In memoriam Benedict Corlaciu

 Puţini ştiu că Maramureşul se poate mândri cu un poet care la vârsta de 17 ani era comparat cu Esenin, şi care a intrat în Uniunea Scriitorilor la 22 de ani.

 Nimeni nu s-a aplecat să facă o teză de doctorat, şi niciun filolog nu s-a preocupat până acum de recuperarea unuia dintre cei mai mari scriitori cu origini în Maramureş.

 Pe Ben (Benedict) Corlaciu, critica literară şi în mod special dicţionarele, l-au şters de peste tot după plecarea lui în Franţa.

Cărţile lui au fost interzise şi puse la sertar până în ’89, iar după Revoluţie, nimeni nu s-a mai aplecat asupra operei şi vieţii lui.

Detaliile poveştii lui Ben Corlaciu le aflăm de la dr. Nicoară Mihali: „Mama lui este din Groşii Ţibleşului şi o cheamă Rozalia. Ea se îndrăgosteşte de un jandarm care vine dintr-un sat din Munţii Apuseni, de Nicolae Corlaciu, şi, după ce rămâne gravidă, soţul ei este trimis într-o misiune la Galaţi, unde se naşte Ben Corlaciu, în 6 martie 1924. La puţină vreme, după ce se încheie misiunea la Galaţi, se reîntorc în Groşii Ţibleşului, iar Ben Corlaciu creşte la un unchi, într-un cătun de dincolo de Ţibleş. A stat aici până la vârsta liceului, când merge la studii la Bucureşti.

Adesea, după Război, acest scriitor este considerat a avea valoarea lui Liviu Rebreanu, pentru că niciun scriitor cu rădăcini în Maramureş nu s-a aplecat mai mult asupra tradiţiilor, obiceiurilor, modului de viaţă şi valorificării mitologiei din această parte a ţării, în mod special Maramureşul şi Ţara Lăpuşului.

Ben Corlaciu îl citează undeva în corespondenţa lui pe Eminescu, unde zice că, într-un fel sau altul, toţi suntem coborâtori din Maramureş.

Ben Corlaciu face parte din aşa numita „generaţie a războiului”, din Cercul de la Albatros, unde, alături de Geo Dumitrescu şi Dimitrie Stelaru sau Dinu Pilat, duc o acţiune de avangardă.

Se pare că Ben Corlaciu este primul avangardist de după al Doilea Război Mondial.

La Bucureşti este absolvent al Facultăţii de Filologie, pe care o termină la 24 de ani”.

Ajuns în Franţa, Ben Corlaciu s-a descurcat extrem de greu, ajungând în 1975 să facă greva foamei pentru a-şi putea duce acolo familia.

În cele din urmă, cu ajutorul prietenilor de acolo a început să scrie la Le Figaro şi are două emisiuni la Europa Liberă.

 Dar, după aceste emisiuni, îl urmăreşte securitatea şi în data de 15 iunie 1981 este împuşcat într-un metrou parizian.

Primarul Nicolae Burzo, din Groşii Ţibleşului, cutremurat de povestea acestui scriitor, s-a hotărât să-i ridice o statuie şi şcoala din localitate să-i poarte numele. Cu atât mai mult cu cât în toată corespondenţa lui şi în toate relaţiile lui, Ben Corlaciu vorbeşte despre zona noastră.

”Nu se ştiau multe despre Ben Corlaciu, dar din 2011 lucrurile au început să se schimbe şi a început să fie omagiat la Groşii Ţibleşului” a spus dr. Nicoară Mihali în Gazeta de Maramureș, la 7 august 2015.

Semnal editorial – ROMA-AMOR/ septembrie 2023

 

De ceva vreme în peisajul cultural al Maramureşului a apărut o revistă de cultură şi educaţie, „Roma”, directori fondatori dr. Nicoară Mihali şi Mihai Ofimiaş. Revista abordează teme istorice, eseuri, subiecte religioase şi are rubrici, cum ar fi: „Interviu”, „Arte”, „Episcopul şi soprana”, „Cărţi şi autori”.

În acest număr din septembrie 2023 semnează printre alţii: Alina Păvălescu, Teodor Şerban, Raluca Ion, dr. Dorel Topan, Alina Maier, Paul Rogojinaru, Cristian Lisandru, Luciana Antofi, Răzvan Moceanu, Dana Pocea, Rodica Indig, Anca Stângaciu şi Adrian Corpădean, Otilia Gherasim, Dana Oprică, Vasile Chindriş, Johann Friedel, Nicu Ciobanu, Jack Weatherford, Gelu Dragoş, Ştefan Marinca, Bogdan C. Enache, Stanislas Lukasik, Alexandra Ciocârlie şi nu în ultimul rând dr. Nicoară Mihali, cel care semnează şi editorialul „Noaptea de sânzâiene, un documentar al esenţelor”, din care spicuiesc: „Am trăit-o în copilărie, în adolescenţă, în tinereţe şi acum este tot mai departe de mine. Şi fecioarele pe care le-am filmat astăzi (împreună cu Ioan Teglaș) sunt femei care s-au căsătorit şi la rândul lor au fecioare. Şi baciul Vasile Timiş, care cânta din trâmbiţă la stâna din Pasul Prislop s-a dus pe lumea cealaltă. Ar trebui să mă cuprindă o oarecare nostalgie după vremurile care au apus. (...) Ce a rămas astăzi din toate acestea? Nostalgia unei copilării unice trăită la poalele munţilor, sub semnul sacru al focului, în Noaptea de Sânzâiene. Am mai spus asta şi o repet, altă încărcătură erotică ar fi avut romanul cu acelaşi nume, dacă Mircea Eliade ar fi trăit o noapte de sânzâiene la Borşa.”

De subliniat faptul că revista ROMA este mai cunoscută în Italia, în diaspora românească, dar și la universitățile italiene, fiind un prilej pentru românii de acolo, unii plecați de zeci de ani, de a-şi aminti de cei dragi de-acasă, de locurile copilăriei care nu se uită niciodată. Aş mai dori să remarc faptul că la acest demers cultural, în sprijinul scriitorului Nicoară Mihali au sărit primarii: Ioan Mătieş (Mireşu Mare), Ioan Călăuz (Băseşti), Alin Bârda (Baia Sprie), Nicolae Burzo (Groşii Ţibleşului), Grigore Tomoiagă (Moisei), Viorel Paşca (Suciu de Sus), Petrică Nemeş (Călineşti) şi Ioan Oanea (Ocna Şugatag). De ce am dorit să-i amintesc? Să le mulțumesc pentru gestul lor! Pentru că într-o ţară în care cultura a devenit o cenuşăreasă, vedeţi ultimele fapte ale aleşilor noştri prin comasarea bibliotecilor, închiderea unor spaţii de cultură, desfiinţarea, ”reorganizarea” acelor instituţii care au sub 50 de angajaţi, pentru a economisi bani la bugetul ţării de către cei care ne-au adus la marginea prăpăstiei, ei, acești opt primari maramureșeni merită respectul nostru,a celor care au editat la viața noastră măcar o revistă!

Sunt onorat că recenzia mea la cartea lui dr. Ioan Botiş ”Asteroidul F.C. Baia Mare și galaxia Real Madrid” face parte din acest număr bogat, variat, în care semnează atât de mulți autori cunoscuți, ceea ce-i dă revistei un aer academic. Atât mai pot să spun, FELICITĂRI NICOARĂ MIHALI! De acum, toate drumurile pot duce la...Roma, nu?!

                                                                                       Gelu DRAGOȘ

                                                                                              U.Z.P.R.

Eminescu, prima poezie

 

„La mijlocul societății, cu care i-a fost dat să-și petreacă viața, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-și creeze pozițiune”.(Eminescu omul -  Ioan Slavici)

 

Titlurile de boierie pe care Gheorghe Eminovici le va câștiga în viață sunt legate de moșia lui Constantin Balș de la Dumbrăveni. Ajunge aici pe postul de grămătic la vârsta de 25 ani,și ține evidențele în documentele moșiei. La scurtă vreme va ajunge sluger, adică funcția de a aproviziona armata și curtea domnitorului Mihail Sturza cu lumânări și carne. Prin 1835 deține deja funcția de vătaf pe moșia consilierului și cavalerului Constantin Balș, proprietarul moșiei din Dumbrăveni.Prin funcția de vătaf, Gheorghe Eminovici răspundea de ordinea din localitate, el răspundea și de bunul mers al moșiei, rezolvând abaterile disciplinare.La scurtă vreme ajunge vechil.Constantin Balș avea mare încredere în Gheorghe Eminovici pentru că era muncitor, slujitor cinstit, cu grijă față de averea stăpânului său, ajungând până la funcția de căminar în anul 1841, oferită ca recompensă pentru slujbele oferite țării chiar de către domnitor.Într-un fel spus țării pentru că el toată viața a lucrat în mediul privat.

Decretul nr. 1326 din 12 mai 1841 prevede:

Cu Mila lui Dumnezeu

Noi Mihail Grigore Sturza, voievod domnul Țării Moldovei, Dumisale Slugerul Gheorghe Iminovici,

Luînd în băgare de seamă slujbele ce le-a săvârșit patriei în osăbite vremi dar mai ales sub vremelnicească cârmuire, noi găsim de cuviință a-i face cuvenită răsplătire și dar după prerogativa ce o avem, iată prin acest al nostru domnesc decret îi hărăzim gradul că Căminar dânduț dreptate a te iscăli și a face cunoscut acest rang. „

Funcția de căminar este obținută prin intervenția la domnitor, de către mai mulți oameni influenți fiind rugați de către Consilierul Constantin Balș, acesta oferind domnitorului și daruri.

După această funcție de căminar - colector de accize pe vinul, rachiul și păcura ce intrau în Botoșani pentru consumul locuitorilor, Gheorghe Eminovici va obține venituri însemnate, reface casa din Botoșani și cumpără o parte din moșia de la Ipotești.

„Eminovici și-a văzut împlinit visul lui de-o viață, de a avea proprietatea lui și de a fi singurul său stăpân.”(Nicolae Iosub -Revista Luceafărul nr. 8, aug. 2019)

Familia Balș este una din cele mai vechi familii din Țările Române. Istoricii spun că își are originea învăluită în mister. Unii spun că ar descinge din familia domnitoare Balșa din Muntenegru.Alții susțin că provin din neamul nobililor Boux din Provence (Franța) însă familia Balș se trage din familia Balc, fiul lui Sas-Voievod, care a fost fiul lui Dragoș Vodă (1347-1348) întemeietor al Moldovei și urcă în hrisoave până la Alexandru cel Bun (paharnic Baloș 1433), George Balș 1430 - boier la curtea lui Ștefan cel Mare, primește de la acesta satul Drăgușani, un Cristea Balș îl găsim vornic la curtea lui Petru Rareș.

Boierii au deținut înalte funcții dregătorești de vornic, spătar, mare logofăt și au avut un rol binecuvântat în istoria Moldovei.

Familia boierilor Balș este puternică, influentă, bogată, cu pretenții la tronul Moldovei. O parte dintre ei au fost și educați în marile centre universitare din Europa.

Iată cum descrie în paginile revistei Almanahul Societății Academice „Petru Maior”,din Budapesta 1901, scriitoarea Constanța Dunca de Schiau (Șieu) (p. 63-67) atmosfera de la cutrea boierului: „Dumbrăveni-Moldova, ținutul Botoșani era o moșie cu patrusprezece sate și cătune, toate pe șesul mănos, cu puțină pădure, moșia deși nu era așa de populată, dar mult mai întinsă decât unele principate germane, state întregi cu domnitori suverani.Din apropierea moșiilor noastre s-a întremat cunoștința cu boierul Constantin Balș, nobil, proprietarul Dumbrăvenilor.Boierul Constantin Balș avea ceva regesc în gusturile ce își împlinea. Studiile făcute pe la facultăți germane, același spirit înalt, cercetător, cu totul filosofic, amicii săi erau europeniști. Și dărnicia lui era regală.Salonul lui de la Dumbrăveni avea punte de asemănare cu Sens-Soucis a regelui-filosof. Același caracter academic, aceeași școală de speculații spirituale.”

Constanța povestește că multe a auzit în saloanele Castelului, dar la 4-5 ani nu pricepea ce ar însemna enciclopediști, materialiști, metafizicieni, pluralitate de rase, prejudecăți, liber-cugetători, imoralitate sufletească sau idealism platonic.Ca să le memoreze le cânta ca pe un cântec de pasăre nepriceput. Erau în discuție nume precum Diderot, Kant, Leibnitz, Voltaire, Rousseau, Pascal, Socrate, Platon, Locke, Spinoza.„Pare că mă văd și pe mine copilă mică, alergând prin lungul salon abia zărind de fum pe boierii din spate cu trabucurile lor mari.Stăpânul casei, cu personalitate de boier, gras, frumos la obraz, vorbea mai mult și mai tare decât toți, de pe jilțul său înalt cu trei perini de catifea!”

Discuțiile se purtau până după miezul nopții, disputele cele mai înverșunate erau între Alexandru Sturza Miclăușanul, Constantin Hurmuzaki, Ștefan Dunca și Balș.Balș era plin de doctrine germane, boierii Vârnav și Miclescu vorbeau din Coran și despre religia hindusă.„Doctorul Schwarzenberg, medicul casei care locuia în curte, avea tot pe Kant și pe Spinoza în gură, iar frații Sillionești prezentau ideile moderne franceze.Tocmai își făceau studiile la Paris.”Femeile vorbeau de Werther, Goethe și Walter Scott.„Între ușă și soba stăteau adunați administratorii, toți cu dreptul și datoria de a nu lipsit de la masa boierească.Între aceștia, cel mai înalt și chipeș, cu fața lată și barbă castanie, era domnul Eminovitz, și el cult și el bucovinean”.Acesta era atmosfera în salonul lui Balș.Discuțiile înalte și filosofice, paradă enciclopedică, și între toți era bătrânul erudit german sau suedez adus să fie  preceptorul lui Muți, fiul boierului Constantin Balș. „Cine știa pe atunci în Moldova de teoriile moderne ale pedagogiei de Basedow, Pestalozzi sau de Froebel... Oglinzile erau acoperite cu material negru. În salon nu mai era fum de țigară, nici mișcare. Numai un gol apăsător.Doamna Balș purta haine negre, doliu adânc.Murise stăpânul casei, boierul Constantin Balș. Pe atunci eram copii și copiii nu știm de milă.”

Am reprodus un tablou descris în amintirile sale din copilărie, de către scriitoarea Constanța Dunca de Șieu pentru a înțelege mai bine cum s-a educat tatăl pietului Mihai Eminescu.

Iată tabloul nunții care s-a petrecut în toamna anului 1832,la Dumbrăveni: „Pe la ceasul doisprezece de zi, hudițele satului au fost cuprinse de zarva alaiului de nuntă, cu huruit de roți, pocnituri de bici și tropot de copite, însoțit de colbul drumului, de larma copiilor și hărmălaia câinilor stârniți din culcușurile lor.Este o zi târzie de toamnă, în fruntea convoiului de trăsuri boierești acoperite cu tăbliile acoperite și zugrăvite de subțire cu herbul familiei, cu alămuri strălucitoare și cai înhămați rusești, pășeau la pas mărunt un stol de oșteni de cavalerie, în ținuta lor de gală, cu tunicile roșii găetane și pantaloni cu vipușcă sângerie. Pe cap purtau chivarele de postav puse de fudulie, pe sprânceană, sprijinind mâna stângă pe straja sabiei de paradă ce bătea crupa calului bine hrănit și țesălat.Domnișorul Balș, mic și îndesat, stăpânul moșiei de la Dumbrăveni, cu strai bogat, cu tunică vișinie de brocart se uita la mireasă. Cu galoane grele de aur pe umeri și sabie scumpă la brâu își poartă cu fală armăsarul negru ca mura coaptă. Aprig și nărăvaș, calul pășea fornăind nestăpânit, cu grumazul cabrat, rozându-și spumegând zăbala, gata să pornească la galop. Dar mirele îl stăpânea bărbătește, privind galeș cu ochi languroși la chipul îngeresc cu zulufii arămii și ochii de smarald ce îi zâmbeau, cu dinții mărunți și gura de fragă, din partea cealaltă a ferestruicii cu horbotă subțire de mătase. Preafrumoasa jupâniță născută la Viena în urmă cu 21 de ani, în inima imperiului Austro-ungar, era tristă și visătoare privea casele sărăcăcioase ce se înșirau la marginea uliței și la chipurile țăranilor până ce ajungea în poarta castelului.”

