Rugăciunea de pe muntele Nebo
Iţi mulţumesc, iubit Părinte,
pentru a Tale multe daruri
în lunga mea viaţă,
ce ani numără douăzeci
peste a sutei împlinire,
scurşi ca-ntr-o-nchipuire
prin legea timpului din viu.
Poruncile în zeci de ani
Ţi le-am urmat după puteri
şi-un bun păstor am vrut să fiu
pentru sărmanii mei evrei,
eliberaţi de voia-Ţi suverană
din faraonica robie
şi-ajunşi prin marea spintecată
în dezolarea din câmpie,
pe unde-n patruzeci de ani
i-am tot purtat cu mic cu mare
ca-n ţara laptelui şi-a mierii
să nu pătrundă orişicare,
ci numai cei ce n-au cârtit
şi după datini Te-au cinstit.
Eu însumi Te-am nemulţumit
cu firea mea şovăitoare,
şi asta face ca acuma
să văd Canaanu-n depărtare,
fiindu-mi însă nepermis
parte să am de ce-ai promis.
Dar fie-Ţi numele slăvit
de-acum şi până-n veci de veci!
Iar mie, rogu-Te să-mi laşi
ʼnaintea morţii un scurt timp,
astfel ca viaţa să-mi revăd
ca pe un vis atras de mit.
Meditaţia I
(Primele miracole)
Viaţa
este un miracol
şi
naşterea aşijderea,
căci
omul cu ştiinţa sa
e
pentru viu nevrednic sol,
cu
totul fără de putinţă
să
înţeleagă ce-i ascuns
în
tainele întregii Faceri –
există,
şi-asta-i pentru el de-ajuns!
Nu-i
dat ca omul să ajungă
la
Dumnezeu pe-un drum cotit,
ci
calea dreaptă a credinţei
îl duce
spre-un nou răsărit…
Cum ştii, Părinte, m-am născut
într-un
Egipt urgisitor
pentru
evrei şi toţi ai lor,
iar
biata mama s-a zbătut
să mă
salveze de la moartea
cerută-n
chip poruncitor
pentru
băieţii robilor
de-acea
cumplită piază-rea,
neomenosul
Faraon,
şi-n
sicriaş bine-ntocmit
din papură, cu smoală uns,
m-a pus hrănit şi adormit,
ca să
plutesc prin stufăriş
la
malul Nilului zeiesc,
cu-ncredinţarea
c-oi trăi
prin
vrerea Tatălui ceresc.
Şi-ntr-adevăr, am fost salvat
chiar
de prinţesa egipteană,
printr-un
miracol destinat
să fie
pentru crez o mană.
Cum
altfel să le dai de rost
că
toate palma au bătut
ca
pruncu-n viaţă să rămână,
iar
fraţii-n el să afle scut?!
Până şi
sora mea intrase
în tot acest divin complot,
astfel
ca mama să-mi dea ţâţă
ca unui
prearegesc nepot.
S-a tot gândit prinţesa mamă
ce nume
mi s-ar potrivi,
şi cum
din ape mă scosese,
la
Moise dânsa se opri…
Crescând, am cercetat Egiptul
şi-nvăţătura
sa regală,
precum
cultura, medicina
sau
structurarea socială,
gândindu-mă
necontenit
că va
veni o zi anume,
când
Israelu-şi va dori
cu
capul sus să iasă-n lume…
Dar a
venit ziua funestă
când
l-am văzut pe-un frate-al meu,
cum e
bătut de-un egiptean
doar
pentru faptul că-i evreu.
Puteam
privi nepăsător
la
victimă şi la călău?
M-am repezit şi l-am lovit
pe agresorul prostălău.
Nici
astăzi nu mă dumiresc
cum dintr-un
pumn a şi murit;
posibil
ca prin mâna mea
braţul
divin să-l fi lovit…
Chiar
la-nceput am înlemnit
şi mă
uitam la mort gemând.
Simţeam
că de sfârşeală cad,
dar
totuşi îmi venea s-o-ntind.
