureș cu hramul SF. Arhanghel Mihail, mănăstire de rit răsăritean. În 1366 pe timpul regelui Ludovic I de Anjou din nou prigoană pe ortodocșii români- se poruncea nobililor să prindă pe toți schismaticii, împreună cu soțiile și copiii acestora, să-i pedepsească și să le ia bunurile, deci „nobilimea română a fost silită să treacă la legea catolică a regatului ungar, fiind pierdută în mare parte pentru poporul din care se desfăcuse. Poporul în mare parte iobag în ciuda tuturor împilărilor și-a păstrat legea strămoșilor.”

În sec. XV și XVI în partea de nord a țării existau două categorii de lăcașuri de cult: mănăstirile în locuri izolate și bisericile parohiale din vatra satului. Localitatea Chilia e cunoscută ca fiind „mai demult satul călugărițelor” iar comuna a primit numele de la o mănăstire care a aparținut unor călugărițe din Satu Mare, spun unele surse istorice (Dariu Pop).

În timp- multe mănăstiri și chilii au dispărut fără urmă, la fel existența acestei mănăstiri rămâne de studiat; după asasinarea lui Mihai Viteazul a continuat prigoana ortodocșilor iar bisericile codrenești din cetatea Satu Mare aparțineau de Episcopia Muncaciului. Același Dariu Pop la 1938 prin lucrarea Mărturii strămoșești ne spune din documente ungurești că „această așezare a primit numele de la chiliile care a aparținut unor călugărițe din Satu Mare.”

Mai presus de toate aceste precizări se poate lua în seamă tradiția populară care duce mai departe legenda existenței unei mănăstiri la Chilia care a dispărut fiind înghițită de ape. Acum au actualizat credincioșii din Chilia mitul mănăstirii, s-a decis ridicarea unei mănăstiri „până acum numită schit pe locul unor anexe ale brigăzii Cooperativei Agricole de Producție locale, având în vedere că acolo era fântână cu apă și curent instalat. Piatra de temelie pentru începutul construcției a fost turnată în anul 2000.” Clopotul a fost cumpărat în 2003 iar acum construcția schitului și pictura interioară continuă sub supravegherea  preotului local Săvianu Milian, pictor Bob Liviu iar Hramul schitului a fost stabilit Sf. Andrei. Schitul se înscrie  în Protopopiatul Carei, Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului, în care există 76 de parohii, două mănăstiri  și un schit la Chilia.

Prețuire și cinste celor ce-au contribuit la realizarea acestui locaș de cult care va ține trează conștiința neamului românesc.

 

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, Ulmeni, Maramureș, noiembrie, 2022

 

Suspină Niprul

Suspină Niprul și se zbate

Vântul vuiește neîncetat

Se îndoaie salcia pletoasă

O vijelie s-a iscat

Doar luna palidă zâmbește

Când se arată printre nori

Parcă-i o luntre ce plutește

Și se afundă încetișor

În sat e liniște deplină

Cocoșii încă nu au cântat

Șoptesc în noapte păsărele

Iar Niprul geme neîncetat.

Ioan ANDREICA

Acceptarea consecinţelor

Se spune că uneori sau frecvent omul ca fiinţă superioară se opreşte din cotidian şi îşi face bilanţul, şi apoi decide încotro şi cum, dacă sunt care nu fac aşa, ei îşi suportă consecinţele, dar şi cei care o fac şi nu o fac bine, tot suportă consecinţele care de multe ori sunt fatale sau afective. Pe unii îi frâmântă ani la rând drumul profesiei pentru care vor lupta, dacă nu v-a fi ceva ce să le ridice probleme şi totuşi unii nu reuşesc să facă cum îşi planifică din motive de destin sau de împrejurări, familie, sistem, neputinţă. Aşa ajung unii de se duc la serviciu ca la ştreang sau doar să facă bani, sau să ciupească ceva. Luna trece, leafa vine. Cei ce reusesc o bună meditaţie, planificare, ei sau familia, se pot numi norocoşi şi de aici vin toate. Nu sunt supuşi consumului exagerat de energie, nu ştiu ce e greul, stresul, pot să îşi frâneze viciile, pot să ajungă la o familie fericită sau cel puţin mulţumitoare. Ceilalţi ajung mânaţi de vânt, prin diferite familii, prin diferite vicii, prin diferite profesii, prin diferite locuri, viaţa fiind o zbatere sau o ratare şi caută medii de rezolvare uneori oculte de şi mai mare îngropare. Se spune că viaţa nu iartă, dar nici omul cu toată amăgirea spovedaniei. Relaţiile interumane greşite se plătesc până la câteva generaţii în ciuda faptului că omul spune la consolare: ,,Ce a fost a fost” acceptându-şi greşeala, plăţile râmân şi sunt consemnate ca atare şi se trăieşte ca atare cum nu trebuia să fie, aruncând vina pe vicii că doar oameni suntem, dar viaţa e alta. Concluziile rătăcite ale meditaţiei greşite te duc la ruperea de mamă, tată, familie, prieteni, pământ irecuperabil. Pierirea valorilor străbune dezrădăcinează omul, îl înstrăinează de inima sa şi devine melancolic, irascibil, depresiv, pierdut şi caută rezolvări nefaste. Dezrădăcinarea înseamnă un început nou pe care omul îl face mai adesea greşit. Atunci omul se face frate cu dracul, riscă, devine dezamăgit, mânios, îndurerat, plăteşte înşelările, trădările, vine şi pleacă, nu îşi găseşte locul supunând alte persoane devierii şi răsplăţilor. Nu îşi găseşte mulţumirea şi se răzbună pe alţii, profită de alţii, de munca şi bunătatea lor, devenind paraziţi, de neacceptat. Ce scuze poţi să acorzi acestor oameni, niciuna, dar ce pedeapsă merită, greu de spus cu iertarea, poate mai mult neacceptarea. Sigur celor obligaţi să nu acepte nu le este uşor cunoscând valoarea meditaţiei şi a stabilităţii, dar sunt puşi în faţa necesităţii rezolvărilor, şi dacă reuşesc o rezolvare viabilă se numesc oameni. Caliatea celorlalţi e îndoielnică şi de contestat atunci când omul părinte, frate, prieten, coleg, apropiat, semen te pune în suferinţă cu neîmplinirea lor meditativă chiar dacă neacceptarea se acceptă. Cel care suferă este tot pretenţiosul unor valori morale neînţelese şi aici rolul meditaţiei este important, ca să nu devii manevra ocultiştilor limitaţi. Frământarea dintre a urma sau nu o cale nu este uşoară, nici consecinţele ei, şi depinde de la om la om, dar dacă nu îţi reuşeste asta, nu există nici o scuză pentru înţelegere. Trebuie să accepţi, ori eşti ori nu eşti, pentru a nu nenoroci pe alţii.

Autor: Ioan ANDREICA

Crăciun fericit!

 
Sărbători frumoase şi fericite de Naşterea Domnului!

                                                         Ioan ANDREICA

Adio valahi, adio români, multinaţionali încotro?

 de Ioan Andreica

  Poporul român nedecis încă de unde vine şi unde pleacă, ce vrea şi ce nu vrea, se află la începutul mileniului 3 în pragul pierderii identităţii şi lipsei de cârmaci şi a lipsei de obiective naţionale până la asimilare şi dispariţie. Poate atunci  îşi va căuta identitatea şi  va renaşte sub o altă formă şi alte obiective de identitate. Ştim că dacii şi geţii au dispărut  sau au luat altă identitate cu alte denumiri ceea ce e totuna cu dispariţia lor. Fondul etnic şi lingvistic geto-dac  a dispărut până la a nici nu le cunoaşte graiul, scrisul ceea ce la puţine populaţii s-a întâmplat. Ce i-a cutremurat atât de puternic pe daci de au dispărut total. Nici chiar după războaie nu puteau să dispară total. Poate incertitudinea lor de a mai exista. Nici o urmă de existenţă în afară de cele de pe columnă, dar şi ele cât sunt certitudine dacă nusunt însoţite de dovezi ale cunoaşterii scrisului şi culturii materiale. Cele atribuite dacilor, puteau fi  construite de alte culturi, alte uniuni de triburi, alte state locale cu alte denumiri. Sau găsit istorici care au pus peceta dacilor deşi deşi dovezile arheologice pot fi ale altcuiva dacă nu sunt însoţite de dovezi concrete lingvistice.  Ce populaţie putea fi aceea care să nu fi lăsat dovezi lingvistice, din scrierea lor în sute de ani de existenţă, şi mai ales una care a lăsat ruie de cetăţi.

