În viforul dezbaterilor din ultimele zile cu privire la prelungirea mandatului lui Klaus Werner Iohannis de Președinte al Republicii, unii experți în drept au susținut că nu există alternativă la prelungire întrucât așa a interpretat Constituția CCR, iar interpretările acesteia sunt definitive (deci nesusceptibile de a fi contestate) și general obligatorii.
Unii au adăugat că instanța de contencios
constituțional era obligată să ia o asemenea decizie întrucât era evident că,
în condițiile anulării alegerilor prezidențiale, până la reluarea acestora
mandatul Președintelui Iohannis ar fi expirat.
Alții, au identificat ca unică posibilitate a
ieșirii din impas, sesizarea CCR de către unul dintre Președinții Camerelor
Parlamentului, în funcție la data expirării mandatului lui KWI, asupra
vacantării funcției deținute de acesta, urmând ca după constatarea vacanței de
către chiar cei care deciseseră (abuziv) prelungirea mandatului cu pricina,
exercițiul acestuia să fie preluat de un interimar (Președintele Senatului).
Această formulă suferea de o fractură logică: dacă decizia CCR oferea o bază
legală definitivă și care trebuia respectată de toți pentru prelungirea
mandatului prezidențial, cum ar fi putut cineva în același timp să o respecte
și totuși să acționeze ca și când postul ar fi fost vacant??? Adică nu era
vacant în drept, dar era vacant în fapt? Care fapt, căci uzurpatorul era la
post, având o așa zisă acoperire legală care îl exonera de orice răspundere
juridică pentru infracțiunea comisă?! Și cu buzele unse și cu slănina în pod,
nu prea merge.
Împrejurarea că raționamentul “salvator” din urmă,
care încearcă să ocolească efectele deciziei CCR în același timp cu afirmarea
respectului obligatoriu pentru ea, nu rezistă, să însemne, oare, că decizia cu
pricina este infailibilă și rămâne a se aplica?! Câtuși de puțin.
Într-adevăr, interpretările date de CCR Constituției
nu pot fi apelate și trebuie respectate. Aceasta cu două condiții cumulative și
anume: 1. să fie luate cu respectarea competențelor sale, respectiv a regulilor
de procedură aplicabile activității ei; 2. să nu constituie o formă de
acoperire sau de valorificare legală a efectelor unei fraude constituționale
comisă de ea însăși, din rațiuni politice para constituționale.
În speță, nici una dintre aceste condiții nu este
îndeplinită.
1. Astfel, CCR nu are competența de a se autosesiza.
Constituția prevede trei excepții de la această
regulă și ele privesc confirmarea rezultatelor alegerilor prezidențiale și ale
referendumurilor, precum și a inițiativelor cetățenești. În toate aceste
cazuri, implicarea CCR este obligatorie și automată, dar rolul său este limitat
la verificarea conformității constituționale a procedurii aplicate, fără ca
acesta să includă și cercetarea aplicării respectivei proceduri în fapt.
Încălcarea procedurii, adică aplicarea incorectă a procedurii corecte, se
constată de către alte autorități (administrative și judecătorești), CCR putând
decide infirmarea exercițiului cu pricina numai pe baza deciziilor acestora,
luate cu respectarea drepturilor fundamentale ale tuturor părților interesate.
Atunci când este vorba despre constatarea vacanței
funcției de Președinte al Republicii, ca premisă pentru declanșarea
interimatului în exercitarea continuă a acesteia, CCR nu are dreptul să se
autosesizeze. Ea trebuie sesizată de unul dintre Președinții celor două Camere
ale Parlamentului, sau de vicepreședintele care în mod oficial îi ține locul.
Or, în speță, CCR, fără a fi fost sesizată cu
privire la faptul vacanței funcției prezidențiale, s-a pronunțat referitor la
soluționarea ei; iar asta, în plus, chiar înainte ca problema să fie actuală.
Această decizie a fost luată, așadar cu încălcarea
competenței CCR și întrucât ea nu poate fi apelată, în vederea anulării, ea
trebuie tratată ca fiind inexistentă, pur și simplu, ca izvor de drept.
Pe cale de consecință, dacă o instanță competentă cu
aplicarea legii este sesizată în legătură cu faptul că un cetățean, pe nume
Klaus Werner Iohannis, caută a exercita prerogativele unei funcții pentru care
nu are mandat, ea va putea trece la sancționarea numitului, fără a se împiedica
de decizia adoptată de CCR în afara atribuțiilor sale.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe fond, CCR a
oferit o soluție care să înlocuiască interimatul cu prelungirea mandatului
Președintelui în funcție, în ciuda faptului că în mod explicit Constituția
prevedea că o asemenea prelungire se poate realiza doar prin lege organică și
numai în caz de război sau de calamitate.
Or, CCR avea doar competența de a analiza dacă sunt
întrunite criteriile constituționale ale vacanței postului, atunci când i s-ar
fi cerut asta, iar nu să modifice Constituția sau să adauge la aceasta soluții
neavute în mod evident în calcul de legiuitorul constituant.
Dacă mai multe texte ale legii fundamentale ar fi părut
a intra în contradicție, CCR era obligată să rezolve motivat conflictul, iar nu
să opteze pentru interpretarea literală a unui text, ignorându-l complet și
lăsându-l astfel fără aplicare pe celălalt. Încălcarea competenței are loc nu
numai prin afirmații, ci și prin omisiuni, prin tăcere.