Mi-am
revenit printr-un efort
şi cu
evreul am săpat
o
groap-adâncă în nisip,
în care mortul l-am culcat.
Credeam că totul s-a sfârşit
şi de coşmar sunt izbăvit;
m-am înşelat, eram filat,
aşa că
Madianul m-a salvat.
Meditaţia II
(Alesul)
Eram
străin în loc străin
şi-n
gând cu fraţii înrobiţi,
dar prea nedrept ar fi s-afirm
că tot
destinu-mi fu hain.
(Doar
ştii mai bine decât mine
cum
omul Tu l-ai conceput –
fărâmele
să-l mulţumească
şi să
regrete ce-a trecut…)
Mi se părea
că-s fericit
cât
omului îi stă în fire,
ca soţ
Seforei şi ca tată
pruncit
cu totul prin iubire.
Cum
bucuria-i cunoscută
doar de
copilul fără vină,
se cere
inimii mature
ca cea
de prunc să redevină…
Şi-aşa,
cu inima avidă
de-a
vieţuirii bucurie,
călcam
cu turmele de oi
pe
stamba verde din câmpie,
ca la
Horeb să pot ajunge
şi
sufletul să mi-l încânt
de sus, cu-a Ta pictură vie
mai
fascinantă ca un cânt.
Priveam
întâi spre-un cer năuc
de-a
Soarelui înverşunare,
ce-şi
arcuia azurul zvelt
din
zări spre-o nesfârşită zare;
apoi
privirea mi-o-mbăiam
în
feeria de culori
şi
fluture-mi doream să fiu
ca să
mă zbengui printre flori…
Când pe
Horeb mi Te-ai vădit
ca rug
arzând fără să ardă,
am înţeles că locu-i sfânt
şi-i
tabú omul să Te vadă.
Cu-ncredere
m-ai onorat
făcându-mă
al Tău trimis,
ca planu-n toate să decurgă
cum din
vechime ai promis.
Vroiam
să scap de-nsărcinare
printr-o
eschivă nefondată:
că eşti
enigmă chiar prin nume
şi că
mi-i limba încleiată.
Dar
când mi-ai spus pe-un ton răstit:
“Sunt Cel ce sunt, şi-i îndeajuns!”,
îndată am pornit la drum
cu zelul proaspătului uns.
Meditaţia III
(Ieşirea din Egipt)
Aveam
poruncă de la Tine
ca
împreună cu Aaron,
evreilor
să le vorbesc
de planul Tău şi-a lor silinţă
în
ascultare şi credinţă,
apoi să
dau de Faraon
(eu,
vistierul vrerilor divine
pentru
a fratelui rostire)
şi-ndată
să-l înştiinţez
că-ndemnul
Tău imperativ
este ca
robii să-i sloboadă
din
seculara lor trudire,
în caz
contrar peste Egipt
şi
peste-ntreaga-i seminţie
se va
abate grea urgie.
Cum
Faraonul se credea
zeu mai
puternic decât Tine,
a
necinstit a Ta poruncă,
ba în
trufia-i sfidătoare
i-a
osândit pe bieţii robi
la
munci atât de-apăsătoare,
încât
pe capul meu cădeau
reproşuri
grele, felurite
pentru
amestec nepermis
în
taina lucrurilor scurse
din
viitor înspre trecut,
ce răul
– deja cunoscut
şi
devenit obişnuit –
l-a-nlocuit
cu un calvar
mult
mai perfid şi mai amar
decât
obida dinainte.
Atunci,
ca Faraonul să-nţeleagă
că-i un
nevrednic muritor
şi că
Tu, Domnul, eşti Unicul
de
viaţă şi de moarte dătător,
trimis-ai
plăgi pustiitoare
peste-a
Egiptului suflare,
ca
inima de căpcăun
a
bestialului stăpân
(după
ce Tu i-ai împietrit-o)
să se
înmoaie şi să plângă
pentru
trufia sa nătângă,
văzând
cum prăpădenia loveşte
c-o
suverană necruţare
doar egipteni
fără crezare.