 Foarte probabil că populaţiile aşezate temporar sau băştinaşe să fi fost altele. Aşezarea populaţiilor în spaţii de locuire vremelnice sau sedentare este stabilită şi promovată este foarte incertă de către istorici. Triburi sau uniuni de triburi sunt teoretizate ca existente în spaţii neclarificate şi confuze, istoricii neajungând la o consevare a spaţiilor. E vorba de toate triburile geto-dace şi chiar şi atribuirea lor precisă uno etnii sausau identităţi. Multe dintre triburile geto-dace se afirmă că nu sunt geto-dace şi multe dintre triburile care nu au fost geto-dace se atribuie că au fost geto-dace. Aşadar este o neclarificare totală, o degringoladă în stabilirea identităţii şi spaţiilor multor populaţii. Mai mult au fost şi triburi şi populaţii care au fost rămase înafara specificării lor sau deturnate de la însuşi autodenumirea lor cum este şi cazul românilor. Fără a face un studiu critic al scrierii ,,Istoria românilor”  de Nicolae Bălcescu dovedesc cu scrierile religioase  ,,Şematismele”  vremii, că vorbirea şi scrierea populaţiei locuitoare şi băştinaşă pe teritoriul României de azi şi nu numai era limba valahă şi populaţie denumită ca valahă de la atestarea documentară până dup 1850. Cine şi de ce a hotărât această deturnare de denumire radicală când populaţia se ştia valahă şi folosea limba valahă şi era notificată ăn documentele vremii ca valahă. Cum s-a putut transforma peste noapte un popor în altul?  Aşadar suntem români , dar ce facem cu denumirea istorică originară de-alungul veacurilor. S-a evaporat aşa pur şi simplu? Şi culmea trecută sub tăcere de cărturarii vremii şi a vremurilor ulterioare. Nu s-a renunţat prea uşor şi neştiinţific la identitatea valahă?  Teza că ne tragem de la Rîm nu este suficientă pentru asta şi nici analizată suficient.  Poporul valah are o altă versiune şi o altă origine şi o altă existenţă.  Ei pot fi şi cred că sunt urmaşii unei populaţii geto-dace şi mai dinainte, din o populaţie central europeană  sau carpato- danubiano- pontică ca fond rămas după pierderi şi migraţii. Aşadar deturnarea a fost posibilă şi cine ştie ce v-a ajunge populaţia valaho-română în viitor după cum e de atentă la existenţa ei.  Mai ales că poporul trăieşte vremuri şi mai propice pericolului ocupaţiilor şi nimicirilor şi tendinţelor străine şi mondiale aşa zisă globalizare. Va rezista poporul valaho-româm la identitate sau  se va transforma tot atât de uşor într-o naţie zisă poate europeni sau este deja transformată? Adio valahi, adio români, europeni încotro? Multinaţionali încotro?!

La Ioan Andreica n-a fost vămuit ultimul cuvânt...

Volumul de poeme „Unde pe timp”, Editura „EcoPrint” Satu Mare a poetului sătmărean Ioan Andreica îl defineşte întru totul pe poetul şi omul Ioan Andreica. Versurile  întâlnite aici sunt line, muzicale, scrise cu sinceritate. Ele nu fac vâlvă, sunt aşezate din inimă pentru inimă, sunt raţionale şi reflectă distanţa dintre cer şi pământ, exprimă un univers din viaţa poetului, cu bune şi rele, cu izbânzi, bucurii şi mici eşecuri. Poemele sunt emoţionale, pasionale, sensibile iar temele abordate sunt  acelea ale iubirii şi meditaţiei.

Pentru poet criza reprezintă „Borcane cu vid/rafturi”, viaţă este pur şi simplu „1939-2008” iar linia vieţii e dată de „^^^Bărbaţi^^^Femei” şi lumea e atât cât suntem noi: „Un orizont/Se învârte/În raport cu întoarcerea mea/Eu şi cu tine/Încolţiţi de hiene/Cu sutane/Ne devorăm trăirile/Într-un permanent spectacol/Lumea e atât cât suntem noi”.