Pentru a pătrunde mai bine în povestea familiei Balș, trebuie să spunem că erau mai multe ramuri care aveau moșii în toată Moldova, în Basarabia, clădiri la Iași și București. Personajul nostru vine din ramura lui Iordache care are un fiu Alexandru Balș, ce se va căsători cu Smaranda Sturza, cu aceasta va avea doi copii: pe Constantin și pe George. Constantin se căsătorește cu actrița Ana Schaeme de la Burgtheater din Viena, în anul 1832, când aceasta avea vârsta de 21 de ani. Vor avea un singur copil, Dumitru (Muți) ce se va stinge bolnav de o boală de nervi,în anul 1909. Povestea noastră de abia acum începe, dintr-o scrisoare trimisă de către Matei Eminescu,fratele mai mic al poetului, în 27 aprilie 1909 din Severin către Corneliu Botez aflăm cum a scris fratele său Mihai prima poezie și ce vârstă avea.

Dragă Corneliu,

Dacă mai era tata la Dumbrăveni, când a luat Ipoteștii, nu știu dar în orice caz, sau că l-a luat în anul ieșirii de acolo, sau cu un an în urmă și iată pentru ce: Iorgu era născut în anul 1844 și când a venit bolnav la Ipotești, unde a și murit spunea într-o zi la mama că ține bine minte când Balș era întins mort pe un catafalc și tata stătea în genunchi la capul lui. Deci, ca să fi ținut minte, trebuie să fi fost de 4-5 ani, deci în 1848 sau 1849, aceștia sunt anii în care a murit Balș, or la 1850 s-a născut Mihai în Botoșani.

După cum scrie Matei fratele său Mihai nu a copilărit la Dumbrăveni. „Eu pe Balș nu l-am apucat, tot ce ți-am scris e absolut autentic din gura părinților. Balș îi zicea tatălui meu Eminovici în scrisorile pe care le trimitea de la Petersburg. Tata umbla întotdeauna îngrijit îmbrăcat, se luase după Balș și Hurmuzaki, pe lângă ei a învățat germana și puțin franțuzește. Asupra nemțoaicei de la curtea lui Balș, afacerea stă astfel din gura mamei și a tatei. Balș după cum ți-am spus luase de soție o cântăreață de la teatrul imperial din Viena, o femeie foarte frumoasă și care și-a adaptat imediat apoi apucăturile nobile ale lui Balș și a ieșit o femeie foarte de treabă”.

Toată povestea aceasta merită relatată cu lux de amănunte pentru a ajunge în cele din urmă la sinteza ei pe care tânărul Eminescu,când avea 13 ani, a reușit să o comprime în patru versuri memorabile.

O căsătorie nereușită.Ea foarte frumoasă, căsătorită cu un bărbat mic și gras,ce era poreclit Tăbâlcioc.Mereu plecat de acasă, căuta titluri de glorie la curtea țarului în Petersburg.Este printre primii boieri care își taie barba și își lasă un mic cioc, de aici și numele dat noii clase de boieri întorși din universitățile europene, de ciocoi.În anul 1863, Nicolae Filimon avea să publice romanul „Ciocoii vechi și noi”.

Averea lui Constantin Balș era uriașă pentru vremea aceea.El a ridicat biserica din Dumbrăveni, pe lângă această moșie mai avea moșia Averești, Văraticu și Sălăgeni cu 339 de birnici și bejenari. Căsătorindu-se cu o fată străină și-a atras și antipatia aristocrației locale.Pentru a-i satisface toate gusturile vieneze Annei, Balș și-a cumpărat o trăsură cu 1150 florini de la renumitul negustor Simon Brandmaier din Viena,care vânduse trăsuri și pentru papa de la Roma.

„De la căsătorie, scrie Matei Eminovici, toți boierii au început să se răcească față de Balș. Răceala a ajuns până-ntratât încât la un bal al înaltei aristocrații din Iași s-a dus și Balși, și nici una din cucoane n-a băgat-o în seamă pe Bălășoaia.Acest lucru l-a amărât pe Balș și mergând la Cahul, moșia sa din Basarabia, de acolo cu cine o fi făcut el cunoștință că s-a dus la Petersburg. Acolo a obținut noblețea de sovetnic, adică consilier de curte, nu-i vorbă că onorific, nu se mai sfătuia țarul cu el, dar obținuse aceste titluri nobiliare cu care se intitula.De la această dată, cea mai mare parte din an și-o petrecea la Petersburg, iar nevasta și-o lăsase singură la Dumbrăveni. „

Constantin Balș a mai avut un frate în Basarabia Igor (Gheorghe) Balș care avea moșiile Cahul sau Frumoasa, Tomaiul și Mingirul. Acesta a murit de holeră și cum era neînsurat a fost moștenit tot de Constantin. Matei Eminescu susține că Bălășeștii erau două neamuri, care se rubideau între ei. Constantin a murit la 1848, Ana soția lui în 1887 la 76 de ani, Muți (Dumitru), fiul lor, a murit nebun.Familia lui Balș Dumbrăveanu s-a stins, și Balș Frederic Lungu (semăna cu Frederic cel Mare și era om înalt) original din Dărăbani și din tulpina căruia sunt toți Balășeștii de azi”.

După cum a arătat și Constanța Dunca, din personalul lui Balș făcea parte, Constantin Hurmuzaki, intendent general, avocat și consilier intim al boierului, avea 2000 galbeni leafă pe an. Alecu Enacovici era șeful gărzii. Victor Siriteanu era frizer și bărbier, Hakman era șeful grajdurilor,Sotir Zamfiropol era fecior de casă, Karl Hein era șeful velniței (a pălinciei  cum se zice azi).Doctorul casei era Holtztberger. Gheorghe Eminovici era administrator la Dumbrăveni cu o leafă de 250 de galbeni pe an și câteva sute de slujbași mai mici.Cele patru moșii ale boierului Constantin Balș reprezentau 200.000 de pogoane sau cum ar veni azi 100.000 de hectare. Balș, mai zice Matei Eminescu, avea „o mare slăbiciune pentru cai, avea rasă curat arabă.A murit relativ om tânăr, de doloc(cărbune) făcut la ceafă prin molipsire de la cai.”Când a murit, Ana avea 37 de ani.

Dar povestea noastră continuă. Pentru că se plictisea singură la Dumbrăveni câtă vreme soțul era în Rusia, și-a adus o nepoată de la Viena.Șeful de la velniță(pălincie)Karl Hein avea și el două fete mari cu care vieneza a legat prietenie.

În satul Verești, care aparținea de moșia Dumbrăveni, lucra un fecior de țăran pe nume Simeon Hodoroabă.

„Spunea tata că acest flăcău țăran era de o frumusețe francă, că era un cadru.Dracu, care nu face mănăstiri, a făcut ca soția lui Balș să se amorezeze de țăran.Legătura le-a făcut-o fetele lui Hein.Și precum călărea ca un dragon mai în toate zilele, într-o zi foarte de dimineață a zis  de s-a pus șaua pe cal. Călărea un armăsar arab de culoare neagră (de la care se va îmbolnăvi boierul mai târziu) de cărbune, antrax sau bubă neagră, o boală infecțioasă transmisibilă între oameni și animale.Apare un fel de tumefacție pe față de culoare negricioasă. Buba neagră a început să se vindece în clipa când în doze mari s-a făcut tratamentul cu penicilină.

Prefăcându-se  că se duce la călărie, doamna Ana Balș s-a dus la Verești.

„Acolo, notează în scrisoare Matei, știi că în față curge apa Sucevei, e granița.O aștepta Hodoroabă, a dat drumul calului ca să se ducă unde o vrea și ea a fugit cu feciorul.Fiind în acel timp râul secat, au trecut dincolo, unde fie că grănicerii austrieci nu i-au văzut, fie că i-au mituit sau că fiind cătăni nemți s-au înțeles cu ea nemțește,dar le-au dat drumul. Calul după ce a gonit cât a gonit, așa că se făcuse alb de clăbuc (de spume) a venit acasă și a început a necheza la poartă să-i dea drumul la grajd”.

Iubiții au fugit în Bucovina și de acolo mai departe la Viena.O vară întreagă s-au iubit.

Calul cu care a fugit în lume Bălășoaia s-a întors acasă la Dumbrăveni.În acest timp „tata cum îl vede își închipuie că a trântit jos pe nemțoaică și de îndată împănează în toate părțile oamenii curții să o caute, el însuși apucă spre Verești. Dar acolo îl întâmpină un țăran care îi zice: «nu mai căta Gheorghe că a trecut cordonul (așa se zicea la graniță pe atunci) cu feciorul lui Hodoroabă».Ajungând acest lucru la auzul lui Balș, a venit grabnic de la Petersburg și prin ambasada rusă și cea austriacă a prins și extrădat pe Hodoroabă.

