,,Cântecul popular îţi este trimis şi transmis, pentru a nu fi singur
în caz de uitare sau singurătate.
Cântecul popular este cel care dărâmă zidurile dorului.
Cântecul popular alungă orice tristeţe, ba chiar
mângâie pe cel mult întristat”.
A iubit cântecul popular așa cum a iubit rugăciunea. A iubit
cântecul popular așa cum și-a iubit familia și neamul din care se trage. A fost
un artist devotat cântecului autentic. A
fost o interpretă de cântec popular autentic, dar și soție și mamă.
Desigur, tare mult și-ar fi dorită să ajungă soacră și bunică. Dar, oare putem
să ne alegem ora de plecare? Desigur, nu! Asta e realitatea vieții. A plecat
fără să ne spună nimic, iar noi am condus-o cu lacrimi, flori, durere și
regrete.
Se împlinesc doi ani de când Veronica Crăciun Perșe nu și-a mai
cântat cântecele. Se împlinesc doi ani de când glasul Veronicăi Crăciun Perșe
nu s-a mai auzit decât din înregistrările de televiziune sau radio, casete sau
c.d.-uri audio. Se împlinesc doi ani de când prietenii care au iubit-o (și-o
vor iubi mereu), nu i-au mai auzit vocea sau glasul spunând, așa cum numai ea
știa să spună: ,,- Ce faci, puiu? Hai la o cafea!”. Se împlinesc doi ani de
când cei care au iubit-o cel mai mult – familia – o plâng și o regretă. Sunt
ferm convins că lacrimile nu se vor opri niciodată, cunoscându-i.
Am pierdut un Prieten și un Om pe
care l-am cunoscut prea puțin. Am pierdut un Prieten și un Om
care știa să-și iubească prietenii. Am pierdut un Prieten și un OM care a știut defini prietenia și omenia cel mai bine.
Am pierdut un Prieten și un Om care n-a știut
ce înseamnă ura, disprețul, neîncrederea, minciuna sau fățărnicia.
Nu știu câți vor citi aceste rânduri, dar știu un singur lucru – ele
sunt sincere, așa ca sufletul celei pe care o vom plânge mereu. Nu știu câți
își amintesc de prietenia acestui Om, dar știu
că sunt câțiva care o vor regreta mereu. Nu știu câți au știut s-o prețuiască
așa cum a fost, dar știu că ea a prețuit pe toată lumea. Nu știu cât a fost de
înțeleasă, dar știu că ea a înțeles pe toată lumea.
Talentul nu i-a fost deloc străin, ba dimpotrivă, Dumnezeu, în marea
Lui iubire i-a dăruit mult prea multe. Veronica Crăciun Perșe a fost un Om care și-a recunoscut talentul, darul și harul lui
Dumnezeu, și-a făcut tot ce i-a stat în putință, pentru a-l arăta sau a-l dărui
și altora. Ea a primit un talant și-a știut ce să facă cu el, nu la irosit,
dimpotrivă, la înmulțit, și din el, a dat tuturor. Și-ar fi dat viața și
sufletul pentru prieten și familie.
Citindu-i rândurile, post-mortem, e adevărat, am mai învățat ceva:
să fiu sincer și să-mi iubesc familia. Nu știu dacă voi reuși vreodată să-i
iubesc așa cum a știut Veronica să-i
iubească! Am să încerc (dar nu știu dacă voi reuși!), să fiu sincer în
fața prietenilor.
Veronica Crăciun Perșe m-a învățat ce înseamnă doi ani fără de un
prieten – uneori au fost lacrimi, alteori au fost vise. Uneori au fost regrete,
alteori uitare și resemnare. Uneori a fost lipsă, alteori gând bun și speranță.
Între regretul personal și durerea ce o simt, atât eu cât și familia (inclusiv
cei din Chiuzbaia), există o bucurie – bucuria că am reușit să-i împlinesc
Veronicăi un vis. Acela de a așeza în paginile unei simple cărți - gândul,
bucuria, valoarea, emoția, înțelepciunea, trăirea acesteia.
Nu-mi cereți să spun cât am știut prețui din toate astea cât
Veronica era în viață, că sincer m-aș roși! Și dacă tot am vorbit de
sinceritate, lăsați-mă să spun că mă simt dator unor oameni cu niște mulțumiri.
