O „arhitectură a poemului” impunătoarer

După un deceniu şi mai bine de absenţă de pe câmpia literaturii, cunoscutul jurnalist  şi prezentator tv Ioan Romeo Roşiianu a revenit în forţă (şi cu succes)  pe scena literară contemporană cu o antologie de autor (Înomenirea cuvintelor, Ed. Ceconii, Baia Mare, 2014, cu o carte de critică literară(Pictorii cuvintelor, Ed. Tipo Moldova, Iaşi 2015 şi cu volumul de poeme „Arhitectura poemului”, Ed. Ethologica, Baia Mare, 2015.

Născut la Roşiorii de Vede în 1968, poetul îşi face ucenicia literară în Bucureşti, parcurcând o perioadă fertilă şi boemă, înconjurat şi ajutat discret de regretatul poet Traian T. Coşovei, un nume important în literatura română de la răspântia dintre milenii, publicând grupaje de poeme şi nenumărate cronici de carte în revistele bucureştene şi în cele din ţară, în special în Literatorul, condus pe atunci de Marin Sorescu dar şi în Cartea, Contemporanul, Luceafărul, Tribuna, Convorbiri literare, etc. O perioadă de efervescenţă creatoare şi de ucenicie la clasici şi la moderni, de experienţe de viaţă şi de tatonări de tot felul, poetul trăind pe cont propriu şi descurcându-se singur într-un mediu agitat, în zorii naşterii democraţiei  noastre atât de originale dar şi a literaturii scăpate din chingile cenzurii. Din 1993, după o perioadă dificilă, devine redactor la primul cotidian independent din Maramureş „Clipa”, înfiinţat de criticul literar Radu G. Ţeposu, unde ia contact cu viaţa socal-culturală din Maramureş. De atunci şi până în 2005 poetul scrie şi publică 11volume de poeme, începând cu volumul „Unghi al durerii” (Casa de editură Panteon, Piatra Neamţ, 1994), „Naşterea insomniei” (Casa de editută Odeon, Bucureşti, 1996, „Lenjerie pentru Sfântul uitat, Ed. Czbela, Baia Mare, 1997 şi terminând seria cu „În căutarea îngerului pierdut”, Ed. Iulius, Baia Mare, 2005,  fiind inclus în diverse antologii literare şi dicţionare de profil. Deşi a făcut şi a trăit din jurnalism tot timpul, după 2005 s-a aplecat cu toate puterile spre jurnalism, editând ziare cotidiene sau periodice, reviste de cultură, site-uri lite-uri de ştiri şi devenind reporter, prezentator şi realizator de emisiuni tv la diverse televiziuni locale, regionale sau naţionale, o perioadă în care şi-a făcut un palmares de invidiat şi a cunoscut o popularitate remarcabilă şi dobândit un succes de invidiat, punându-se în slujba unor idealuri umanitare, susţinând campanii în beneficiul unor cauze sociale şi civice. O personalitate cu multiple valenţe, rezistent la stres şi la tot ceea ce presupune această activitate care nu  poate ocoli politicul şi politicienii, un autor de comentarii incisive şi un scriitor conştient de imoprtanţa demersului său, Roşiianu îşi propune ţinte şi idealuri deosebite şi depune eforturi demne de toată admiraţia pentru realizarea lor. Cu „Arhitectura poemului” poetul deschide ş i un capitol nou în creaţia sa literară, ţintind alte orizonturi decât cele de dinainte şi păşind în ţinuturi şi lumi noi, în care a fost nevoie de o înnoire a mijloacelor de expresie şi a vocabularului. Fără să rupă cu totul de limbajul şi de (unele) teme din volumele anterioare, noul volum, apărut într-o formlă grafică excelentă la o apreciată editură maramureşeană, Ed. Ethologica din Baia Mare, este vădit o construcţie nouă şi solidă, creată cu o altă „arhitectură”, vizând un edificiu de referinţă, ţintind spre sacralitate şi universaltate. În ce măsură îi reuşeşte aceasta sau nu, se va vedea abia în volumele viitoare. Poetul îşi alege temele  cu grijă pentru a i se potrivi structurii sale, le elaborează îndelung şi ajunge la  o „construcţie” lirică solidă, rezistentă la privirea critică şi la aceea a cititorului avizat, plină de conţinut, demnă de luat în seamă. Poemele au o arhitectură a lor, fiecare în parte, desenată cu o mână de arhitect şcolit, sunt gândite să să fie aşezate în carte după reguli stricte, conform unei estetici asemănătoare cu arhitectura urbanistică. Ceea ce se remarcă uşor (şi cu plăcere!) este este tonul unitar şi egal al poemelor, curgerea firească a versului şi cadenţa urmărită pas cu pas, dar uneori monotonă,, prea severă, poate, dar creând un tot unitar coerent şi plin de semnificaţii. De altfel, toate poemele din acest volum par rostite de la un „amvon”, laic, să zicem,, nu chiar de la o tribună, ci de la o anumită înălţime a conştiinţei artistice, care-i permite autorului să „scaneze” existenţa individului şi a lumii înconjurătoare şi să emită remarci de multe ori acide sau triste despre viaţă şi despre rostul nostru în ea. Poemele lui Ioan Romeo Roşiianu din această „arhitectură” din 2015, puţin stranii în felul cum sunt concepute şi „orchestrate” vorbesc despre iubire şi despre tradădarea în iubire, despre păcat şi iertare, despre glorie lumească şi deşertăciune, despre frică de moarte şi despre reemnarea în faţa ei9, despre liniştea lăuntrică şi despre neliniştea existenţială, despre certitudine şi incertitudine, despre credinţă şi despre ură, despre femeie, iubirea de femeie şi absenţa ei, despre Dumnezeu şi despre credinţă, despre necredinţă şi despre mântuire,  şi despre multe altele, totul într-o litanie cu mari umbre de trsiteţe, abordându-le pe toate cu uneltele poeziei de calitate, cu măiestria unui poet stăpân pe uneltele sale şi bun cunoscător al lumii prin care îşi poartă cititorul.