Boierul a refuzat să o mai primească pe soție acasă. Simeon Hodoroabă a fost bătut groaznic de către miliția vremii. Ana Balș trăia ascunsă, din când în când soacra (Bălășoaia bătrână) îi trimitea bani prin Raluca, mama lui Mihai Eminescu care trimitea mai departe banii prin poștă de la Botoșani.

„Mihai, deși n-a copilărit deloc în Dumbrăveni, însă a fost cu tata pe acolo . el auzind narațiunea cu nemțoaica, a făcut versurile:

„La castel în poartă calul

Sta a doua zi în spume

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume”.

„Mihai a scris cu creta pe poarta castelului. Tata, văzându-l a pus să le șteargă”. Dar cum creta nu scria pe poartă micuțul Mihai s-a urinat pe ea. Apoi a scris și când s-a uscat, opera lui se vedea de departe pe poartă.

Când l-a pus bătrânul să șteargă versurile el a fugit.Bătrânul să nu se umple de rușine a căutat o cârpă udă cu care a șters câtva timp versurile de pe poartă.

După plecarea lui Hurmuzaki, Gheorghe Eminovici era chemat de Bălășoaia să rezolve treburile de la moșie.

„Administrația moșiei nu a mai primit-o din cauza sănătății, căci la un joc, nu știu unde, ridicând tata nu știu ce lucru greu, se surpase, îi ieșea mațele sub piele în partea dreaptă, la vintre.El umbla cu curea de cele supozitor.Hinek i le aducea de undeva din străinătate. Și era tata așa de rău, încât nici nu putea încăleca, nici umbla decât cu trăsură pe arcuri.Aceasta era exact în anul 1864, căci era deliminarea și Bălășoaia rugase și angajase pe tata ca perfect cunoscător al Dumbrăvenilor s-o reprezinte în comisia de deliminare”.Aici se crează o confuzie voită de Botez,aventura este pusă pe seama unei nepoate a doamnei Balș care ar fi fugit cu feciorul lui Hodoroabă.Numai că în acest caz nu ar fi venit boierul Balș într-un suflet de la Petersburg.

Bătrânul s-a chinuit mult până a șters versurile de pe poartă și nu l-a uitat niciodată pe Mihai. De atunci între ei s-a așezat o răceală care nu i-a mai apropiat până la moarte. Mihai gustase din lumea cărților și tablourilor lui Balș.A intrat prin toate apartamentele, a văzut un tablou cu portretul țarului Alexandru I și portretul mareșalului Soult din armata lui Napoleon.Împăratul se reîntoarce din exil și ajunge în satul Mura din nordul  Franței,aici împăratul le cere soldaților „Dacă printre voi se găsește cineva care vrea să-și ucidă împăratul să tragă”.Soldații s-au repezit către Napoleon să-i sărute mâinile.Populația plângea, în două săptămâni Napoleon trece prin Franța de la un capăt la altul. Numai mareșalul Soult îl descoperă în lumina unui foc plângând în tăcere armata pierdută.Pe chipul lui Napoleon nu există decât o paloare de ceară, nu mai există nimic ce aparține vieții, decât lacrimi.

Tatăl lui Mihai Eminescu a intrat în lumea bună fiind invitat frecvent la recepțiile boierului Balș unde veneau oameni de o vastă cultură. Gheorghe Eminovici era extrem de autoritar atât cu familia cât și cu subalternii, la fete le-a făcut zestre, pe băieți i-a trimis la studii la școli înalte din străinătate. Mihai nu l-a iubit deloc, ba chiar l-a detestat, iar în perioada vacanțelor lungi prefera să evite casa părintească.

Într-o scrisoare îl atacă: ”Dacă nu ți-am scris până-acum, cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini orice voință proprie, a oricărui din fiii dumitale, neîncredere argumentată de privirea formalistă ce o ai despre lume, după care orice om care nu caută numai a se chivornisi, după cum o numești dumneata, trebuie să fie om de nimic. Ești un părinte nenorocit cu adevărat. Dar ești nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască și să-și măsoare pașii după cum dorești dumneata”. (scrisoare trimisă de mine Mihai din Berlin)

„Vreo 8 săptămâni a stat tata mai mult la Dumbrăveni și atunci ne-a luat și pe noi, pe mine și pe Mihai, care eram în vacanță acasă și ne-a dus pe acolo.

Salutări amicale, Eminescu Matei”

Încet, încet am descoperit primele versuri scrise de Mihai Eminescu la vârsta de 13 ani pe o poartă de castel în Dumbrăveni, la moșia boierului Constantin Balș.Critica literară începe zbuciumul său filosofic, zbaterea improvizației și a invenției.Versurile apar publicate ca ultima strofă a poeziei „Făt-frumos din tei”, publicată în revista „Confesiuni literare” la 1 februarie 1875.

Ruptura lor sentimentală se produce în momentul în care a scris prima poezie și a publicat-o pe poarta castelului. Pentru Gheorghe Eminovici, dornic să urce pe scara socială, poezia nu însemnat decât sărăcie și umilință.Era nimicul vieții pentru cel ce căuta să obțină înalte funcții boierești.

Critica literară descoperă în poezie destinul unei fete care va cunoaște viața monahală

”Să orbesc citind pe carte

În fum vânăt de tămâie.”

Mereu l-am îndepărtat pe Eminescu de noi.Criticii l-au ridicat pe înalte piedestaluri, l-au cioplit în marmură artiștii, l-au așezat în parcurile centrale din orașe și i-au croit dimensiuni uriașe de geniu și nu l-au lăsat nici o clipă să fie om.

Din când în când, de-a lungul timpului câte un prieten sincer relata: „Mie nu mi-a fost Mihai Eminescu poet, nici în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină...Îmi plăcea ceea ce scrie, dar țineam la el și mă atingea dureros asprimea cu care îi judeca pe oameni, încât aș fi voit, aș fi voit, ca altul să spună ceea ce spunea el”.(Ioan Slavici - Eminescu omul, p.5)

N-a iubit niciodată o femeie în carne și oase, zice domnul Maiorescu, n-a pronunțat vreun nume, nu s-a tânguit niciodată de dragoste, cu alte cuvinte, zice el, că n-a suferit din dragoste.Dobrogeanu- Gherea zice și el: „că poetul vede în femeie numai forma”. Dar Eminescu iubește în femeie sufletul ei și nu forma, trăiește clipa contopirii carnale și arderea cu flacără mognită a patimii.

După ce nu mai este, secerat în floarea vieții, atunci rămâne pentru omenire „mândrul poeziei steag” și Veronica vine să-i aducă

„ Viorele în cruce albastră și un mănunchi de liliac

Am adus des-dimineață la mormântul tău sărac”.

Din această clipă ne îndepărtăm de el prin moarte, dar câtă vreme viața lui s-a scurs pe pământ a fost aproape de noi, a fost omenește posibil să-l atingem și să-l cunoaștem, să stăm de vorbă cu el ca să ne spună: „că omul e din fire bun, că odată oamenii toți au fost buni, dar acum în zilele noastre cei mai mulți sunt stricați și că stricăciunea s-a întins și se va întinde mereu câtă vreme nu a fi băgat cineva cu un bici cu pleasna de foc, spaimă în oameni”.

Eminescu nu-și dorea multe cu toate că avea apucături boierești.Câtă vreme a petrecut la Viena, trei ani, tatăl lui îl ajuta cu 20 de galbeni pe lună.„El ținea mult să aibă locuință comodă, largă, curată, liniștită și luminoasă, să se îmbrace curat și bine, să-și aleagă mâncărurile după plac, să fumeze țigări fine, să-și gătească el însuși cafeaua de Mocca și bea vinuri numai de calitate superioară, ori apă curată -  așa l-a cunoscut eu”, zice Slavici. „Îndată ce primea banii de acasă își cumpăra cărți și timp de câteva zile nu-l mai vedea nimeni.Niciodată nu lua notițe, dar când primea banii de acasă, cel dintâi gând îi era să-și achite datoriile, și era peste putință să uite pe cineva”.

Acesta era omul Eminescu, chiar dacă uneori era pornit spre excese, studia mereu și se ridica prin sine.„Orișicât de pornit ar fi fost și oricât de des s-ar fi pierdut în gânduri el nu uita niciodată să-și facă datoria, era totdeauna la locul lui și alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preț.