Mulțumirile le îndrept în primul rând celor din familia Crăciun -Perșe, care au
avut deplină încredere în mine și în munca mea. Apoi, tot pentru un mulțumesc,
mă îndrept spre toți și toate care au susținut ideea mea și gândul Veronicăi.
Dacă așa nu era, nu cred că ajungeam această clipă. Și tot ca o promisiune mai
permiteți-mi să rostesc și următoarele: nu cred că drumul meu se va opri aici.
Atâta timp cât voi avea susținerea necesară, voi merge mai departe pentru a
arăta lumii ca Veronica Crăciun Perșe nu este uitată.
Adevărații prieteni n-o vor uita niciodată!
.........................................
De la Lăpuș pân-la
Binș
De la
Lăpuș, pân-la Binș,
Nu-mi
trebuie hididiș,
Hididiș
îi glasul meu,
Pot zice
cu el ce vreu.
Hididiș
îi gura mea,
Pot zice
cu ea ce-oi vrea.
Că
hidedea-i o scândură,
Gura mea
zice singură,
La
hidede-i trebe corzi,
Zi-i ca
mine dacă poți.
Da-i mai trebe și arcuș,
Mie-mi trebe hididiș.
Zi-i măi
Radă, danțul meu,
Ardă
focul arcul tău,
Zi-i pe
struna cea mai groasă,
Ca pe la noi
prin Petreasă.
Iară zi-i pe cea subțire,
Dacă nu eu zâc din gură.
M-a făcut
măicuța mea,
Să
mă-ntrec cu hidedea.
M-a făcut
toamna la șură,
Veselă,
dar rea de gură.
Zi-mi Firondă și-mi dă pace,
C-alta maica nu mai face!
.........................................
Pasiunea pentru cântec a
avut-o din anii copilăriei, participând ca solistă de muzică populară la
serbările ce se organizau la sfârșit de an școlar sau cu ocazia sărbătorilor
naționale, fapt pentru care a fost remarcată și trimisă la concursurile de
muzică populară.
În anul 1976 la festivalul
județean ,,Mândru-i cântecu-n Bihor”,
ediția a V-a, a obținut premiul II. În urma acestui premiu a fost trimisă la
festivaluri interjudețene de muzică populară, ca reprezentantă a județului
Bihor. Acestea au fost:
-
,,Aurelia
Fătu-Răduțu”, ediția a IV-a, Bocșa 1980 – premiul II;
-
,,Festivalul
cântecului și portului popular”, Arad,
1981 – premiul II;
-
,,Cântec
nou în Mehedinți”, ediția a XI-a, Drobeta Turnu-Severin, 1981 – premiul I,
pentru creație și interpretare;
-
,,Sub
arcuri de lumini”, Călan, 1982 – premiul II;
-
,,Cântecele
Streiului”, Simeria, 1983 – premiul I;
-
,,Voci
tinere”, Costești, 1983 – premiul I;
-
,,Alină-te
dor alină”, ediția a V-a, Cicârlău – premiul I;
și altele.
În
tot acest timp a cules folclor de la bătrânii și bătrânele satului și a cântat
să-și îmbogățească repertoriul cu cele mai frumoase cântece de joc, doine,
trăgănate și colinzi din zona Beiușului.
Mutându-și
domiciliul în Baia Mare, împreună cu familia, a adus cu ea zestrea folclorică din
zona Beiușului. Ca urmare, în 1998, împreună cu Onișor POP, a realizat o casetă
audio cu cântece din zona Beiușului și zona Lăpușului, intitulată ,,De la Lăpuș pân-la Binș”.
În perioada 1 septembrie
1998 – 28 februarie 1999 a fost angajată a Ansamblului Național Folcloric
Transilvania ca solistă de muzică populară. A fost colaboratoare a Ansamblului
,,Lioara” și ,,Nuntașii Bihorului” din Oradea
și a Ansamblului ,,Hațegana” din Hunedoara.
Se stinge din viață la data
de 2 februarie 2011, în ziua de Întâmpinare a Maicii Domnului.
În același an, 2011, cel
care semnează și această apariție editorială, îi ,,face cadou” Veronicăi, o
carte intitulată ,,VERONICA CRĂCIUN PERȘE – un suflet printre stele”,
apărută la Editura Eurotip, Baia Mare, 2011, 102 pagini. De fapt, demonstrează
că este un om de cuvânt. Cartea a fost lansată în localitatea Petreasa, comuna
Remetea, județul Bihor – satul natal al Veronicăi – la data de 13 noiembrie
2011, în prezența unui public impresionant de mare, public ce a iubit-o, a
admirat-o, a susținut-o și a încurajat-o în toată cariera ei de interpret.