Pentru Roşiianu viaţa este o cale spre purificare, pre esenţa supremă, spre poezie; viaţa se trăieştela cotele ei supreme sau este „la temperaturi scăzute”, „în pielea goală”, „la limita vieţii” şi ţelul ei este mântuirea, eliberarea, infinitul, înnobilarea ei şi dumnezeirea; fericirea devine un deziderat iluzoriu, pentru că iubirea este suferinţă şi neîmălinire şi clipele sale de desăvârşire se sting în materialitatea lumii şi se transformă în decepţie şi deziluzie.

Poetul are conurată o lume pe care o cunoaşte în toate amănuntele sale şi o stăpâneşte în această „arhitectură a poemului” dar nu are încă un univers numai al lui, care să-i poarte amprenta şi pecetea. Încercări se regăsesc în  toate poemele, schiţele acestui univers liric şi se întrevăd mai pregnant sau mai şters dar sub cupola sa deschisă poetul încă mai caută „cetatea cu îngeri de schimb”(Mi-au scăpat printre degete arginţii luminii/umbra s-a rostogolit singură pe lângă trup/ în mijlocul zilei stăteam ca într-o noapte adâncă/în cetatea cu îngeri de schimbdădeam viaţa pe moarte...;  Cetatea cu îngeri de schimb”) Faţă de poezia publicată în volumele anterioare, poemele din volumul publicat în 2015 au câştigat mult în profunzime şi în modul de abordare lirică, în acuitatea metaforei dar şi în înălţimea percepţiei poetice. Poetul pare acum să caute esenţa esenţelor, metafora de efect, grăitoare, propulsia metafizică: „Sunt cel pe care vreau să îl uit ca să îl iert/am doruri în sânge şi-n priviri adumbriri/de plăceri efemere mi-e silă demult/ printre slove desluşesc întuneric trăit” (În căutarea îngerului pierdut). Căutarea frumuseţii întruchipată de femeia visată, căutarea perfecţiunii. Aflarea sensului vieţii, lecuirea de moarte şi singurătate sunt, de asemenea, teme recurente ale poemelor din acest volum bine conturat, publicat după lungi căutări şi preumblări prin literatură şi prin viaţă. Se regăsesc în poeme şi destule locuri comune, metafore ratate ori versuri neîmplinite. Dar esenţa acestui volum este unitatea sa de stil şi de construcţie, înclinaţia poetului spre  adâncimile poemului şi un univers care începe să-şi contureze  relieful.

„Arhitectura poemului” este o carte de poezie frumoasă, închegată şi consistentă, o carte care dă semnalul unui nou start poetic unui poet inspirat şi dezinvolt despre care se va vorbi, cu siguranţă...

Nicolae Scheianu