La mijlocul societății, cu care i-a fost dat să-și petreacă viața, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-și creeze pozițiune”.(Eminescu omul -  Slavici)

Tot prietenul său mai notează că „toate i se păreau spoieli și minciuni și mișelie și nemernicie și întreaga ființă i se răzvrătea când vedea furioasa goană după averi și după pozițiuni, în care cei mai obraznici dădeau la o parte pe cei mai vrednici, cei slabi profitau de slăbiciunile celor tari, cei tari abuzau de nevoile celor slabi și se treceau cu vederea toate păcatele, iară virtutea era luată drept nebunie”.

Cât de ușor poți să înțelegi un asemenea om, dacă ai plantat în tine principii sănătoase de viață. Cum să te vadă bine cei îmbuibați, cei care îndrăgesc banii ca pe o ibovnică, cei cu onoruri, cei cu bogăție, cei care nu știu de lipsuri, cei cu aroganța de a fi nobili, de a fi aleși încă de la naștere, de a fi lăudăroși, plini de sine, pozând în oameni cu succes la femei, dar de fapt niște cameleoni, niște nefericiți, bondoci, îndrăgostiți de propriul lor chip, efeminați, cu mâncărimi în partea dorsală, prezenți în umbra saloanelor, călători în locurile vestite din lume, cu sânge pe haina cu care au fost la vânătoare.Bătrâni în fața oglinzii care își pregătesc examenul pentru brevetul de aviator, instruiți că vor fi nemuritori și că vor putea învinge moartea, vor plăti preoți care se vor ruga pentru sănătatea lor, vor ridica mărețe capele mortuare și vor mării cimitirele cu fastul înmormântării lor.Orgolioși, înconjurați de cei slabi care le fac cumpărăturile și serviciile sociale, știu să le închide portiera și să le hrănească zilnic nefericitul animal de companie.Aceasta este lumea în care nu-l poți găsi pe Eminescu. Nu se întâlnește cu medicii, nu are programare la dentist, nu face anticameră la prefect, nu intră seara la emisiunile televizate. Pentru ei Eminescu se plânge, pentru ei Eminescu aduce critică la toată lumea.Pentru ei Eminescu îl descoperă pe ministru de la educație că este semioligofren, că cel de la Consiliu județean e lesbian, că toți își fac vile în marginea pădurii și că se pregătesc să supraviețuiască după efectul de seră al planetei.

 

 

Dr. Nicoară Mihali

 

 

CĂLĂTORIE ÎN LUMEA ARANJATĂ

 

                                                                             de dr. Nicoară MIHALI

După o porție de umilință la vama din Petea, mașina aleargă pe autostrada nordică din Ungaria spre Budapesta. Mirosul reavăn al pădurilor, căprioara ascunsă în desișurile ei, ne însoțesc când pe o parte, când pe alta a șoselei care urcă lin spre cetatea așezată pe ambele maluri ale Dunării, supranumită și regina acesteia. Orașul a ajuns la apogeul său cultural în timpul lui Matei Corvin (1458-1490), când este fondată biblioteca Corvina ce adăpostea 50.000 de cărți din toată Europa.

Trecem de câteva ori pe podurile cu Lanțuri, Arpad, Elisabeta și Margareta, dar privirea ne stă mereu ațintită pe clădirea Palatului Parlamentului. Construcția podului cu lanțuri a fost finalizată cu fondurile negustorului aromân Gheorghe Sima „Parlamentul Ungariei este o clădire impresionantă pe care nici un călător nu o poate trece cu vederea. Silueta sa impozantă se oglindește cu grație în apele fluviului. Clădirea de factură neo-gotică a fost construită între anii (1885-1904). În constituția ei are elemente baroce și de Renaștere târzie. Palatul deține o cupolă unde s-au folosit 40 de kilograme de aur de 24 de karate.”

După acest popas făcut în Budapesta ne amintim că ținta călătoriei noastre este Viena. Un pelerinaj cultural organizat de către Ioan Godja, Președintele Centrului Cultural româno-austriac. Gazda întâlnirii noastre este preotul Emanoil Nuțu de la catedrala ortodoxă Sfântul Ștefan cel Mare din Viena.

La plecarea din capitala Ungariei ne mai reține atenția legenda Podului cu Lanțuri, când un copil a descoperit că leii de pe pod nu au limbă, arhitectul s-a sinucis, aruncându-se în valurile Dunării.

Călătoria noastră continuă pe malul drept al Dunării și după 40 de kilometri ajungem în orășelul Visegrad supranumit Cetatea Înaltă. Peisajul este încântător: pe o parte Dunărea, pe cealaltă străduțele care se pierd în pădure. Și în sfârșit cetatea care domină și te atrage ca un magnet. Aici a fost închis timp de 12 ani domnitorul Vlad Țepeș în anul 1462 de către regele Matei Corvin în urma unei scrisori falsificate de către sașii din Transilvania la Cisnădie, lângă Sibiu.

Plouă destul de tare și se lasă întunericul. Din cetate ne mai spune o legendă că servitoarea reginei Elisabeta a furat coroana Ungariei (era în anul 1440). Furtul coroanei ne face să ne imaginăm că aceasta se rostogolește în fața farurilor mașinii și se va opri în poarta catedralei din Esztergon. Aici s-a născut fondatorul statului maghiar, regele Ștefan I cel care a ridicat orașul la rangul de scaun arhiepiscopal. Bazilica este o construcție impresionantă în stilul clasic ce are înălțimea de 100 de metri. În timpul ocupației turcilor bazilica a fost folosită ca moschee. După refacerea ei, în această catedrală a dirijat personal Ferenc Liszt compoziția sa celebră Missa Solemnis. După ce veți urca cele 400 de trepte până la cupolă, veți putea vedea vârfurile munților Tatra.

Și după acest popas aproape nocturn, ajungem la Tatabanya. La început un sat neînsemnat, așezarea fiind ocupată în secolul XVI-lea de către turci, iar două secole mai târziu se dezvoltă ca o colonie minieră, în special mine de cărbune.

Pe muntele din apropiere este sculptată pasărea mitică Turul, care conform legendei i-a condus pe unguri în Bazinul Carpatic. Vulturul are prin întinderea aripilor 15 metri și reprezintă statuia cea mai mare a unei păsări din Europa. Aici se află și un muzeu în aer liber pentru minerit. Și după un prânz mineresc servit aici, poți să pleci mai departe (dacă nu ai ajuns noaptea în localitate).

Și în sfârșit ajungem în Gyor, cel mai important oraș până la granița cu Austria. Locul unde a cântat Cocoșul de fier, după cum zic legendele și nu departe de oraș. Pe înălțimea unui alt munte se află mănăstirea benedictină Pannonholma, unde trăiesc 40 de călugări care pregătesc celebrele vinuri ale abației, diferite tipuri de siropuri, recunoscuți în Europa după siropul de lavandă. Mănăstirea adăpostește și o bibliotecă care ne amintește de atmosfera romanului Numele Trandafirului al lui Umberto Eco.

E ora opt seara și am ajuns în localitatea de frontieră Nickelsdorf. Trecem prin trei sate mici și ne oprim în parcarea hotelului Marc Aurel (după numele împăratului roman Marcus Aurelius). De ce aici, când mai sunt patruzeci de kilometri până la Viena. Aici ne-a rezervat cameră prietenul meu din Austria, Costel Danciu. Atât de mult s-a apropiat de țara aranjată, că și-a completat în biografie și numele de Harry. În teritoriul castrumului roman Petronell- Carnuntum, Harry și-a construit o casă pe un colț de bazilică romană. Sufletul i-a rămas acasă, iar viața și-o ghidează după psalmul 23: Domnul este păstorul meu. Nu voi duce lipsă de nimic. El mă face să mă întind pe pășuni verzi, El mă conduce la ape odihnitoare, îmi înviorează sufletul și mă călăuzește pe cărări drepte…. Chiar dacă ar fi să umblu prin Valea umbrei morții, nu mă tem de rău căci el este cu mine. Tu întinzi masa în fața dușmanilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn și cupa mea este atât de plină.

Pe acolo trecea drumul chihlimbarului, aici a scris Marc Aureliu meditațiile, pe aici s-a plimbat, aici au fost două școli de gladiatori și o arenă cu 12000 de locuri pentru spectatori. Carnuntum și- a început existența în anul 40 d. Hr. și s-a stins în jurul anului 400. Aici a fost cantonată legiunea a cincisprezecea. Pe o suprafață de zece km pătrați se întindea un oraș cu 50.000 de locuitori. Aici erau băile și locuința împăratului.