...........................................
Vestea Plecării a fost ca un
tunet – fiecare a plâns în felul său, fiecare s-a supărat în felul său, nimănui
nu i-a venit să creadă ce se aude ... Veronica Crăciun Perșe deja și-a început
Călătoria spre stele. Lacrimi, regrete, păreri de rău, întrebări fără răspuns
și iar lacrimi pe obrazul celor care au iubit-o, apreciat-o, respectat-o,
îndrăgit-o sau admirat-o. Păcat. Veronica Crăciun Perșe avea foarte multe
lucruri de spus și de arătat lumii. Acuma când scriu toate acestea îmi dau
seama că și eu, care i-am fost prieten de ani buni, am cunoscut-o prea puțin,
ba aș zice aproape deloc.
Pe lângă cântecul popular pe
care l-a sfințit și slujit, Veronica scria poezie, croșeta și tricota lucruri
absolute impresionante – trăistuțe, mai ales. Își iubea familia – soțul și
copiii. Mă bucur că una dintre trăistuțele făcute de ea este și în casa mea,
deși în multe case au ajuns lucrurile
ei!
Considerați că toate acestea
câte le-am spus până în clipa de fața sunt doar câteva din cele care le-am spus
despre Veronica. Este doar un început. De această dată nu mai vreau să promit
că – personal mă voi ocupa de promovarea, fie și ,,post mortem” a Veronicăi,
dar considerați că am rostit acest cuvânt – promisiune.
Sunt convins că de-acolo din
cer ne vede pe fiecare – colegi de cântec pe care i-a respectat, prieteni de
familie pe care i-a respectat, și-și supraveghează părintește familia, cea care
o va plânge mereu. Nici neamul nu-l uită – căci prea l-a iubit și-mi place să
cred că și acesta a respectat-o, admirat-o și îndrăgit-o.
Veronica Crăciun Perșe – n-a
murit! Ea, a Plecat puțin, să se odihnească în grădina raiului, și de-acolo,
din rai, va culege frumusețea florilor și bucuria vieții pe care le va
transforma în poezie și cântec. Nu va
trece multă vreme și-o să-i rostim Veronicăi poeziile, iar ea, de oriunde va
fi, se va opri din drumul său, pentru a ne asculta, a ne vedea, a ne încuraja
și susține – căci Veronica s-ar fi bucurat de toate astea.
Ai avut mulți prieteni care
spun că te-au cunoscut. E adevărat! Dar, vin și-i întreb, câți te-au cunoscut cu adevărat? Câți dintre ei
pot fi numiți prieteni adevărați? Vin și spun că te-au cunoscut de zeci de ani!
E adevărat ce spun, nu am cum să-i contrazic, dar cu regret, trebuia să-și
mărturisească sinceritatea și adevărul celor rostite – prea puțin te-au știut
și cunoscut în adevăratul sens al vorbelor.
Nu vreau nici să judec, nici
să condamn pe nimeni. De-acolo, din cer, dă-ne un semn că ești. Noi, cei care
te iubim vom continua să te plângem, să te regretăm și să-ți slăvim și să-ți
cinstim memoria.
...............................
Veronica Crăciun Perșe – noi rămânem doar cu regretul plecării tale
Toți regretăm plecarea Veronicăi spre stele, spre cer. Începutul
drumului a marcat profund și pe prieteni și pe neprieteni. A fost condusă pe
ultimul drum cu cinste și lacrimi. Cu amar și durere. Drumul ei s-a oprit
deodată, acolo, la Petreasa, în Bihor. De acolo, din Bihor a pornit spre glorie
și tot acolo și-a dorit a se întoarce spre eternul sfârșit. A vrut să fie
alături de cei pe care i-a iubit mereu. A vrut să fie alături de neam și
seminție. A vrut să fie alături de moșii și strămoșii ei. Cei care au înțeles-o,
i-au îndeplinit ultima dorință – oricând se va întâmpla, aici, în Petreasa, să
se întâmple!
N-am înțeles atunci gândirea și probabil am fost printre puținii
prieteni care au plâns-o întrebându-se de ce aici la Petreasa? Apoi am înțeles,
iar acum nu fac altceva decât să regret că am gândit așa! Iertare, Veronica,
dar te doream aici lângă noi, în Baia Mare, apoi ți-am înțeles drumul. Abia
după ți-am înțeles adevărata dragoste pentru neam, familie, seminție și
apartenență socială.
Tu ai fost o trecătoare prin Maramureș, și totuși ai fost iubită de
foarte mulți maramureșeni. Tu ai aparținut dintotdeauna Bihorului, și totuși
te-au iubit enorm de mulți și-n Maramureș. Te-au iubit pentru că și tu i-ai
iubit și respectat. Te-au iubit ca pe un frate pentru că și tu ai știut să le
respecți neamul, istoria, moșii și cântecul. Atâta de frumos răsuna cântecul
maramureșean alături de cântecul bihorean pe care îl iubeai! Era o îmbinare
perfectă, și-mi permit să vorbesc despre toate astea ca despre o punte de
legătură ce s-a făcut între Bihor și Maramureș, datorită ție. Acum, cele două
județe, îți duc dorul și-ți simt lipsa. Nu-ți mai auzim glasul, nu-ți mai auzim
cântecul decât de pe casete sau înregistrări.
Un singur lucru o să-mi regret: de ce n-am insistat mai mult ca tu
să-ți împlinești visul – acela de-a-ți face un C.D. personal, deși știam că
lucrezi pentru el. De ce n-am insistat, de ce nu m-am implicat mai mult, deși
ți-am promis ajutor și sprijin. Poate dacă insistam atunci, acuma era un pic
altfel! Cel puțin așa îmi place să cred.
Multe ar mai trebui să fie rostite în
această clipă, dar, cu toată sinceritatea și modestia, am să recunosc faptul că
îi voi lăsa și pe alții să ,,rostească” cele ce-și au a spune. Nu doresc a fi
acuzat de orgoliu, încăpățânare sau altceva. Veronica Crăciun Perșe nu la asta
ne îndemna, ci dimpotrivă, la opusul lor – la prietenie adevărată, la iubire și
la dragoste, la ajutor și frățietate, la colegialitate absolută, la stimă și
respect între oameni, la armonie.
Iată cum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am
mai făcut un pas pentru neuitarea Omului – Veronica Crăciun Perșe, fiind
convins că așa ar trebui să fie. Noi cei rămași trebuie să sfințim memoria celor
plecați și să le-o păstrăm, ba mai mult, s-o ducem spre veșnicie. Dar când faci
rostire despre un Om precum Veronica Crăciun Perșe – zic eu, lucrurile trebuie
să fie un pic diferit, tocmai pentru că și ea, cu-adevărat era deosebită.
Ar fi moral să învățăm de la Veronica
Crăciun Perșe, chiar și dincolo de moarte, ceea ce ea ne-a spus și demonstrat,
aici, trăitoare fiind. Dar atunci prea puțini, și prea puțin, am știut aprecia
și valorifica. Ar fi moral să-i ducem memoria neștirbită, atâta timp cât vom trăi.
Nu doresc să rostesc angajamente ori promisiuni, care ulterior s-ar putea
dovedi a fi lucruri deșarte ... nu acesta îmi este scopul. Probabil, și pentru
mine, ca și pentru câțiva alții, toate astea nu reprezintă decât o eliberare,
căci despre satisfacție morală sau profesională nici nu poate fi vorba.
Te las în odihnă, dragă prietenă, deși
sunt convins că tu vezi și cunoști toate astea. Sunt convins că tu, de-acolo,
de unde-ți este sufletul și inima, veghezi asupra familiei tale, dar și asupra
noastră, asupra acelor care te-am iubit și te-am respectat.
Doi ani de durere, doi ani de lacrimi,
doi ani fără un prieten adevărat, doi ani de suferință, doi ani de amărăciune
și regret, doi ani fără cântecul tău bihorean, ... , doi ani fără Veronica
Crăciun Perșe. Și câți vor mai trece!
Într-adevăr au trecut doi ani fără de
tine, Veronica. Doamne, și câți vor mai trece ...
Dumnezeu să-ți ocrotească pașii, inima
și sufletul printre stelele cerului.
Dormi în pace, suflet blând!
Vasile BELE – februarie 2013