Cădeau
din cer neîncetat
- de-a
valma peste om şi vite –
urgii,
pornite sau oprite
la
semnu-n mine germinat
de
voia-Ţi-faptă-n necreat,
şi-n
tot Egiptul se-auzea
cum
bate vântul nimicirii,
când peste trupul său slăbit
de faraonica-ndârjire,
s-au abătut în ritm sporit
actori
haini din piesa groazei:
ba
broaşte, muşte şi lăcuste,
ba
piatră, foc, epidemii
şi-alte
cu dichis năpaste.
Veni la
rând a zecea plagă
cu
moartea primului născut
din om
şi din nevorbitor,
când
Însuşi Tu ai coborât
ca
moartea să o odrăsleşti
în
casele neînsemnate
cu
sânge ritual din Paşte,
dovadă
c-aici locuiau
cei
care nu Te proslăveau.
De-abia
când moartea se-nnădi
la
egiptenii din olat
şi când
chiar fiul de-mpărat
de
nefiinţă fu luat,
de-abia
atunci veni poruncă
să
părăsim îndată ţara,
ca-n
straiţe să luăm deodată
poveri
şi blestem laolaltă…
Împovăraţi
cu toate cele
-
copii, mâncare şi odoare –
ne-am
aşternut la drum spre mare
(pestriţ
convoi de mii şi sute),
călăuziţi
şi-ncurajaţi
de-a Ta
statornică vegheare:
un stâlp de nor ziua plutind,
alt stâlp în noapte luminând.
Şi tocmai când ne-nchipuiam
că am scăpat pentru vecie
de egipteni şi-a lor robie,
văzurăm carele de luptă
ce alergau mâncând pământul,
ca să
ne-ntoarcă înapoi
cum
cîinii-ntorc turma de oi.
Căci
chibzuind la ce va fi
după
plecarea noastră-n pripă,
ei au
văzut marea risipă
în
lipsa forţei de-a munci…
O,
Doamne, ce mai hărmălaie
se
ridică din toată gloata!
Cei
slabi plângeau
şi
blestemau,
iar
unii m-acuzau făţiş
că i-am momit cu libertatea,
ca
pe-un măgar să schimbe calul
şi în
deşert să-şi afle moartea.
Degeaba
gura mi-am bătut
cu
întâmplări fără uitare,
precum
miracolul ieşirii
din
egipteana împilare,
un dar
divin care obligă
copiii
neamului evreu
la
veşnică recunoştinţă
faţă de
Domnul Dumnezeu.
S-au liniştit încet-încet
când alt miracol s-a ivit:
deşi păreau c-acuşi-acuşi
ne-ajung oştenii egipteni,
din ochii lor am dispărut
în norul-stâlp dumnezeit,
păstrând
între grupările adverse
o
neschimbată depărtare
până
la-n veci neliniştita mare.
Aici,
de-ndată undele atinse
de-al meu toiag umplut cu har,
s-au despărţit făcând cărare
prin
stâncăria apelor cu sare
- ce
spumegau
şi clocoteau,
dar de poruncă ascultau –,
ca tot norodul urmărit
şi de
uimire amuţit,
să vadă
de pe malul dimpotrivă
cum
zidu-nşelător se frânge
şi-n
bubuitul reunit
a zeci
şi sute de cascade,
se
prăbuşeşte catastrofic
peste
armata egipteană,
scoţând
pe urmă la lumină
firimituri
din făloşenia umană.
Iar
marea-nchisă cum a fost
de la
geneză până azi,
îşi
murmura cântarea sa
tot
împingând talaz după talaz
- ce
rana nevăzută i-o lingeau –,
iar
forţa-i colosală o sorbeau
nenumărate
vălurele foşnitoare,
prea
slabe-n neclintirea vremii
ca
pieptul mamei să nu-l cate
pentru
refacerea-ndrăznelii
de-a
mângâia cu voluptate
trupul
fierbinte al ţărânei.
Meditaţia IV
(Pribegia prin
pustie)
Ne-am
refăcut cu chiu cu vai
după
cumplitele-ncercări,
ca să
ne-aşternem iar la drum
cu
gândul la acele zări
unde
ştiam că ne aşteaptă
mănoasa
ta făgăduinţă –
o ţară
de legendă vie
pentru-ndelungă
folosinţă…
Dar
drumul prin pustietate
nu-i
desfătare şi plăcere
chiar
şi atunci când e bătut
de
oameni în plină putere,
necum
de-o gloată-ngreunată
cu
prunci, femei, bolnavi, bătrâni,
care la
marşuri faţă fac
doar în
căruţe şi pe-asini.
Nici
mie nu-mi era uşor
cu cei
optzeci de ani în spate –
dar
n-aveam voie să mă plâng,
ci să
m-arăt pildă în toate.
Strângeam
din dinţi şi rezistam
- fiind
vechi prieten al pustiei –
ba
chiar şi vreme îmi făceam
să văd
sublimul grozăviei.
Întinsul
spaţiu cotropit
de-atotputernicul
nisip,
mă-nfiora
şi m-atrăgea
cu
forţa sa de arhetip.
Părea
că-i lumea nefiinţei
ce-a
precedat creaţia –
tărâm
de forme netrezite,
ce-şi
are frumuseţea sa.
Când
soarele se-nalţă-n zori
ca
dintr-o mare-ncremenită,
de-atâta
hiperfrumuseţe
simţirea
pare obosită.
Iar la
apus, alt recital
de
frumuseţi dezlănţuite –
cascade
de culori zvârlite
peste
tăcerea de opal…
Apoi,
din gloată se-auziră
iar
strigăte nemulţumite:
că
de-nsetare stau să moară
şi că
servesc răbdări prăjite.
Nu
şi-au curmat cârtirea şuie
nici
când cu mană i-ai hrănit,
ori când – lovind eu cu-ndoială –
din stâncă apa a ţâşnit.
Ba şi
mai şi: urcând pe munte
ca
Legea Ta să o primesc,
la-ntoarcere
m-am îngrozit
văzându-i
cum Te preţuiesc.
Căci
ţopăiau cu-nverşunare
şi
se-nchinau unui viţel,
pe care-l dăltuiră-n aur
dup-al Egiptului model.
Atunci,
cuprins de grea mânie,
pe toţi
ai vrut să-i prăpădeşti!
Dar
i-ai iertat la ruga mea,
făcând
astfel dovada că Tu Eşti.
În
schimb, mi-ai poruncit să-i plimb
ani
patruzeci fără oprire,
ca să
dispară păcătoşii
şi să
ai parte de cinstire.
Meditaţie V
(Înfăptuiri şi
previziuni)
Să stai
cu Domnul la taifas
nu-i
la-ndemâna orişicui,
iar
prietenia Sa aparte
- în
care El tot dăruieşte
ca
ochiul inimii să-L vadă -,
onoare-i
pentru om, dar şi îndemn
să-şi
biruie nefericitul lui impas
din
astă viaţă ca un scurt popas.
…Tu,
care gândul omului citeşti
şi
inima i-o cercetezi,
îmi
ştii prea bine străduinţa
de-a Te
servi după puteri
ca
planul să Ţi-l împlineşti,
în
chipul ăsta ajutând
la-nscrierea
destinului evreu
în
cartea lumilor ce-or fi,
prin
legi cu rol transformator
pentru
alesul Tău popor:
la
sărbători şi-n ritual,
la masă
şi-n plan social.
E drept
c-aceste transformări
au fost
imperativ cerute
de
voia-Ţi supratemporală,
şi cu
ocoluri împlinite
din
pricini doar abia schiţate
sau
prin abateri pronunţate.
Dar,
cum se vede foarte bine,
progresu-n
lume-i nelipsit;
atâta doar că-n plan moral,
omul pe
rac l-a depăşit…
Cum
omenirea se îndreaptă
spre
catastrofe nu spre bine,
pentru
evreii nenăscuţi
nu-i
greu de-ntrevăzut ce vine:
nemulţumiri,
războaie, necredinţă
şi
foarte multă suferinţă.