Harry ne-a purtat peste tot. Am ajuns și la Poarta păgânilor, am poposit pe malul Dunării, am văzut vaporașul care mergea spre Bratislava (20 km până acolo). Hotelul are trei stele și este accesibil pentru mai multe categorii de călători. Dacă avea șapte stele, ar fi destinat numai vip-urilor. Harry ne-a invitat la masă. Aici am înțeles psalmul 23 (nu vei duce lipsă de nimic). Ne-a arătat cetatea romană Carnuntum: El mă face să mă întind pe pășuni verzi, El mă conduce la ape odihnitoare.

Am parcurs și pajiștile verzi, am admirat și apa odihnitoare. Chiar am umblat prin valea umbrei morții, acolo unde aveau loc luptele de gladiatori. Această călătorie inițiatică ne-a fost intitulată: Intrare în Roma cea mică. „De la străbunicul meu (Catilius Severus n.n.) am preluat faptul de a nu frecventa școli publice și de a avea profesori buni acasă…. de la mama respectul pentru zei și generozitatea, faptul de a mă abține să nu săvârșesc răul, modelul de viață cumpătat, cu mult diferit de stilul de viață al celor bogați… de la marele retor roman Cornelius Franto faptul de a cunoaște ce fel de lucruri sunt invidia, viclenia și ipocrizia pentru că cei numiți de noi politicieni sunt oarecum lipsiți de suflet.”

Cu această minunată lecție învățată de la Marcus Aurelius aveam să intrăm în Viena, în ziua de 23 octombrie, într-un pelerinaj cultural organizat și coordonat de prietenul meu Ioan Godja, directorul rtv Unirea, a românilor de pretutindeni, iar gazda primitoare fiind parohul ortodox Emanoil Nuțu de la catedrala Sf. Ștefan cel Mare din Viena, care a arătat interes pentru această întâlnire și este preocupat ca tinerii românilor stabiliți în Austria să nu uite limba maternă.

La începutul manifestării Zenovia Zamfir și-a prezentat echipa vâlceană care a susținut un minirecital de cântec, poezie și pricesne. Poeta Adriana Weiner din Lugoj a susținut un recital de poezie religioasă. Apoi a venit rândul nostru să aducem Odă Maramureșului și să-l facem cunoscut în Viena. Scriitorul Lazăr Năsui a vorbit despre omenie, despre poezia populară, despre orânduiala spirituală pe care o mai are și astăzi țăranul din Maramureș.

În discursul meu despre Eminescu și Avram Iancu la Viena am fost susținut de vocea caldă de cântecul în recital la chitară de Florica Mihali și Harry Danciu. Este vorba de foc și cenușă, cântă Florica și emoția studenților români prezenți în sală crește: Bună seara dragii mei! Mă gândesc la ceea ce spunea poetul Nichita Stănescu, că la vârsta de nouă ani l-a văzut pe Calea Victoriei pe Tudor Arghezi, care la rândul său la aceeași vârstă tot pe Calea Victoriei l-a privit în ochi pe Mihai Eminescu.

Pentru că mă aflu la Viena și vă privesc în ochi pe voi cei ce zilnic treceți spre Universitate pe străzile pe unde a trecut odinioară poetul, am bucuria și fericirea că m-am întâlnit cu Eminescu. Însă aveți grijă domnule Godja: într-un oraș în care zilnic pe străzi te poți întâlni cu imaginea lui Eminescu nu ai voie să faci decât întâlniri culturale de înaltă ținută, mai degrabă geniale. Manifestările culturale în numele poetului trebuie menținute în flacăra lui. Când prin frigul acesta vienez se plimba Eminescu împreună cu prietenii săi Ștefaneli și Slavici și se oprea la câte un vin bun și la masa lor se auzeau cântece din Ardeal și din Maramureș.

Și mai vreau să vă spun că anul acesta se împlinesc o sută cincizeci de ani de la moartea lui Avram Iancu. Se știe, atât istoricii cât și oamenii de rând că la refuzul de a primi decorația împăratului, Iancu a primit ultimatumul de a părăsi teritoriul Vienei în 24 de ore. Nu puteam să nu ajung și la Viena să spăl rușinea lui Iancu. Am editat o carte pentru tânăra generație. Pe lângă studiul meu, care arată legăturile maramureșenilor cu marele revoluționar, este publicată și prima biografie a eroului semnată de Iosif Șterca Șuluțiu.

Înainte de ajunge aici am fost prin douăzeci de localități din țară și m-am întâlnit cu vreo 5000 de tineri cărora le-am spus: Avram Iancu a dorit binele patriei sale și a neamului său. Nu a vrut nimic pentru el, ci totul pentru țară. Politicienii de azi nu doresc nimic pentru țară, ci totul pentru ei. De aceea este necesară o lecție de patriotism susținută cu imaginea cristică a istoriei românilor oferită de Avram Iancu.

Te mai rog domnule Ioan Godja să duci o carte și să o așezi pe mormântul împăratului pentru că eu mâine voi pleca spre casă și ca în cartea lui Marc Aurelius, timpul curge neiertător către veșnicie, călătoria noastră în cetatea antică Vindobona (la început a celților, mai pe urmă cucerită de romani, s-a apropiat de sfârșit.

Am călătorit într-o lume aranjată, unde oamenii își tund copacii și de trei ori pe zi numai să arate bine coroana către șosea. Mașinile în service-ul lui Cristi Contra stau aranjate și așteaptă să fie reparate de către echipe tinere formate din mecanici români. Grădinile, casele, câmpurile munții și apele sunt ordonate după linii aproape perfecte; și aerul pe care îl respiri are ordinea lui. Dacă a trecut ora nouă, rămâi flămând toată ziua și nu mai primești micul dejun. Trebuie să te adaptezi legilor acestei lumi aranjate până în cele mai mici detalii. Eu m-am întors acasă, dimineața am auzit cocoșii cântând, azi-noapte au lătrat câinii. Aștept să mă duc peste Gutâi să mă întâlnesc cu țăranii de acolo și să le spun că am fost în țara unde student a fost Mihai Eminescu și împărăteasă Maria Terezia. Aici, la poalele munților Carpați, nu peste mult timp va mirosi a cozonac și a rășină de brad, a tămâie. Iar de departe s-or mai auzi colinzile în dezordinea lor polifonică.

Gelu Dragoş, un împătimit al scrisului

 

Sunt tot mai rari cercetătorii temerari care caută în arhive să cerceteze lucruri efemere. Multă vreme nu am înţeles de ce rubrica "Revista revistelor" o întâlneşti pe ultima pagină a unei publicaţii. Redactorul, adesea un pseudonim, ne delectează cu spicuirea şi prezentarea succintă a unor publicaţii. Am aflat într-un fel secretul care înseamnă un spirit de prietenie a jurnaliştilor ce se obligă, benevol, să semnaleze apariţiile tipografice.

Gelu Dragoş şi-a ales un asemenea tip de cercetare efemeră, care prezintă istoria revistelor şcolare. Lucrarea de faţă are o dublă semnificaţie: pe de o parte surprinde o istorie documentară a revuisticii româneşti, iar pe de altă parte aduce argumente palpabile de istorie literară care demonstrează că debutul literar al multor scriitori români se întâmplă în revistele şcolare.

Gelu Dragoş este un împătimit al scrisului, un om sensibil, care recunoaşte valoarea în fiecare tânăr ce debutează într-o revistă şcolară. El însuşi este creator de reviste, numai dacă ne gândim la revista clasei sale  "Dintre sute de catarge", revistă care a obţinut la categoria ei locul I pe judeţ, de fiecare dată.  Este un om al zbaterii, a căutării frumosului de lângă noi, de aceea are meritul incontestabil de a ne prezenta una dintre cele mai reuşite monografii în lumea revistelor şcolare româneşti.

Apoi Gelu Dragoş are meritul de a ne aduce spre delectare istoria revistelor şcolare din Maramureş pe ultimii 20 de ani şi în acelaşi timp face un comentariu profund asupra revistei "Şcoala maramureşeană", contând mult faptul că deţine o rubrică de cultură la un ziar electronic şi participă activ la evenimentele majore ale Cetăţii.

Şi trebuie să mă întorc la început şi să vă spun răspicat încă o dată că rubrica de final intitulată generic Revista revistelor se naşte din dragostea jurnaliştilor către cuvântul sfânt ieşit de fiecare dată de sub tipar pentru tine, dragă cititorule!

Cartea "Revistele şcolare" este un ghid documentar şi estetic pentru dascălii care caută o clipă de nemurire în paginile unei reviste şcolare. Este o carte care a lipsit şi care lipseşte din rafturile bibliotecilor, este o carte care ne aminteşte că rubrica de final este la fel de importantă şi de frumoasă precum articolul de pe prima pagină.