Nu există poezii care să nu te surprindă plăcut, fie că poetul Ioan Andreica vorbeşte despre credinţă, timp, anotimp, sistem politic, moarte, renaştere, tristeţe, iubire şi am să specuiesc, în acest sens câteva din versurile acestui volum: „Când zeii se supără/Oblăduiesc martiri/Pedepsesc viitorul//Nu-i bine să te apropii de ei/Să le strigi numele/Să apari în inventarul lor” (Când zeii); „Mă dezbrac/fără voia mea/de mii de ani/repet aceeaşi scenă//Mă dezbrac la doctor/mă dezbrac la dragoste/mă dezbrac la noapte//De mii de ani repet aceeaşi scenă/trupul naufragiat/a ostenit//În miez de noapte/învins de clipă/mă arunc în linişte” (Învins de clipă); „Într-un decembrie/s-a prăbuşit o lume/era timpul/purtat în spinare/de la începutul ochilor tăi/căzuţi peste mine/ca un cuvânt de vedă/pierdut prin meandrele memoriei/am îngropat toate cuvintele/până atunci/nerostite” (Într-un decembrie); „Ultimul cuvânt/nu a fost vămuit/depărtările nu s-au plătit/la asfinţit/se ascund printre umbre/nopţile luminii/revărsate/în tristeţea surâsului tău” (Asfinţit); „renasc/pentru a nu ştiu câta oară/trebuind să mor/odată în plus/renăscut de mai multe ori/după ce am murit de atâtea ori/o viaţă în plus/o reuşită de a mai muri odată//de ce am tot murit/şi când/de ce mi-a fost sortit/să tot revin/doar pentru a suferi iubind/greşind” (...doar pentru a suferi).

Ioan Andreica, ca şi în viaţa cotidiană, este un gentleman, un lord, un suav, încât nu ne surprinde poemul „Celei ce o iubesc”, un poem reuşit, motiv pentru care am să-l transcriu în totalitate, pentru a nu ştirbi din frumuseţea acestui imn închinat femeii iubite: „De câte ori aud vorbindu-se de dragoste/Dragostea mea eşti tu//De câte ori am nevoie de linişte/Liniştea mea eşti tu//De câte ori mă îneacă plânsul/Plânsul meu eşti tu//De câte ori aud vorbindu-se de durere/Durerea mea eşti tu/La gândul că te voi pierde”.

Poetul Ioan Andreica scrie pentru liniştea sufletului său dar şi pentru inimile cititorilor săi. Prin ochiul liric, filosofic, poetul ne arată frumuseţea din jurul nostru, transmiţându-ne emoţii noi, reflecţii şi perspective noi.

                                                                                           Gelu Dragoş

Preluare https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=9331:la-ioan-andreica-n-a-fost-vamuit-ultimul-cuvant&catid=12:critica-literara&Itemid=115

POESIS - IOAN ANDREICA

      Cuvinte pe zăpezi

Vino într-o zi

cu ninsoare

la ferestre

cu flori

de gheaţă

să prindem stele

căzând

în visul târziu

de duminică

să alergăm

sub ploaia de fulgi înstelaţi

să scriem cuvinte

pe zăpezi

aducându-ne aminte

de visări

vântul aspru să-ţi răvăşească părul

în braţe de iubire

să fiu iar întâiul

dinspre ieri

pe zăpezi răscolite

să mă mângâi

să te acoperi

de iubire

să mă prazi                  

 La naşterea  ta

                                                 

                                      Lui Eminescu

La nunta ta

n-am reuşit să vin

eram plecat într-o renaştere

ceva asemănător unei

vânători

după zimbri

în noaptea stingerii

din pădurea de argint

la o altă vânătoare

de îngeri

am lipsit

cina morţii ţi-au întins-o

amicii

pe nepregătite

tu învaţase-şi a muri

vreodată

vin la naşterea ta

pe zăpezi

cu îngerii mei.             

Poesis - Ioan Andreica

Într-un decembrie

Într-un decembrie
s-a prăbuşit o lume
era timpul
purtat în spinare
de la începutul ochilor tăi
căzuţi peste mine
ca un cuvânt de vedă
pierdut prin meandrele memoriei
am îngropat toate cuvintele
până atunci
nerostite

„Pelerin printre semeni ”- versuri de Ioan Andreica (recenzie)

Volumul antologic de poezie cu titlul „Pelerin printre semeni” scris de distinsul profesor și scriitor sătmărean Ioan Andreica are următorul mottou: „Unul dintre sfinți este viața-” aserțiune care mă duce cu gândul la calitatea vieții unui om; dacă aceasta e plină de iubire, atunci omul se apropie de sfințenie; în schimb dacă această viață e lipsită de iubire, atunci omul e mai aproape de Mamona. Cartea e exprimarea  iubirii autorului față de oameni, față de copilărie, părinți și mai ales față de sufletul său pereche imaginativ sau din viața aceasta. Astfel scriitorul creează o atmosferă lirică în care-și exprimă sentimentele față de tot ceea ce-l înconjoară cu patos și determinare.

                                   Ilustrația de la coperta numărul patru cu titlul „Festivalul Folclorului Codrenesc” ne amintește că scriitorul face parte dintr-un areal anume iar la coperta  întâi  avem reprezentat „copacul vieții” spiritualizat în culorile preferate ale poetului: roz și violet ce rezistă armonios alături de trunchi și pământ unite prin culoarea maronie.

                                   În acest volum de poezii sunt prezentate patru  aspecte mai importante ale vieții și anume: creația artistică, timpul, amintirea și iubirea. Poetul rămâne în lumea ideilor, a idealului de iubire, de trăire sufletească alături de sufletul pereche.

                                   Se zice că atunci când viața ți se pare grea, iar tu vrei să izbutești, trei arme trebuie să ai: să uiți, să ierți și să iubești. De acest ultim aspect al vieții este preocupat poetul Ioan Andreica în mod deosebit. Cele mai multe poezii sunt afiliate sentimentului iubirii.  Poezia„Despre dragoste”se pare a fi un angajament artistic:„Scriu despre dragoste/ din ea sunt zămislit/ din prima zi sunt hrănit cu iubire./ mi-a călăuzit pașii pe ulițele satului/ pe la porți pripite de forfota zilei/ deși am cunoscut-o mult mai târziu/ după ani de învățare/ când la școală/ copilăria de alături îmi șoptea/ numai pe ea s-o iubesc...„;  teoria iubirii: „Iubiri/ Ard în spirală/ Case fericite-Poezia „Case fericite”: iubirea eternă : „De pe ultima treaptă/a speranței/arunc săgeata/spre cel mai înalt pisc al vieții/ iubirea eternă. Am mai țintit-o de câteva ori/ Mă tem/mă tem din nou/cetatea nu există-Poezia „Arcaș” ; armonia sau dizarmonia-n cuplu:„Pasul tău e aidoma cu al meu/ durerea mea e ca a ta/pe același drum am călătorit amândoi/ departe unul de altul/ cu aceeași corabie/cu aceleași cuvinte/ cu același tumult./Și totuși nu ne cunoaștem.”Poezia„ Cu aceeași corabie, „minunată referire la trecut , la amintiri din trecutul ce există în noi-cei ce trăim în timpul prezent-: „Mai trec prin căutarea propriului adevăr/frânt de neputința evadării/ din tărâm de dor/ repet anotimpuri/ ce încă mai dor/ Mirific ecou/ Se pierd în ființă-mi/ lumi ce au dispărut/ azi pecetluite în lut.”Poezia „Mai trec”pag.44.

                                   Unii zic că nu e bine să-ți amintești orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent, care-ți aduc  un aport de fericire și bunăstare în prezent. În acest orizont al amintirii se află poezia „Fără vreme” unde iubirea trecută , rămasă-n amintire e ca o zi de vară cea plină de iubire , e ca un pom în floare în primăveri senine, e„înger în veșmânt alb”: „Timpul curge prin liniștea nopții/ închis în amintiri/ revoc vremuri/ imposibil de a reveni/ înger în veșmânt alb/ te văd și azi/ cu visele pe frunte/ zadarnic mi-a fost demersul/ fără iubirea ta/ amândoi în infinitul sacru/ fără vreme străini vom exista”.

                                   Trecerea inexorabilă a timpului și odată cu el și a oamenilor care trec prin timp, el rămânând același , îl determină pe poet să mediteze asupra  viețiii, a faptului că pe aceeași cărare  acum sunt alții de același neam: „Într-o zi posibil/ să-mi doresc. A suscita memorii/ ale iubirii/ de loc/ de neam/ de prieteni/ iubite/ mă simt învins/ alte locuri,/alte neamuri, alți prieteni,/ alte iubite/ mă clatină cu aceleași jertfe/ să dau,/ să beau,/ să fac iubiri nocturne,/ să-mi revărs ființa și amarul/ mai mult să ridic paharul/ cătușe mă împiedică/ să îmi număr invers plăcerile/ și zilele/ pustiite și iubite/  tăcerea a venit-”Poezia„Tăcerea a venit”.

                                   Scriitorul rămas în lumea ideilor, a idealurilor mărețe  de iubire, de trăire sufletească intensă alături de sufletul pereche își exprimă credința-n creația artistică prin faptul că ea va dăinui veșnic fiind apărută din prea plinul trăirilor sufletești: „În sufletul unui poem/ întins este trupul poetului/ pentru mărirea gândului/ în extensii”Poezia„În extensii”.

                                   Pelerin printre semeni dl.Ioan Andreica  a adus în peisajul poeziei din nordul literar românesc o notă personală  întregind universul simțirii  autentice.

                                  

                        OLIMPIA MUREȘAN-membru L.S.R. filiala Maramureș