2021 – ANUL ÎN CARE A MURIT DEMOCRAȚIA

 

2021 va rămâne probabil în istorie ca anul în care democrațiile liberale s-au mutat, pentru o perioadă încă necunoscută, într-un model autoritar în care libertatea de a veni și de a pleca poate fi suspendată cu aprobarea judecătorilor, în mod disproporționat și unilateral; totul camuflat într-un obiectiv cu valoare constituțională, cel al sănătății publice, care este invocat ca mantră fără posibilitatea analizei raționale.

În 2021, democrațiile s-au suspendat cu acordul mirobolant al celor care sunt, în principiu, responsabili de apărarea lor. Am asistat la sinuciderea lor uluitoare, orchestrată de cei pe care tocmai ele, democrațiile, îi hrănesc și pe care îi mandatează să garanteze libertățile.

„Din 1940, nu am mai asistat la o întorsătură atât de brutală și nebună în Franța. Câteva luni de epidemie și teamă de moarte în cartierele burgheze au fost suficiente pentru ca o singură voce să nu vorbească în favoarea libertăților noastre fără a fi imediat bătută în piroane din cauza acuzației unei presupuse conspirații, la fel de exagerată ca acuzația de comunism sub McCarthy”.

DA, DEMOCRAȚIILE AU MURIT ÎN 2021

Ne-ar lua prea mult timp să contabilizăm măsurile liberticide adoptate în 2021. În plus, riscăm să ne enervăm din nou. Și nu e momentul. Să amintim doar două, emblematice, dintre multe altele.

1. Prima este legea securității interne care a reintrodus în mai multe țări recunoașterea facială în timp real de către drone. Această măsură a fost exclusă în mod explicit în Germania de către fosta coaliție, deoarece este liberticidă. Altele, în schimb, ca și Franța, au adoptat-o.

În mod curios, nimeni din clasa politică nu a protestat împotriva acestei măsuri malefice, care fusese scoasă anul trecut din proiectul de lege privind securitatea globală.

2. A doua măsură emblematică este, evident, permisul de sănătate care, în numele „binelui public”, „sănătății” și al protecției grupului, a justificat o dinamitare a statului de drept de către o elită care se pretinde a fi luminată și rezonabilă.

Cel mai frapant, într-adevăr, este că această alunecare către autoritarism este unanim acceptată de toate instituțiile statului care trebuie să verifice constituționalitatea actelor normative.

Știam că Parlamentul și presa din Franța sunt neglijabile și nu au nicio utilitate reală. Dar Consiliul de Stat? Dar tehnostructura? Dar justiția? Dar Consiliul Constituțional?

Nici unul dintre aceste corpuri nu și-a jucat rolul. Dimpotrivă, toți/ toate au fost de acord cu crearea unei stări de urgență permanente în care guvernul are puteri excepționale. Spre binele nostru, desigur. Pentru sănătatea noastră sigură.

O AGENDĂ INTERNAȚIONALĂ SE DESFĂȘOARĂ ÎN FAȚA OCHILOR NOȘTRI

În argumentele folosite cu ușurință de cei care neagă evidența acestei schimbări autoritare, regăsim în mod regulat: „Dacă toate țările adoptă aceleași măsuri în același timp, este un semn că acesta este drumul cel bun. Toate guvernele lumii nu pot greși în același timp. Deci, ai încredere.”

Aici regăsim logica de oaie a conformismului burghez, care constituie o pârghie fundamentală datorită căreia funcționează „lovitura” la care asistăm. Nu contează dacă n-ai dreptate sau ești greșit, principalul lucru este să nu fii singur când gândești ceea ce gândești. Prea multă originalitate ar fi suspectă.

Marea forță a Marii Resetări, a cărei desfășurare metodică o observăm zi de zi în Occident, este tocmai aceea de a ne fi convins (sau de a fi convins pe unii dintre noi) că această frumoasă unanimitate internațională nu a fost o amenințare, ci o oportunitate.

Amintiți-vă TAFTA, tratatul transatlantic de liber schimb pe care Trump l-a abandonat când a venit la putere. În anii 2010, această adâncire a multilateralismului a scos milioane de oameni în stradă și a stârnit o neîncredere larg răspândită.

În anii 2020, același multilateralism liniștește în loc să îngrijoreze. Trump a dispărut și toți occidentalii se felicită că s-au unit, dându-și mâna peste granițe împotriva oricărui lucru care ar mai arăta ca o marjă cât de mica de libertate față de marele aparat de stat.

Pentru a realiza această inversare formidabilă, a fost suficient să răspândim frica. Putem repeta la nesfârșit „COVID ucide foarte puțin”, simpla probabilitate cât de mică de risc este suficientă pentru a depăși orice formă de raționalitate în rândul oamenilor care pretind că sunt inteligenți și legitimi pentru a conduce planeta.

Cine sunt acești creduli? Istoria va sfârși fără îndoială prin a o spune. Dar multe dintre răspunsuri sunt deja în Marea Resetare.

MAREA TRĂDARE A INTELECTUALILOR

Putem cel puțin, în Franța, să observăm cine manevrează să desfășoare această agendă. Ironia poveștii este că figuri foarte simbolice se află în centrul acestui mare balansoar autoritar.

Voi lua exemplul lui Nicolas Revel, șeful de cabinet al lui Jean Castex, care a fost și șef de cabinet pentru Bertrand Delanoë și director al asigurărilor de sănătate. Acest om de stânga, acest „mare slujitor al statului” (și nu al poporului…) este fiul celebrului eseist liberal Jean-François Revel.

Îmi amintesc, când aveam cincisprezece ani, că i-am citit eseul „Cum se termină democrațiile”. Jean-François Revel a explicat apoi cum stânga europeană s-a săturat de democrație și cum, din confort, a preferat totalitarismul comunist.

Nimeni nu și-a imaginat atunci că fiul său va încarna acest program preluând logici apropiate comunismului chinez, precum creditul social. Abonamentul sanitar este o aplicare directă a acestuia.

Cei care poartă responsabilitatea grea pentru schimbarea autoritară, pentru sfârșitul democrației anunțat de Jean-François Revel la vremea lui sunt acolo.

Aceștia sunt copiii născuți cu o linguriță de argint în gură, purtători ai cugetării de stânga-dreapta, deținători ai pârghiilor Statului, cu care și-au făcut treaba, adică un instrument care le apără interesele împotriva votului universal, care a devenit inamicul public numărul unu.

Este suficient să observăm campania electorală din Franța pentru a înțelege cât de mult îi este frică burgheziei globalizate de votul universal. Posibilitatea ca o Marine Le Pen sau un Eric Zemmour să fie aleși stârnește aceeași angoasă, aceeași groază, ca și alegerea lui Trump sau victoria „Leave-ului” la referendumul privind Brexit.

Lăsarea „idioților” să voteze (iar casta include în această categorie conspiratorii, fasciștii, bătrânii albi care nu se pocăiesc și alți indezirabili) a devenit chiar obiect de glume în cercurile elitiste.

Primesc o mulțime de mesaje de la oameni de bună-credință care se întreabă ce să facă pentru a împiedica „dictatura” să se instaureze.

Acesta este cuvântul care apare cel mai des în mesaje. Nu sunt sigur că cineva are un răspuns simplu la această întrebare.

În Great Reset, Klaus Schwab vorbește mult despre activiști ca actori eficienți în lumea contemporană. Sunt profund convins că trebuie să adoptăm metodele lor de activism pentru a ne apăra interesele fundamentale. (Eric Verhaege, analist la lecourrieredesstratages.fr)

Sursa: David Angelo