                                                                                                            dr. Nicoară Mihali

Pamfil Bilţiu – Ion Stan Pătraş şi zestrea sa artistică

 

O carte de colecţie, o carte reprezentativă pentru Maramureş, ne propune neobositul etnolog Pamfil Bilţiu şi colaboratoarea şi consoarta lui, Maria Bilţiu. Apărută în condiţii grafice deosebite, ea se numeşte „Ioan Stan Pătraş şi zestrea sa artistică”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura „Cetatea Romei”, director dr. Nicoară Mihali (carte-simbol, tocmai bună pentru a putea fi oferită turiştilor care ne trec pragul).

Demersul domnului Pamfil Bilţiu este salutar fiindcă Maramureşul, dacă se identifică cu ceva, se identifică cu porţile maramureşene, bisericile de lemn, folclorul de pe Iza şi Mara şi în mod excepţional cu „Cimitirul vesel” din Săpânţa.

Din Cuvântul de început, numit „Argument” aflăm că: „Lucrarea noastră îşi propune să umple un gol resimţit de multă vreme. Prin ea ne propunem să analizăm şi să tratăm opera meşterului Ioan Stan Pătraş sub toate aspectele ei, pentru a o putea astfel pune în legitimile ei drepturi şi a o aprecia la justa ei valoare, asta şi ca o replică la nu mai puţinele consideraţii eronate şi exagerate, emise în legătură cu ea, cu toate că cercetările noastre sunt îngreunate de dispariţia multor obiective din zestrea sa artistică, odată cu trecerea vremii. Ne gândim la numărul mare de cruci care s-au distrus, la fosta poartă a CAP-ului, cea de la şcoală, precum şi la alte lucrări.”

Munca autorului nu a fost uşoară, s-a desfăşurat în timp şi spaţiu, adică în mai mulţi ani şi cu multă trudă iar autorul a avut nevoie de colaboratori inimoşi şi pasionaţi pentru desăvârşirea operei. Pamfil Bilţiu îi aminteşte aici pe: Maria Pop – bibliotecara din Săpânţa, Dumitru Pop Tincu - urmaşul meşterului şi custode al Casei Muzeu Ion Stan Pătraş, Maria Stan – fiica meşterului, Irina Pop Todiuţ, Vasile Stan Colţun, Toader Turda Sepe, Stan Gheorghe – ucenicii lui Stan Pătraş, fotografii Mihai Ciurcaş şi Alexandru Ilea, dr. Nicoară Mihali - editor şi colaborator.

Volumul începe cu prezentarea localităţii Săpânţa şi are titlul „Săpânţa – vatra de baştină a lui Ion Stan Pătraş”. Aflăm că relieful comunei este muntos, dar dispune şi de o fâşie îngustă de câmpie, numită Lunca Tisei. În acest capitol autorul realizează o amănunţită istorie a localităţii, din punct de vedere al portului popular, al populaţiei şi ocupaţiile săpânţenilor, o mini-monografie.

Capitolul următor, numit „Ion Stan Pătraş – rapsod al lemnului. Etapele vieţii şi ale creaţiei” se referă la personalitatea vestitului meşter. Acesta s-a născut la 26 iunie 1908, la Săpânţa, dintr-o veche familie de ţărani, fiind fiul lui Mihai Stan şi al Măriei, născută Turda. Sunt prezentate date exacte despre anii de început ai lucrului cu lemnul şi despre geneza Cimitirului Vesel. Interesant este faptul că a participat la cel de-al doilea război mondial, dar s-a întors teafăr şi a început să lucreze din nou, iar o operă naivă de-a lui a fost premiată de ministrul finanţelor de atunci Aurel Vijoli cu suma de 80 mii lei. În 1923, la 25 de ani se căsătoreşte cu Ileana Turda, aceasta fiind cu un an mai mare decât meşterul. Din această căsătorie au rezultat două fete. Primele cruci a început să le cioplească în 1934, deşi data este controversată, unele izvoare ducând la anul 1926.

Cartea continuă cu „Verşul funebru al lui Ion Stan Pătraş”, din care spicuim:

„Eu de copil greu am tras,/orfan de tată am rămas.//De la patrusprece ani/Trebuia să-mi câştig bani,/Şi am lucrat la pădure/Cu ţapin şi cu săcure./Şi cinci ani am cătunit,/Greutăţi mari m-au lovit,/Un an în război am tras,/Petrecut-am greu năcaz./De pe-acolo am venit,/Lui Dumnezeu am mulţumit,/Că am scăpat cu viaţă/Şi am venit iar acasă./De lucru m-am apucat/Şi să fiu plăcut la sat.”

Capitolul următor, numit „Lucrările din tinereţe ale lui Ion Stan Pătraş” ne prezintă cruci, porţi, alte lucrări de tâmplărie precum piese de mobilier (laviţele şi lădoaiele) confecţionate de meşter. Ioan Stan Pătraş avea o preferinţă pentru culoarea albastru şi multe cutii de ceasuri, bufete, blidare, le împiestrea cu această culoare.

Din următorul capitol „Crucile lui Ion Stan Pătraş” aflăm că meşterul „a învăţat meseria mai mult de unul singur, singur a pătruns în tainele ei, mai furând câte ceva de la meşterii cu care a venit în contact.” Aflăm de asemenea că este dificil de stabilit cu exactitate anul în care meşterul a adăugat crucilor sale ce-a de-a treia dimensiune: poezia-epitaf. Tot în acest capitol Pamfil Bilţiu ne introduce în tipologia şi tipurile de cruci confecţionate de meşter.

Următorul capitol „Ornamentica crucilor funerare ale lui Ion Stan Pătraş” face referire la iscusinţa şi modul cum a folosit combinaţiile de motive, care dau monumentelor sale valenţe artistice. Exemplifică cu: laleaua, fluturele, frunza, îngerul, serafimul şi alte elemente cosmogonice.

Urmează „Cromatica crucilor lui Ion Stan Pătraş”. Meşterul utiliza mult albastrul puternic, dar folosea şi albul, roşul de diverse nuanţe, galbenul şi verdele.

Cel mai cuprinzător capitol se intitulează „Epitafurile lui Ion Stan Pătraş sau cronica în versuri a satului”. Este vorba de poeziile-epitaf care apar pe cruci şi sunt o radiografie a vieţii celui decedat. În fiecare monolog descoperim o formulă prin care ni se indică cine este înmormântat, nume, prenume şi poreclă, pentru a fi denominalizat. Formula finală este menită a biciui moartea sau a lăsa sfaturi celor rămaşi.

„Hăi Ileană, soră dragă,/Te-ai gândit de bună seamă/Şi de-al tău frate drag/Că mi-ai pus cruce la cap/Şi pe Toader şogoru/Să-l trăiască mult Domnu!”

Capitolul „Porţile lui Ion Stan Pătraş şi statutul lor cu valoare de unicat” se referă la porţile sculptate de meşter, acestea respectând structura clasică a porţilor maramureşene: trei stâlpi, două aripi, având portiţă, fundătură şi acoperiş în patru ape (clop).

Capitolul următor „Troiţele – un capitol reprezentativ al operei meşterului” se referă la crucile de lemn realizate de meşter. Troiţele lui au formă de arc de cerc, pe care îl întânim pe crucile mortuare şi troiţele de la răspântii şi hotar. Sunt decorate cu motivele crucii, lalelei şi rozetei din tablă vopsită. Marginea acoperişului este decorată cu buline albe, cu punct negru şi linii oblice, colorate în roşu, alb şi gri. A realizat mai multe troiţe sub inscripţia: „Înălţarea Domnului Iisus la cer”, „Răstignirea lui Iisus”, „Învierea Domnului Iisus din mormânt”. Troiţele având înălţimi de trei metri, pe lângă funcţia religioasă şi escatologică îndeplineşte şi una de Monument al eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale.

„Casa – muzeu Ion Stan Pătraş” se referă la casa meşterului, compusă din trei încăperi: tindă, o cameră la stradă şi una situată spre grădină, la prispa cu stâlpi şi arcade, la acoperişul în două ape acoperit cu ţiglă. Casa datează din 1951, aşa cum se poate citi pe inscripţia traforată la faţada de la drum şi este în grija Muzeului Maramureşului.

Vine rândul capitolului „Opera lui Ion Stan Pătraş în receptarea contemporanilor” şi avem o seamă de articole, observaţii, studii din partea specialiştilor, gazetarilor, scriitorilor, fotografilor care au vizitat Cimitirul Vesel din Săpânţa: Ion Iuga, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu, Bruno Mazzoni, Radu Bogdan, Simion Pop, Ion Chindriş, Boris Zderciuc, Ion Vlăduţiu, Vasile Savonea, Geta Brătescu, Roxana Mihalcea, Vasile Stan Colţun, Gheorghe Aldea, Mircea Zaciu, Gheorghe Pârja, Ion Roşu, Francisc Nistor, Vasile Radu Ghenceanu, Lucian Valeriu Lefter ş.a.

Mai sunt câteva capitole: „Cimitirul vesel – tradiţie şi inovaţie”, „Meşteri – foşti ucenici care au continuat opera artistului Ion Stan Pătraş”, „Cimitirul vesel – sursă de inspiraţie literară şi muzicală”.

Foarte valoroasă, prin munca sisifică dusă este „Antologie de epitafuri de pe crucile lui Ion Stan Pătraş”, unde sunt scrise şi culese 80 de epitafuri. M-am oprit pentru dumneavoastră la unul singur: „Sub această cruce grea/Zace biată soacră-mea/Tri zile de mai trăia/Zăceam eu şi citea ea/Voi care treceţi pe-aici/Încercaţi să n-o treziţi/Că acasă dacă vine/Iară-i cu gura pe mine/Da aşa eu m-oi purta/Că-napoi n-a înturna/Cei care citiţi aici/Ca mine să nu păţiţi/Soacră bună vă găsiţi/Cu ea bine să trăiți. A trăit 82 de ani, Mr. 1969”

Volumul semnat de Pamfil Bilţiu beneficiază, aşa cum trebuie la acest gen de carte, de glosar, de note şi bibliografie şi un sumar scris în limba engleză, ceea ce îi dă o şi mai mare valoare.

Despre fondatorul Cimitirului vesel Radu Bogdan scrie: „Spiritul său de observaţie e selectiv iar darul său de sinteză e câteodată uluitor. În simplitatea expresiei, în laconismul ei, se ascund adesea o nebănuită putere de sugestie şi un dar puţin obişnuit de sesizare a esenţialului. Simţul compoziţiei, al echilibrului formelor, maselor şi volumelor, precum şi simţul aroniilor cromatice sunt calităţi de bază ale artistului. Putem recunoaşte un spirit de sine stătător, original în factură şi idei, capabil nu numai să perpetueze tradiţia, dar şi s-o îmbogăţească.”

În final, apreciem munca titanică a celui pe care am avut îndrăzneala să-l numesc în 1990 „Alecu Russo de Maramureş” pentru pasiunea şi profesionalismul de care dă dovadă şi luptă cu armele folcloristului să nu se piardă ceea ce este definitoriu pentru Maramureş şi istoria lui. Fără „lada de zestre” a maestrului Pamfil Bilţiu Maramureşul ar fi mai sărac, motiv pentru care mă înclin şi îi mulţumesc pentru drumurile şi nopţile nedormite în a face Maramureşul său drag perpetuu.

                                                                        Gelu Dragoş

 

 

 

Maramureş. Concursul revistelor şcolare, mai 2019

                        

Concurs cu participare naţională, deşi anul acesta n-au ajuns la concursul revistelor şcolare organizat de redacţia revistei „Şcoala Maramureşeană”, decât 37 de reviste. Cele care s-au prezentat au fost cu adevărat semnate de elevi-redactori profesionişti: „Eminesciana” de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Baia Mare, „Mofturi (?)” – a liceului din Cavnic, „Muguri” – Şcoala Gimnazială „George Coşbuc” Baia Mare, „Spriana”din Baia Sprie, „Centenar” – a liceului din Borşa şi au venit reviste din alte judeţe: „Nos Essais”din Satu Mare, „Miradoniz” din Negreşti-Oaş, ambele judeţul Satu Mare şi „Eminescu” din judeţul Caraş Severin.

Revistele sunt ample, au materiale de profunzime şi de mare trăire patriotică pentru că o bună parte din ele vorbesc despre CENTENAR. România este prezentată într-o cămaşă populară, are gust de ciocolată, evoluţia istorică a tânărului stat românesc se opreşte în anul 2018 când Patriarhul Daniel sfinţeşte Catedrala Mântuirii Neamului.

Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Baia Mare se mândreşte cu o generaţie de aur: dr. Delia Mariana Ardelean, Gabriel Valer Zetea, Ovidiu Oanţă, Mihai Pătraşcu, Carmen Dărăbuş, Dan Carpov, Roman Paşca, ultimul doctor în japoneză la Universitatea din Nara.

Oraşul Borşa este bine reprezentată la acest concurs, aducând patru reviste, toate premiate, de la cele de la învăţământul primar până la cele din învăţământul liceal.

Pentru temerari, concursul revistelor şcolare a devenit o obişnuinţă, dar nu şi o rutină. De la un an la altul, chiar dacă revistele sunt mai puţine, sunt mult mai calde şi mai frumoase, tipărite la diverse edituri, în condiţii grafice europene.

După cum ne-a declarat dr. Nicoară Mihali, o bună parte din sufletul său respiră şi prin polenul acestor reviste, fără să se plângă că ar fi alergic la polen. Alergia lui rămâne mai departe la oamenii politici.

Cu toate acestea juriul de anul acesta, compus din: prof. dr. Valentina Todoran, inspector şcolar, jurnalist Mircea Crişan, prof. Gelu Dragoş şi dr. Nicoară Mihali, redactor şef al revistei „Şcoala Maramureşeană”, a constatat că există multă laudă de sine în anumite zone („ţări”) ale Maramureşului, unde, din păcate, straiţa le este goală. În acest an şcolar nu au poposit la Casa Corpului Didactic nici o revistă din Ţara Codrului, nici o revistă din Ţara Chioarului, nici o revistă din Ţara Lăpuşului. De aceea este necesar să reluăm în viitor cursul de redactare al revistelor şcolare.

Prin aceste reviste se oglindeşte şi activitatea unităţilor de învăţământ maramureşene, munca elevilor zi de zi, dar şi tactul şi profesionalismul dascălilor. Pentru că ne închipuim că activităţi deosebite s-au derulat şi în aceste şcoli.

Întrebat fiind de ce nu sunt reviste şi din alte părţi ale Maramureşului, cu tristeţe în glas, dr. Nicoară Mihali a spus: „Astăzi problema financiară în editarea unei reviste şcolare n-ar mai putea să reprezinte o piedică, marea piedică este lipsa de entuziasm şi de dorinţă a unor dascăli, care preferă funcţii de conducere, periatul hainelor de către colegi şi au îndeletnicirea lipitului de afişe electorale decât să pună umărul la naşterea unei reviste sau la perpetuarea ei.

Dar să nu fim surprinşi, pentru că şi cei care conduc destinele învăţământului românesc nu găsesc puncte suficiente ca să răsplătească munca depusă pentru realizarea unei reviste şcolare. Ca să se răzbune pe deplin pe cei care muncesc cu adevărat, „aruncă” doar câteva sutimi în grila de punctaje pentru realizarea unei reviste şcolare la dosarele care se întocmesc  pentru „gradaţia de merit”! Ia să fie altfel, cred că aş fi bombardat cu reviste, revistuţe sau fiţuici...Măcar acestea, aproape 40 de reviste şcolare, au venit la redacţie pentru jurizare, fiind că au fost gândite şi scrise cu talentul micilor autori , cu sufletul şi dragostea lor pentru comunitatea din care fac parte.Trăim cu speranţa că până şi şcolile cu tradiţie, care trăiesc astăzi din gloria trecutului se vor trezi la a treia cântare de cocoş şi vor mai da o şansă tinerei generaţii să se exprime prin scris şi nu prin mesaje prescurtate, pe reţelele de socializare”.

La urma urmei, dragi elevi şi profesori, o revistă şcolară  este un element de identitate şi de maturitate a şcolii, o oglindă „veneţiană” a calităţii şi conţinutului actului educaţional, la un anumit moment. Revista şcolară reprezintă un prieten de nădejde care nu va trăda niciodată fiindcă în ea se găseşte nostalgia vremurilor trecute, îţi va aminti concepţiile, prejudecăţile, tabuurile epocii respective. Revistele bine realizate pot deveni, prin informaţiile care se regăsesc în cuprinsul lor, adevărate surse de învăţare şi dezvoltă elevilor-cititori capacitatea de explorare, formulare de ipoteze, observare şi încurajează participarea tinerilor la viaţa socială, culturală şi sportivă.

                                                                                Dr. Nicoară Mihali

                                                                                Prof. Gelu Dragoş