Susținerea că s-a dorit preîntâmpinarea situației în
care expirarea mandatului actualului Președinte înainte ca un altul să fie
ales, să lipsească țara de aportul necesar al exercitării funcției
prezidențiale, este o inepție. Exercițiul funcției nu se întrerupe niciodată,
continuitatea instituțională fiind asigurată prin interimat. Constituția este
clară în această privință, ea luând în considerare posibilitatea unei vacanțe
personale și reglementând interimatul pentru a asigura continuitatea
instituțională. O eventuală pauză se menține în interiorul marjei de eroare (de
câteva ore).
2. Pe de altă parte, dezbaterile de până acum au
dovedit pe deplin că, substituindu-se instanțelor administrative și
judecătorești îndrituite să verifice corectitudinea scrutinului din punct de
vedere tehnic, cu respectarea regulilor unui proces echitabil, pe de o parte,
și intervenind (pe baza unor alegații nedovedite) pentru anularea alegerilor
chiar în timpul desfășurării lor (iar nu după terminarea acestora), pe de altă
parte, totul într-un vădit scop politic nelegitim, judecătorii CCR au comis un
abuz calificabil, întrucât a afectat înseși principiile de bază ale regimului
politic democratic, ca lovitură de stat.
Unul dintre efectele loviturii de stat respective
este faptul că, la data expirării mandatului Președintelui Iohannis, nu exista
un Președinte nou ales care să preia funcția. (Fapt care, cum am arătat ducea
la acoperirea vacanței acesteia prin interimatul asigurat de președintele Senatului.)
Pretenția CCR de a soluționa problema creată de ea
printr-o decizie chipurile obligatorie, care pe deasupra, modifică textul
constituțional lăsând una dintre prevederile explicite fără aplicare, în
favoarea aplicării unei prevederi cu mesaje implicite, este absurdă.
Chiar dacă interpretarea sa ar fi corectă (deși,
evident, nu este), nu putem să îi recunoaștem puterea obligatorie normală, atât
timp cât caută a valorifica o fraudă constituțională comisă de CCR însăși.
Fraus omnia corrumpit (frauda anulează / distruge totul, adică tot ce chiar de
ar fi legal are legătură cu ea ca un accesoriu al ei) este un principiu care nu
se aplică numai în dreptul privat, ci și în dreptul public.
********
Rămâne așadar să răspundem la întrebarea ce este de
făcut în continuare?
Mandatul lui KWI a expirat la data la care s-au
împlinit cinci ani de la preluarea sa, adică 21 decembrie 2024, iar el vrea să
rămână mai departe în funcție, invocând o decizie abuzivă a CCR.
Această problemă nu se poate rezolva cu mentalitatea
pseudo juridică aflată la originea ei. Nu putem reveni în legalitate acceptând
ca valabile soluțiile juridice concepute de CCR din rațiuni politice.
CCR a dat o lovitură politică deghizată în
raționamente juridice. Această lovitură politică trebuie neutralizată politic.
Abia după aceea se va putea reveni pe câmpul dreptului.
CCR a creat o problemă politică (absența unui
președinte nou, în momentul în care mandatul președintelui vechi a expirat),
după care, fără ca nimeni să i-o fi cerut, a căutat o rezolvare juridică pentru
această problemă, încercând să o impună cu argumentul că are monopolul
interpretării prevederilor constituționale aplicabile. Aceasta nu este, însă, o
ieșire legală, ci una tot politică. A o trata ca fiind juridică, și apoi a
căuta o formulă politică pentru a ajunge la o altă soluție juridică este egal
cu a merge pe un drum închis.
Impasul are un nume: lovitură de stat. Restabilirea
ordinii constituționale cere o contra lovitură.
În plan politic, partidele parlamentare au, cel
puțin, obligația de a refuza orice dialog politic cu cel care din 22 decembrie
2024, ora zero, încearcă să exercite un mandat expirat.
În plan juridic formal, potrivit dispozițiilor legii
47/1992, Președinții celor două Camere ale Parlamentului sau cei care le țin
locul de drept, trebuie să ceară CCR constatarea vacanței funcției
prezidențiale și declanșarea interimatului. Decizia anterioară a CCR pe această
temă nu există din punct de vedere juridic.
Parlamentul nu poate prelungi mandatul președintelui
decât prin lege organică, în caz de război și calamitate. Nu există și calea
prin ignorarea expirării mandatului prezidențial. Dacă Președinții Camerelor
s-au înlocuitorii lor de drept nu sesizează CCR, deci nu acționează, mandatul
Președintelui nu se prelungește, ci funcția rămâne vacantă, cu afectarea
principiului continuității constituționale, iar cei doi președinți devin
complici la lovitura de stat.
Suntem în prezența unei lovituri de stat.
Instituțiile împuternicite cu aplicarea legii trebuie să acționeze conform
atribuțiilor lor. Un președinte căruia i-a expirat mandatul și refuză să
accepte acest lucru este un infractor care trebuie tratat ca atare.
CCR NU a oferit suport legal pentru prelungirea
mandatului lui Iohannis. Nu putem considera ca obligatorie o decizie a CCR care
caută a valorifica frauda CCR.
Problema este acum politică, iar nu juridică.
Politica ne-a scos din spațiul dreptului. Tot ea trebuie să ne aducă înapoi. În
fața unei acțiuni brutale care se bazează pe dreptul forței, în vederea
restabilirii forței dreptului orice mijloace sunt admise.
Autor:
Adrian
Severin