Mi-aduc aminte. Cum aş putea uita
Someşul, ... Tohatul, satul meu
natal?
(Din poezia „ Petre Dulfu, azi, e
cu noi”, 31 octombrie 2003,
publicată în revista Bibliotheca
Septentrionalis, nr.2, 2003).
Iată, cum un sat din nord de ţară
a rămas mereu prezent în sufletul poetului Petre Dulfu, dar şi în inimile celor
care i-au descoperit frumuseţea creaţiilor sale literare, de-a lungul timpului,
mai ales pentru cei care au simţit un plus de admiraţie pentru literatura
populară.
Localitatea Tohat, din primele
decenii ale secolului XX, din studiul „Petre Dulfu şi satul său natal”, semnat
de Gheorghe Crişan şi cuprins în volumul Studii şi articole, vol. II, Baia
Mare, 1973, p. 99-105, se apropia de imaginea satului, din anii când s-a născut
poetul: „Câteva zeci de case înşiruite de-a lungul drumului şi alte câteva de o
parte şi de alta celor patru-cinci ulicioare mărginaşe. Acoperişuri ascuţite din
paie sau tulpini de floarea soarelui adăpostesc o tindă cu „băbătie”
(parascântei) şi cu o cameră de locuit, cu pământ pe jos. În curte câte un şopron şi – la cei mai înstăriţi –
câte un coteţ. Cele mai multe făcute din nuiele de răchită ca şi gardurile, ca
şi unele ustensile din gosppodărie, şesul Someşului fiind patria nuielelor ...”
Tohatul, sat cu oameni hanici şi întreprinzători a devenit mai târziu o aşezare
modernă cu case din cărămidă, asemănătoare vilelor de la oraş.
Viaţa era grea. Pe vremea aceea,
pentru o zi de muncă oamenii primeau ca plată „o cupă de bob, plantă care nu se
mai cultivă” în Tohat. Bobul se putea mânca crud sau se cocea ori se făcea
fiertură, fără nici un adaos, bobul, alături de fasole şi mazăre, fiind aliment
de bază în pregătirea mâncărurilor ţărăneşti.
În această dureroasă realitate au
trăit şi părinţii scriitorului, Chifor şi Gafia, familie de ţărani cu stare materială bună, de care
bătrânii îşi aminteau ca fiind „model de hărnicie şi austeritate”, trăsături,
de altfel, moştenite de majoritatea descendenţilor, dovedind dragoste deplină
faţă de limba şi obiceiurile strămoşeşti, faţă de oamenii satului în care au
trăit. Limba părinţilor i-a fost elevului Petre Dulfu „merinde pe drumul lung
ce l-a străbătut la şcoala maghiară.”
Asemenea lui Nică, din Humuleştii
Neamţului din Ţara Moldovei, îl revedem pe copilul Petre hălăduind gânditor
prin porumbul mai înalt decât el, ori venind acasă, în serile de vară
înmiresmate de aromele de iarbă cosită, tolănit pe fânul din căruţa trasă de
boii ce mergeau agale la pas şi rumegau incet, alteori pe prundul Someşului,
unde mergea la scăldat şi
hârjonindu-se alături de ceilalţi
copii. Apoi, atunci când mai mărişor
fiind, era prezent la „danţul” duminical între flăcăii şi fetele cu busuioc
prins pe „spăcel”. Copilul Petre n-a fost lipsit nici în serile reci de toamnă
când se organizau clăcile de „desfăcat” porumbul şi de „îmblătit” floarea
soarelui în şura cea mare a gospodăriei
lor, luminată de „şterţul care arunca pe pereţi umbre fantastice, ilustrând cu
ele basmele şi glumele ce nu mai conteneau până spre miezul nopţii.”
Putea oare pieri din sufletul şi
mintea scriitorului de mai târziu „comoara firească, necăutată, care altădată
îi legănase şi lui copilăria la Tohat? „O, depănători maieştri ai poveştilor
străbune / Cu Ilene Cosânzene şi cu Feţi-viteji minune! / Câte ori copilăria-mi
lângă vatra încălzită, / Nu stătea să vă asculte seri întregi neadormită!”
Niciodată poetul n-a putut să uite această uimitoare zestre populară,
folclorică, dobândită de la bunii săi părinţi şi pe care a luat-o cu el şi a
purtat-o ca pe un bagaj „de preţ”, nedespărţindu-se vreodată de asemenea
comoară.
Bogata limbă română,
împrejurările vieţii care i-au oferit posibilitatea de a citi cărţi româneşti,
printre ele plăcându-i în mod deosebit Doinele şi lăcrămioarele bardului de la
Mirceşti, Vasile Alecsandri, „ce-i deşteptară imaginaţiunea poetică, apoi
climatul cultural şi activitatea intensă de la Şcoala Normală a „Societăţii
pentru învăţătura poporului român” l-au ajutat pe scriitor să lase în urma sa o
apreciabilă şi neuitată moştenire literară şi nu numai.
De la povestea în versuri Princesa fermecată, debutul său
editorial, urmând alte basme, poveşti în versuri, legende: Povestea lui Făt-Frumos, Zâna Florilor, Ion săracul, Gruia lui Novac, Povestea rândunelei, Soarele şi luna (După
cântecele bătrâneşti ale poporului român), toate dovedesc talentul creatorului,
remarcându-se prin redarea întâmplărilor într-o armonie interioară a cuvintelor
nemaipomenită. Dar consacrarea autorului i-a fost definită de volumul Isprăvile lui Păcală, o epopee poporală în 24 de cânturi, pe care George Călinescu o considera „carte
de humor sănătos, căci autorul, adânc cunoscător al graiului românesc, al
vieţii, obiceiurilor şi isteţimii, ce caracterizează figurile populare, ne-a
dat un Păcală, un erou îndrăgit, om din clasa celor de jos, lipsit de lăcomie
şi cinstit, ca el la gard prostia cine
mai ştia s-o lege?”
Prin operă, prin scrierile
„fermecătoare şi pline de idei sănătoase, cântăreţ al vitejiei străbune,
creator fericit al figurii pline de vrajă a isteţului erou popular Păcală, Petre
Dulfu va dăinui în inima cititorului, cărţile sale, care ajung la lector, rămânând
cărţi nemuritoare.
Maria Bilţiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu