Azi, de ziua de naştere, 87 de primăveri, a celui care m-a lansat în literatură, D.R. Popescu, îi ofer un articol apărut în urmă cu 7 ani, în TRIBUNA, care-i dedicase un număr special, la împlinira a 80 de ani! O întoarcere în timp de 36 de ani: D.R. Popescu, un adevărat „boss cultural” !
Ei bine, un astfel de om este Domnul D.R.Popescu, cel care a investit necondiţionat în modesta creaţie a subsemnatului - încă de când abia ieşisem din adolescenţă – neaşteptând, aparent, nimic de la mine sau poate totul. Abia acum – ajuns la vârsta la care acesta m-a debutat în revistă, realizez ce şansă mi-a oferit, într-un mod total dezinteresat. (Şi când văd cum merge societatea noastră actuală– prin „motorul” reînviat de noii-vechii parveniţi politici - Pile – Cunoştinţe - Relaţii, dacă mă detaşez puţin de persoana mea, pot spune că poliţa în alb pe care mi-a oferit-o D.R.P.-ul reprezintă un gest pe care l-aş cataloga acum de-a dreptul nebunesc, total nemeritat de subsemnatul. Dar asta raportându-ne la AZI, vremuri când asistăm stupefiaţi la inversarea scării valorilor - oare şi polii Pământului fac la fel? - iar cumsecădenia, normalitatea sau sentimentul valorii reprezintă „specii” aproape dispărute D.R. Popescu s-a purtat cu mine ca un adevărat Mecena: mi-a publicat, fără rezerve în paginile „Tribunei”, poemele - nu toate reuşite. Însă mi-am dat seama, de asemenea, mai târziu, că făceam şi eu parte dintr-o “strategie” generală a Domniei Sale, în care fuseseră incluşi poeţi precum Petru Romoşan – vârf de lance, Alexandru Dohi, Traian Furnea, Aurel Dumitraşcu, Daniel Corbu, Ion Aurel Chichere, Gellu Dorian, Alexandru Petria, Flavia Ionescu, Călin Candrea şi mulţi, mulţi alţii, cărora nu le mai ţin minte acum numele. Eram pe atunci elev la „Liceul Ady-Şincai”, coleg cu fiul său mai mare, Traian, astăzi director de imagine la Televiziunea Română. Auzise de la acesta şi de la prozatorul Constantin Zărnescu, şeful de atunci al Cenaclului Asociaţiei Scriitorilor că fac „valuri” pe acolo, astfel încât i-a cerut acestuia să-i aduc nişte poeme de-ale mele. A fost de-a dreptul incredibilă întâlnirea avută cu D.R.-ul în biroul său de la „Tribuna” şi la fel şi emoţiile pe care le-am trăit cu acel prilej – eu şi Zărnescu, aflat alături de mine, în calitate de „girant”. Însă, în ciuda prestaţiei lamentabile, nereuşind să îngaim mai mult de câteva fraze coerente, în numărul din data de 12 iulie 1979, m-am bucurat de un debut incredibil – care s-a-ntins aproape pe o pagină de revistă, lucru mare pe atunci. Acel moment a fost probabil cel mai fericit din viaţa mea. Vă asigur că au fost după aceea pe parcursul vieţii mele şi altele - dar parcă momentul debutului literar, atât de covârşitor atunci, le-a depăşit cu mult pe toate celelalte, ulterioare. Sau poate că l-am simţit atât de hiperbolizant datorită vârstei, când dispuneam încă de capacitatea de a mă bucura, cu adevărat. Nu ştiu sigur. Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte, vorba poetului... De-atunci, sub oblăduirea Domnului D.R. am publicat numeroase poeme, iar acestea vedeau lumina tiparului, de cele mai multe ori, fără ca redactorii săi să încerce măcar să-mi modifice vreun cuvinţel. Uneori, însă mă chemau la ei în birou – în special Negoiţă Irimie sau Domiţian Cesereanu. Cu tact, ca să facem analiza, pe şpalt, a poeziei ce urma să apară a doua zi şi, pe alocuri, mi-o înnobilau – dându-mi senzaţia că eu sunt cel care am găsit o variantă fericită a unui vers. Nu a fost vorba de cenzură, dar oamenii nu doreau să mă fac de râs, cunoscând tendinţa mea – datorată tinereţii „debordante” – de-a sări calul. Sunt şi acestea momente inegalabile, pe care nu cred că le voi uita vreodată. În orice caz, „tribuniştii” mă lăsau să mă cred “buricul pământului” şi mă cruţau... Dar se întâmplase deja ceva, un lucru extraordinar pentru mine: mă înfiaseră deja – desigur, la semnalul dat de şeful lor - aşa că eram prezent toată ziua în proximitatea unor scriitori şi oameni uluitori precum Victor Felea, Negoiţă Irimie, Nicolae Prelipceanu, Vasile Grunea – care îndeplinea şi funcţia de secretar general de redacţie, Domiţian Cesereanu, Ion Cocora, Mircea Vaida-Voevod, Constantin Zărnescu - descoperitorul meu, Augustin Buzura, Ion Oarcăsu, Tudor Dumitru Savu, Marcel Constantin Runcanu, Radu Mareş, Vasile Lucaciu, Ioan Maxim Danciu. Iar dacă am uitat să menţionez pe cineva din redacţia de atunci, îmi cer iertare.
Un alt aspect: fiind un excelent jucător de tenis de câmp, pe atunci având şi o dexteritate remarcabilă la ping-pong, scriitorii – cei care practicau acest sport - mă introduseseră până şi în circuitul lor de jocuri, care se desfăşura la subsolul redacţiei, unde exista o masă specială destinată practicării acestui sport. “Responsabilul” ei şi jucătorul cel mai pasionat era regretatul Tudor Dumitru Savu, spirit vulcanic şi povestitor uluitor. Acolo, în compania sa, a lui Constantin Zărnescu şi a lui Marcel Constantin Runcanu (Dumnezeu să-l odihnească pe Runcanu - prozator minunat, prea devreme plecat şi el dintre noi, poate cel mai trist om pe care l-am întâlnit vreodată!) mi-am petrecut numeroase ore, cu meciuri pasionante, discuţii şi bârfe literare, întrerupte doar în răstimpuri, de către „boss”-ul „Tribunei” - care transmitea prin Vasile Grunea câte un ordin, atunci când ceva trebuia întreprins de urgenţă. Şi-atunci toată lumea lăsa masa de ping-pong şi se întorcea în redacţie să-şi facă treaba cerută. D.R.- ul îşi conducea echipa cu mână sigură, străduindu-se să respecte limitele bunului simţ. Revista „Tribuna” era la apogeul ei: extrem de respectată în epocă, prin semnăturile care puteau fi întâlnite în paginile sale, practic prin emulaţia pe care liderul său o crea. Şi – sunt sigur – de atunci niciun director care s-a perindat, între timp, la cârma revistei, nu a adus-o la un nivel atât de ridicat aşa cum D.R.-ul a făcut-o.
Cât despre umila mea persoană, acesta obişnuia să mă convoace din când în când la Domnia Sa, ca să mă vadă la „ochi”, mai ales când auzea că am comis, din nou, vreo boacănă la şcoală. Odată, ţin minte, s-a prezentat la redacţie însuşi directorul liceului, Gheorghe „Ţuţu” Comănaru, ca să-l implore să nu-mi publice prima carte, la numai 18 ani. Directorul insista că după un asemnenea eveniment s-ar putea să ajung total insubordonabil în relaţia cu profesorii şi aş distruge, iremediabil, actul de învăţământ de la „Şincai”! Şi, spre marea mea dezamăgire, D.R.-ul l-a ascultat, renunţând să-mi mai scoată cartea. Am publicat abia peste câţiva ani, în 1985, la grămadă, la Editura „Dacia”, un ciclu de poezii sub denumirea de debut editorial, împreună cu alţi paisprezece autori. Asta după ce „tovarăşul” dăduse, la o celebră conferinţă decretul conform căruia volumele de debut să nu mai fie individuale, ci doar colective. Iar subsemnatul – furat între timp de „gropile” şi meandrele vieţii – a reuşit, abia în anul 1999, să-şi publice prima carte de poezie, „Pudriera cu apă”, la Editura Paralela 45. Acum, privind retrospectiv, realizez că ambii au avut dreptate să mi se amâne debutul real, în volum: aş fi fost asemeni unui rege-copil – cum spunea, undeva, un poet – obligat să fac prea timpuriu faţă cerinţelor pe care le impune o căsătorie adevărată. De pildă, ajuns acum la vârsta de 53 de ani, în loc să-mi câştig niţică siguranţă în domeniu, misterul poeziei se adânceşte tot mai mult pentru mine, în ciuda celor patru volume publicate.
Şi încă ceva! Un singur om a mai investit „orbeşte” în mine, asemeni lui D.R.Popescu – semnându-mi, efectiv, o poliţă în alb: regretatul Ion Raţiu. Un alt om-munte. Cel care - pe lângă faptul că a reprezentat un stindard al democraţiei - a reînfiinţat la Cluj, în 1990, ziarul de veche tradiţie al PNŢ-ului, „Patria” cooptându-mă în redacţie, alături de doamna Dana Prelipceanu şi regretatul prozator Virgil „Titi” Ardeleanu. Fără nicio rezervă – desigur după ce m-a „scanat”, dintr-o privire, aşa cum a făcut-o şi Seniorul Coposu, care m-a angajat, tot atunci în calitate de corespondent la „Dreptatea” – în ciuda faptului că vechii ţărănişti clujeni mârâiau încontinuu, dornici să-şi promoveze mai degrabă rudele decât pe subsemnatul, în ochii lor, un om incontrolabil.
De prin 1985 nu l-am mai întâlnit pe D.R. Popescu şi – spre marea mea ruşine – nici nu am ţinut legătura cu Domnia Sa, decât prin fiul său, Traian - trimiţându-i din când în când, cu adânc respect, câte o carte de-a mea proaspăt publicată. Aflu că azi, 19 august, va împlini o vârstă frumoasă, de patriarh. Dar pentru mine D.R. Popescu este nu numai marele scriitor pe care-l ştim cu toţii, încă de la şcoala primară – ci şi Omul D.R.Popescu, adevăratul „boss cultural” al vremurilor grele, de restrişte, din Cluj. Cel care pe mine, personal, m-a ajutat să mă salvez cumva de comunism, chiar în acea perioadă atât de dificilă, apoi să-mi creionez o personalitate şi să cred încontinuu – chiar şi azi! - că viaţa e colorată în roz... Aşa că elevul de odinioară, cu număr de „Şincai” pe braţul stâng, azi uşor îmbătrânit, îndrăzneşte să-i ureze un sincer LA MULŢI ANI!
Autor: Sorin GRECU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu